VASUL VIU AL TRADITIEI ORTODOXE

4-07-2009 Sublinieri

035

Invatatura ortodoxa a Sfantului Ioan Maximovici

de Cuv. Seraphim Rose

“Cu cativa ani in urma stareta unei manastiri a Bisericii Ruse din diaspora, o femeie cu o viata cucernica, a rostit un cuvant de invatatura in biserica asezamantului, cu ocazia praznicului de hram al Adormirii Maicii Domnului. Ea ii indupleca cu lacrimi in ochi pe surorile si inchinatorii adunati la praznic sa primeasca in intregime si fara rezerve invatatura transmisa de Sfanta Biserica, pe care aceasta a pastrat-o cu atata grija timp de veacuri la rand si sa nu hotaram noi singuri ceea ce este “important” si ceea ce este “secundar” pentru noi; caci, socotindu-ne mai intelepti decat Sfanta Traditie, am putea sa o pierdem de tot.

 

img06.jpg

Astfel, cand Biserica ne aduce la cunostinta prin cantarile ei si prin sfintele icoane ca sfintii apostoli s-au adunat in chip minunat din toate colturile lumii ca sa asiste la Adormirea si inmormantarea Maicii Domnului, noi, fiind crestini ortodocsi, nu suntem liberi sa tagaduim sau sa rastalmacim acest fapt, ci trebuie sa credem predaniei Bisericii, cu simplitate si cu inima curata.

Un tanar american trecut la Ortodoxie, care a invatat limba mjsa, a asistat la acest cuvant de invatatura. Privind icoanele pictate in stil traditional, in care apostolii erau zugraviti pe nori care ii aduceau la Adormirea Maicii Domnului, el tocmai isi punea aceasta problema. Se punea intrebarea daca trebuie, intr-adevar, sa intelegem aceasta ca pe un eveniment miraculos sau este doar o talcuire poetica a adunarii tuturor apostolilor la acest eveniment sau, poate, este doar un fel de originala imagine idealizata a unui eveniment, care nici nu a avut loc. (Astfel sunt, intr-adevar, problemele care ii preocupa de unii dintre “teologii ortodocsi” contemporani.)

Cuvintele dreptei egumene l-au zguduit profund pe tanarul neofit american si el a inteles clar ca exista ceva mai adanc in intelegerea si in simtirea Ortodoxiei decat ceea ce ne dezvaluie mintea si simturile noastre. In acea clipa, Traditia ortodoxa i se transmitea nu prin carti, ci printr-un vas viu, plin de aceasta invatatura si de Sfanta Traditie, si trebuia sa le primeasca nu numai cu mintea sau cu simturile ci, mai intai de toate, cu inima, care incepea, in acest fel, sa se patrunda mai adanc de Ortodoxie. Ulterior, tanarul neofit a facut cunostinta, prin carti si personal, cu multi crestini ortodocsi instruiti teologic. Este vorba de teologii nostri contemporani, care au studiat in institutii de invatamant ortodoxe si au devenit “specialisti in teologie”. De obicei, ei talcuiau cu placere ce e ortodox si ce e heterodox, ce e important si ce e secundar in Ortodoxie, si unii dintre ei se mandreau cu “conservatorismul” sau “traditionalismul” lor in problemele credintei. Dar la nici unul dintre ei nu se simtea autoritatea acelei starete simple care ii vorbise inimii lui, in pofida “neinstruirii ei teologice”. Si inima acestui neofit, care abia incepea o viata ortodoxa constienta, era insetata sa inteleaga cum trebuie sa creada, ceea ce insemna si pe cine sa creada. Prea era intru totul un om al timpurilor noastre si cu o educatie moderna ca sa poata pur si simplu sa se debaraseze de rationamentele sale proprii si sa creada orbeste tot ce i se spune; dar este absolut evident ca Ortodoxia nici nu cere asa ceva: insesi operele Sfintilor Parinti sunt o marturie vie a stradaniilor mintii omenesti, luminate de harul lui Dumnezeu. Dar, de asemeni, este evident si un anumit neajuns al “teologilor” contemporani, care, in pofida intregii “logici”, coerente si cunoasteri a textelor patristice care-i caracterizeaza, nu au putut transmite duhul, caracterul si farmecul Ortodoxiei, asa cum a putut simpla si neinvatata stareta.

Cautarile neofitului nostru, cautarile unui contact cu Predania ortodoxa vie si adevarata s-au incheiat o data cu intalnirea arhiepiscopului Ioan (Maximovici). In acesta el gasi teologul cultivat al scolii “vechi”, care, in acelasi timp, era foarte bine pus la punct in privinta criticii acestui tip de teologie din gandirea teologica contemporana si care, cu mintea sa patrunzatoare, putea deslusi adevarul acolo unde acesta putea fi pus la indoiala. Dar mai era in el ceva ce le lipsea tuturor “inteleptilor” teologi ai veacului nostru: simplitatea si evlavia acelei starete care zguduise atat de profund inima cautatorului de Dumnezeu. Vladica Ioan i-a cucerit mintea si inima nu pentru ca era “infailibil” – in Biserica lui Hristos nu exista asa ceva – ci pentru ca a vazut in acest episcop pilda Ortodoxiei, pe adevaratul teolog a carui teologie era urmarea unei vieti drepte si adanc inradacinate in Sfanta Traditie a Bisericii OrtodoxeSi tanarul nostru neofit descoperi ca, in pofida mintii lui agere si a gandirii critice, cuvintele vladicai Ioan se puneau mult mai des in acord cu cuvintele simplei egumene, decat cu cuvintele celor mai eruditi teologi contemporani.

Operele teologice ale vladicai Ioan nu apartin unei anumite scoli, in ele nu se vede influenta nici unui teolog din trecutul apropiat. Este adevarat ca vladica Ioan a fost chemat la teologhisire – in acelasi sens in care a fost chemat la calugarie si la slujirea Bisericii – de marele sau invatator, mitropolitul Antonie (Hrapovitki) si este tot atat de adevarat ca si-a insusit pe deplin tendinta indrumatorului sau, de sustinere a necesitatii “intoarcerii la Sfintii Parinti” si la o teologie fundamentata, in primul rand, pe o viata morala si duhovniceasca, decat strict academica. Dar operele teologice ale mitropolitului Hrapovitki sunt foarte diferite si in duh, si in conceptie, si in continut. El se invartise mult in cercurile academice si intelectuale ale vremii lui si multe dintre lucrarile lui sunt consacrate unor argumente si apologetici aplicabile in cercurile pe care le cunostea. In lucrarile vladicai Ioan, dimpotriva, apologetica lipseste cu desavarsire, ele nu sunt deschise pentru discutii.

El nu intra in disputa, ci pur si simplu expunea invatatura ortodoxa. Cand exista necesitatea de a respinge invataturile mincinoase (cel mai graitor exemplu il constituie cele doua mari articole ale sale referitoare la sofianismul lui Serghei Bulgakov), cuvintele sale convingeau nu prin coerenta sau logica argumentatiei, ci prin insasi puterea invataturii patristice expuse si a textelor citate de el. El nu se adresa unui public academic sau cultivat, ci constiintei ortodoxe nealterate si nu vorbea despre “intoarcerea la Sfintii Parinti”, intrucat ceea ce a scris el este pur si simplu o noua rostire si o transmitere a Predaniei patristice, fara nici o tentativa de a justifica sau a scuza acest fel de abordare. Izvoarele teologiei vladicai Ioan sunt foarte simple: Sfanta Scriptura, scrierile patristice (mai ales ale marilor parinti ai secolelor IV si V) si, ceea ce-l scoate cel mai mult in evidenta, textele slujbelor ortodoxe. Ultimele, care arareori au fost folosite in asemenea masura de teologii contemporani, indica abordarea mai degraba practica decat stiintifica a teologiei de catre vladica Ioan. Este evident ca era in totalitate absorbit de sfanta slujire a Bisericii Ortodoxe si ca teologia lui este inspirata direct de acest izvor. Inspiratia nu ii venea in timpul orelor de meditatie, rezervate teologhisirii, ci in timpul prezentei sale zilnice la toate slujbele bisericesti. El intelegea teologia ca pe o parte inseparabila a vietii obisnuite si, neindoielnic, aceasta l-a facut teolog intr-o mult mai mare masura decat cursurile formale de teologie.

Ca urmare, nu vom descoperi la vladica Ioan un “sistem teologic”. Nu trebuie sa vedem in aceasta un protest impotriva marilor lucrari de teologie sistematica din Rusia secolului al XIX-lea; fara nici o indoiala, vladica s-a folosit de catehismele sistematice ale acelei epoci in activitatea lui misionara. (La fel cum au facut multi mari luminatori ai Greciei si ai Rusiei secolelor XIX si XX, considerand aceste catehisme ca fiind niste indrumare excelente pentru educarea ortodoxa a popoarelor lor.) Sub acest aspect, vladica nu urma modei si nu a apartinut vreunui curent de-al teologilor si al invataceilor lor, nici din trecut, nici din prezent, intrucat prea adesea acestea dau o importanta exagerata cate unei abordari particulare a teologiei ortodoxe. El ii respecta in egala masura pe mitropolitul Antonie (Hrapovitki), cu “tendinta lui antioccidentala” si pe mitropolitul Petru (Movila), care ar fi fost, chipurile, prea “influentat” de Occident. Cand i se vorbea despre neajunsurile acestor mari luminatori si aparatori ai Ortodoxiei, vladica respingea aceasta idee si spunea ca “nu sunt lucruri importante”, caci el se gandea in primul rand la marea mostenire patristica pe care acesti teologi au reusit s-o transmita cu bine, trecand cu vederea neajunsurile lor. Multi tineri teologi contemporani, care abordeaza adesea prea abstract teologia ortodoxa, prea teoretic, polemic si unilateral, ar putea sa ia lectii de la vladica.

Pentru vladica Ioan, categoriile teologice, chiar ale celor mai intelepti eruditi teologi, erau “neimportante”; mai precis, erau neimportante daca nu transmiteau adevarul si esenta lucrurilor, ci pur si simplu se impotmoleau in eruditie. O intamplare petrecuta pe cand vladica era la Shanghai caracterizeaza foarte viu libertatea gandirii sale teologice. Odata, asistand la examenele orale de religie ale unei clase superioare a scolii de pe langa catedrala episcopala, el a intrerupt insiruirea fara gres a “profetilor secundari” ai Vechiului Testament cu o observatie dura si categorica: Nu exista profeti “secundari”. Se intelege ca parintele invatator al clasei s-a suparat ca vladica i-a subminat autoritatea profesorala, dar probabil ca pana in ziua de azi elevii tin minte aceasta aparent ciudata respingere a categoriilor si poate ca unii dintre ei au inteles ceea ce a vrut sa spuna vladica Ioan: la Dumnezeu, toti profetii sunt mari si importanti si acest fapt conteaza mult mai mult decat toate “categoriile” cunostintelor noastre despre ei, oricat ar fi ele de corecte in sine.

Adesea, in articolele sale teologice, vladica Ioan ne deschide, cu o asemenea turnura neasteptata a gandirii, un nou aspect sau o semnificatie mai profunda a subiectului discutat. Evident ca pentru el teologia nu era doar o stiinta omeneasca, pamanteasca, ale carei bogatii pot fi epuizate de interpretarile noastre rationaliste sau in care putem deveni “experti” multumiti de sine, ci era ceva care duce spre cer, care trebuie sa ne atraga mintile spre Dumnezeu si spre realitatile ceresti, ce nu pot fi cuprinse cu sistemele logice ale gandirii.

Cunoscutul istoric bisericesc rus N. Talberg ne propune sa-l privim pe vladica Ioan mai intai de toate, ca pe “un nebun intru Hristos, ramas astfel si in rangul de episcop” si, in aceasta calitate, il compara cu Sfantul Grigorie Teologul care, in aceeasi privinta ca si vladica Ioan, nu corespundea conceptului standard al imaginii unui episcop. Tocmai aceasta “nebunie” (in conceptia lumeasca) confera tonul caracteristic si operelor teologice ale Sfantului Grigorie, si celor ale vladicai Ioan; si unul, si altul se indeparteaza de parerea comuna, de felul cum “gandeste” lumea si, astfel, nu depind de vreun curent sau vreo scoala. Ei abordeaza problemele teologice dintr-un punct de vedere elevat, dar nu academic si astfel evita certurile marunte si duhul galcevii. Cu noile, neasteptatele turnuri ale gandului, operele lor devin, in primul rand, un izvor de inspiratie si de mai profunda intelegere a revelatiei dumnezeiesti.

Cred ca cel mai mult impresioneaza absoluta simplitate a operelor vladicai. De la bun inceput este limpede ca el imbratiseaza Traditia ortodoxa direct si neconditionat, fara nici un fel de ganduri “duplicitare” despre cum sa faci ca sa crezi in aceasta Traditie si, in acelasi timp, sa ramai un om “multilateral si cult”. El cunostea critica contemporana si, fiind intrebat, si-a putut expune motivele concrete, exacte ale dezacordului sau, in majoritatea privintelor. El a cercetat amanuntit problema influentei occidentale in Ortodoxie de-a lungul veacurilor si si-a mentinut un punct de vedere lucid, echilibrat, discernand cu atentie intre ceea ce trebuie respins ca nepotrivit pentru Ortodoxie si care nu trebuie recomandat, dar pentru care nu trebuie nici sa “ne infierbantam”, si ceea ce poate fi acceptat ca potrivit modului de viata si evlaviei ortodoxe. Dar, in pofida tuturor cunostintelor lui si a stiintei de a judeca critic, el continua sa creada cu simplitate in Predania ortodoxa, asa cum ne-a fost data de Biserica.

Majoritatea teologilor ortodocsi contemporani, chiar daca nu sunt influentati de cel mai extremist mod de gandire protestant-reformat, totusi privesc Traditia ortodoxa printr-o prisma academica care le este familiara. Dar pentru vladica Ioan erau familiare, mai intai de toate, slujbele ortodoxe, carora le dedica multe ore in fiecare zi, si astfel la el lipseste cel mai mic iz de rationalism (nu neaparat in sensul rau al acestui cuvant pe care-l gasim chiar la cei mai reprezentativi teologi academici). In operele lui nu exista “probleme”; numeroasele sale citate indica doar locul unde se afla invatatura Bisericii. In acest sens, el este cu totul in acord cu gandirea sfintilor parinti si ni se pare a fi parca unul dintre ei, iar nu un simplu comentator al teologiei trecutului. Operele teologice ale vladicai Ioan, tiparite in diverse publicatii periodice bisericesti de-a lungul a patru decenii, n-au fost niciodata stranse intr-un singur volum. […] Deosebit de valoroase sunt cele doua articole referitoare la sofianismul lui Bulgakov, dintre care unul arata foarte convingator si obiectiv totala incultura a lui Bulgakov in domeniul patristicii, iar celalalt este si mai valoros, fiind o expunere clasica a invataturii Sfintilor Parinti despre intelepciunea lui Dumnezeu. Dintre operele lui tarzii trebuie sa amintim un articol despre arta icoanei ortodoxe (in care el se dovedeste mai bine informat in privinta influentei occidentale in arta icoanei decat invatatorul sau, mitropolitul Antonie), seria de predici, numita “Trei praznice evanghelice”, in care dezvaluie o mai profunda semnificatie a catorva sarbatori bisericesti “secundare” si articolul “Biserica – Trupul lui Hristos“. Articolele si predicile mai scurte ale vladicai Ioan sunt si ele patrunse de teologie.

Una din predici incepe cu “Imnul catre Dumnezeu” al Sfantului Grigorie Teologul si, pe acelasi ton elevat si patristic, demasca lipsa de credinta din zilele noastre. In alta predica, rostita in Vinerea Mare a anului 1936, vladica ii vorbeste lui Hristos, mort si asezat in mormant. Ea ar fi putut fi rostita foarte bine de acelasi Sfant Parinte”.

(Prefata la editiaFericitul arhiepiscop Ioan (Maximovici), Cinstirea ortodoxa a Maicii Domnului”, Willmoisson, Sankt Petersburg, 1992 (aparuta si in traducere romaneasca foarte recent) si reluata in: Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari duhovnicesti, Editura Sophia, Bucuresti, 2006).

frescoshankh_s1.jpg

Legaturi:


Categorii

Parintele Serafim Rose, Preotie (pentru preoti), Razboiul nevazut, Sfantul Ioan Maximovici, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “VASUL VIU AL TRADITIEI ORTODOXE

  1. cu adevarat fericit este cel care poate respecta cuvintele ,, crede si nu cerceta,,care are sufletul sau dariut lui Dumnezeu si nu mai are nevoie de explicatii sau justificari pentru credinta ortodoxa. De obicei o asemenea stare o gasim in special la omul simplu care respecta traditia noastra ortodoxa din neam in neam, caci asa a apucat sa faca de secole.

  2. Pingback: Război întru Cuvânt » “DESI AM MURIT, SUNT VIU”. Cateva marturii despre minunile Sfantului Ioan Maximovici
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » CUM A FOST PRIGONIT SFANTUL IOAN MAXIMOVICI († 2 iulie) DE CHIAR FRATII SAI: “Ca au zis intru sine gandind cu nedreptate: Sa facem sila dreptului…”
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » DIN SCRISORILE VLADICAI IOAN MAXIMOVICI: “Cei care se pun in slujba lui Dumnezeu, chiar daca sufera… simt mana lui Dumnezeu care ii pazeste”
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » VIATA SFANTULUI IOAN MAXIMOVICI (documentar VIDEO si text). Apostolul descult al Americii, Chinei si Occidentului
  7. Pingback: 45 DE ANI DE LA MUTAREA IN IMPARATIA CERURILOR A SFANTULUI IOAN MAXIMOVICI, FACATORUL DE MINUNI (†2 iulie 1966). Cuvant despre modestie -
  8. Pingback: Parintele Serafim Rose despre “reformismul” liturgic al pr. Al. Schmemann si TEOLOGIA ACADEMICA INFLUENTATA DE MODA APUSEANA SI DE DUHUL LUMESC -
  9. Pingback: INTALNIREA CU PARINTELE SERAFIM ROSE – geniul sfant al ortodoxiei americane si calauzitorul convertitilor. MARTURIA PARINTELUI DAMASCHIN – staretul manastirii din Platina – si a unei pelerine romance in America -
  10. Pingback: CUM A FOST PRIGONIT SFANTUL IOAN MAXIMOVICI († 2 iulie) DE CHIAR FRATII SAI: “Ca au zis intru sine gandind cu nedreptate: Sa facem sila dreptului…” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate