braga1.png

Parintele Roman Braga, supravietuitor al experimentului Pitesti, despre intoarcerea in tara a romanilor din diaspora, familie, vremurile de astazi. Nascut in 1922 in Basarabia, inchis peste 10 in temnitele comuniste, arestat in doua randuri, ultima oara cu “Rugul Aprins”. Misionar al ortodoxiei in ultimii 40 de ani in America de Sud si de Nord.

Pe aceeasi tema:

“Un cumnat, Ovidiu, a fost închis, pe vremea lui Ceausescu, pentru trecerea frauduloasa a granitei. Am fost cu sora mea Nela la Parintele Arsenie ca sa-i spunem. Parintele ne-a zis: “Sa-i para bine ca n-a fost împuscat”. Apoi s-a întors catre lume si a zis: “Mai, sa stiti ca multi vor pleca din tara, dar putini se vor intoarce. Va veni vremea cand ar dori sa se intoarca si n-or mai putea, caci România va fi înconjurata de flacari”. Parintele nu prea era de acord sa-ti parasesti tara”.

220px-arsenie_boca1.jpg

*

“Sigur, dacă omenirea şi-ar pune toată speranţa în bunătatea lui Dumnezeu, nu-i cu putinţă să nu te audă, să nu te ajute Dumnezeu, că Dumnezeu este în tot locul şi vede şi gândul tău. Dar vezi că noi, cu ocazia asta ne îndepărtăm de Dumnezeu. Dacă lumea ar trăi mai modest, aşa, cât să aibă de ajuns, ar fi bine. Dar lumea, cu propaganda asta care a intrat în omenire, zice: „De ce să am casa aşa de mică? Am trei-patru copii, am de toate, dar de ce să nu am o casă mare ca a celui de acolo?” De-acuma femeia îl trimite pe bărbatul său: „Du-te şi adă bani, să facem şi noi casa mai mare”.

Moda, moda, moda! Vezi? Asta-i o propagandă magică a satanei ca să nu fie omul niciodată în pace, să nu se mulţumească cu atâta. Dar vezi cum spun bătrânii: „întinde-ţi picioarele cât te ţine plapuma, că dacă te întinzi mai mult te răceşti”. Ar trebui omul să gândească aşa: „Acela are mai mulţi bani, şi-a făcut casă mare, treaba lui, bine că poate. Eu sunt mulţumit că am una mai mică şi chiar dacă mănânc mai prost, mă îmbrac mai prost, sunt stăpân în casa mea”. Nu! Fiecare vrea să fie ca celălalt. „De ce să nu am şi eu televizor, prima dată?” Aşa-i omul. Moda!” (2002)

scan687-218x300.jpg*

  • Parintele Ioan Buliga:

Călătorii între străini

“Călătoria poate fi cu trupul sau cu sufletul. Şi căderea lui Adam a fost o călătorie a imaginaţiei. Vrem altceva, căutăm ceva şi nu ne dăm seama că în noi se află un întreg univers, iar în Sfânta Scriptură – întreaga istorie a acestui univers. Ne-am săturat de mult de cămara noastră pe care, de fapt, nici nu am cunoscut-o. Căutăm prin străinătăţi, intrăm în răceala depărtării şi ne luptăm cu dorul pentru lucrurile despre care spuneam odată că ne-am săturat. Ochii se măresc la oglinzile pe care ni le arată noul om, iar noi, în schimbul acestor oglinzi, ne dăm tot ce avem mai bun, muncim până la ore târzii, nemailăsând loc pentru suflet şi Dumnezeu.

Noii indieni – românii – îşi dau aurul credinţei pentru nişte oglinzi cu imagini ademenitoare, oferite de noul om. Aborigenii români speră că noul om le va aduce raiul în viaţă. Până una-alta, noul stăpân, care este venerat de parcă ar fi coborât din cer, încearcă să-i molipsească pe români cu bolile sale, cu un nou mod de gândire, care să tolereze răul, cu o viaţă în îndestulare, dar pustie.

În străinătate simţi mult ruperea de căldura familială dar, după un timp de chinuire, te adaptezi la răceala specifică a celor care îşi planifică totul, ca nu cumva să fie lipsiţi. Începi apoi să te dai peste cap, pentru noii arginţi, de la care îţi faci multe iluzii. Trăieşti cu visul lumii strălucitoare, un vis care se poate sparge într-o clipă, aducându-te la realitatea omului care trebuie să se pocăiască.

Lupta pentru un loc de muncă şi goana după bani te fac să fii străin printre ai tăi, se deschid prăpăstii între cei care sunt de un neam cu tine şi, dând din coate ca să ne descurcăm, lovim şi-i dăm la o parte pe cei mai slabi. Mila şi dragostea se pierd şi peste noapte devenim de nerecunoscut. Am intrat într-o competiţie care se transformă în patimă, nu mai avem timp pentru nimic, nu mai avem ziuă şi nici sărbători, pentru că ne-am făcut robi pentru nimic. De ce zic „pentru nimic”? Pentru că bogatul care a adus multe daruri la biserica lui Dumnezeu a fost socotit mai prejos decât văduva care a adus doi bani. Noi însă nici ca bogatul nu putem ajunge, căci oricât ai munci, viaţa scumpă te face ca, „ceea ce iei pe mere, să dai pe pere” şi nicicum nu ne asemănăm cu văduva, pentru că ne-am uitat credinţa în alergătura după bani şi deşertăciuni. De aceea, nu pot să spun măcar că ne-am făcut robi pentru doi bani. Nici măcar atât! Ne-am făcut robi pentru nimic, ne-am dat sănătatea şi viaţa pentru oglinzi care se sparg şi din care nu se alege nimic.

Străinii spun că vor îndepărta sărăcia din ţara noastră şi noi ne-am bucurat, însă n-am înţeles bine ce au vrut să spună. Încet-încet, s-ar putea să înţelegem, dar s-ar putea să fie prea târziu. De exemplu, înainte, cineva cu situaţie mai modestă putea să întemeieze un mic atelier, o fabrică de brânzeturi sau oricare iniţiativă prin care asigura şi locuri de muncă altora şi scotea şi pentru el, cu chiu cu vai, un beneficiu. Astăzi însă, străinii fac nişte legi prin care îi scot din joc pe aceşti modeşti întreprinzători. Se închid astfel fabricile săracilor, iar ei, străinii şi bogaţii pământului, îşi vând marfa lor. La noi nu mai rentează să faci nimic. Ei au venit să ne salveze şi ne aruncă colacul umflat cu E-uri. Astfel, săracii întreprinzători sunt daţi la o parte, oamenii se văd daţi afară din serviciu, rămânând pe drumuri, şi totul se închide. Graşii europeni, plini de „dragoste”, ne deschid porţile; la noi găsiţi de muncă – munci din cele mai diverse: cu sapa, cu lopata şi cu mătura... Oiţele bucuroase intră în noul staul european cu entuziasm: bee, bee, bee… Unele îşi aduc însă aminte că au studiat peste 15 ani şi zic: bre, bre, dar ceva cu mapa…nu aveţi vacant? Ba da, vine răspunsul, dar trebuie să învăţaţi bine limba noastră. Până să înveţe însă limba caprelor, oiţele află că încet-încet, salariul lor în străinătate trebuie să fie egal cu cel din ţară. Oiţele se opresc puţin şi, rumegându-şi hrana rece, se gândesc: dacă vom câştiga la fel ca în ţară, atunci la ce ne-am părăsit locurile de muncă din ţară, de ce i-am părăsit pe cei dragi? Este libertate, puteţi să vă întoarceţi. Dar unde? În ţară aproape toate s-au închis şi, nefiind profitabile, le-au luat străinii milostivi ori s-au împărţit cărămizile oamenilor. Fiecare primeşte câte ceva, ca să li se închidă gurile.

Cum se mai dă la o parte sărăcia? Se planifică familia, să nu fie mulţi copii, numai unul sau doi. Unu, doi, unul…unu, doi, unul…unu, doi, unul… Probă de microfon? Nu, se ceartă soţul cu soţia. Nu se poate mai mult, nu putem trăi. Oare cum trăiau mai demult oamenii, când nu erau nici fabrici, nici servicii şi aveau casa plină de copii? Aveau pământ şi animale. Astăzi nu mai este pământ? Ba da, dar s-a înţelenit, în timp ce oamenii au căutat un nou pământ al făgăduinţei lumeşti sau au vrut ca, în loc să muncească pământul cu mâinile, să-l muncească cu capul. Ultimii ţărani vor fi înlăturaţi de binefăcătorii noştri din Vest. Laptele nu-i bun muls cu mâna – poţi să te îmbolnăveşti – ne avertizează experţii în cele ale pământului şi ai zootehniei, care gândesc minunat despre binele nostru, fiind iluminaţi mai ales după stăruitoarele orgii sexuale pe care le practică. Lasă, că venim noi cu maşinile noastre şi vă mulgem vacile. Brânza voastră nu-i bună, nu-i igienică. Şapte mii de ani n-aţi ştiut lucrul acesta? Nu-i nimic, nu-i târziu nici în ceasul al doisprezecelea. Homosexualitatea însă, este bună şi este şi igienică?!

În timpul acesta însă, cei care încearcă să mai ţină binele care a rămas, ne învaţă dreapta credinţă pe care o relativizeaza, o scurteaza, o niveleaza, împreuna ostenindu-se, cu ceilalţi demolatori ai dreptei credinţe. Au pus totul într-o oalǎ şi învârtesc pe rând cu melesteul (bineînţeles cu rugaciune): ortodocşii, catolicii, anglicanii, …… toate legiunile din apus şi din Asia,…..musulmanii şi evreii. Ce o sa iasa de acolo? Placinta lui antihrist. Deşi nu înţeleg, oamenii sunt entuziasmaţi: ce bine este ca toţi sǎ fim una. Ei nu vad ca placinta este neagra, pentru cǎ patimile le-au acoperit ochii. Dar nu vor fi entuziasmaţi mult timp, pentru că, după ce am părăsit adevărata viaţă cu Dumnezeu, dusă în simplitate şi smerenie, încet-încet vom gusta din partea amară a celor care ne-au făgăduit laptele şi mierea şi, văzând cu ochii, ne vom stinge într-o înşelare în care ne-am băgat singuri.

Am vrut să scăpăm de o sărăcie care, totuşi, era fericită, pentru că plângeam la biserica noastră şi ne mângâiam sufletul, dar am emigrat într-un pământ străin, unde nu mai avem nici unde să plângem. Lipsiţi de bucuria copiilor, de liniştea simplităţii şi de dragostea unei fiinţe apropiate, muncim din zori şi până în noapte, având în ochi arginţii strălucitori care sună însă a pustiu, spunându-ne parcă, că peste puţin timp ei nu vor mai fi nimic. Şi atunci vedem că robim pentru o iluzie, că rătăcim în pământ străin şi că am uitat să mai iubim”.

(Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc).

deserlu4m.jpg

9 Comentarii »