UCENICI SFINTI AI SFANTULUI INCHISORILOR: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu

20-06-2009 ~~Sublinieri~~

“Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu”.

“…Nu-mi mai puteam petrece restul vieţii benchetuind sau lenevind, când ştiam că acest tânăr cu suflet de crin şi alţii ca el, au murit pentru Hristos în catacombele temniţei”.

Ucenicii lui Valeriu

(capitol din cartea: “Sfantul inchisorilor. Marturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise“, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2007).

La Târgu-Ocna, Valeriu a polarizat şi a orientat duhovniceşte mulţi deţinuţi. Dintre cei pe care i-am putea evoca în sensul acesta, ne oprim la două suflete de o mare puritate: Gheorghe Niţescu si Gheorghe Jimboiu. Aceştia se numără printre figurile deosebite ale temniţelor, care ar merita un loc in în calendar.

Gheorghe Niţescu s-a născut pe 24 aprilie 1924, în comuna Brăneşti, judeţul Dâmboviţa. A urmat liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti, pe care l-a terminat ca premiant de onoare. S-a înscris apoi la Politehnica din Bucureşti. Este arestat în 1948 şi condamnat la opt ani închisoare. A trecut pe la Piteşti şi apoi a ajuns la Târgu-Ocna.

Ion Popescu, unul din supravietuitorii de la Târgu-Ocna, îşi aminteşte:

„Gheorghe Niţescu era un om deschis, o fire optimistă, veselă, expansivă. Condamnat ca legionar, fusese la Piteşti, dar fiind bolnav de TBC a plecat de aici înainte de a începe reeducările şi a fost adus la Târgu-Ocna. A ajuns la Târgu-Ocna odată cu Valeriu Gafencu.

Venise de la Piteşti destul de grav bolnav, dar totuşi la început se putea mişca, nu era imobilizat la pat. Spre sfârşit, agravându-se boala, a ajuns şi el în camera 4, camera muribunzilor, unde se afla şi Valeriu. Sub influenţa lui Valeriu, se îmbunătăţeşte foarte mult din punct de vedere spiritual şi practică rugaciunea lui Iisus. La intrarea în închisoare, nivelul lui spiritual era cel al unui creştin moral, care crede în Dumnezeu şi merge la biserică, dar nu e în mod special interesat de trăirea mistică. Avea însă o puritate şi o curăţie sufletească ce îl faceau foarte deschis spre lucrarea spirituală. Ştia că boala e gravă şi că nu are şanse să scape dar nu era trist, nu era înspăimântat, ci aştepta cu seninătate şi cu încredere, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. In condiţiile acestea a sosit streptomicina. A fost chemat de ofiţerul politic, care i-a spus:

– Dacă vrei să trăieşti, trebuie să faci un angajament că ne vei da informaţii.

A refuzat indignat. Să ştiţi însă că dacă voiai neapărat să trăieşti şi să nu trădezi puteai sa semnezi angajamentul şi să nu îl ţii, adică puteai încerca să-i păcăleşti. Te puteai gândi: semnez, iau medicamentele şi apoi le dau informaţii inofensive, poate lucrurile se schimbă şi eu scap cu viaţa. Important e să iau medicamentele şi să scap cu viată. Ei bine, Niţescu nu putea gândi astfel. Pentru el, pentru curăţia lui sufletească, faptul de a semna chiar fără să dea informaţii, era deja un compromis, un păcat. Considera lucrul acesta un mare păcat. De aceea a refuzat, de pe poziţii creştine, crezând ca e păcat, nu de pe poziţia unei morale, să-i spunem filosofice.

A venit foarte indignat după discuţia cu ofiţerul politic:

– Cum să scriu acolo că-i dau informatii? Acesta e un compromis, un păcat şi eu nu pot face lucrul ăsta! Cum a putut să mă considere pe mine un trădător?

In intimitatea lui sufletească nu putea sa accepte aşa ceva. Spunea:

– Nu pot să trădez şi chiar dacă o să mor, Dumnezeu poate o să-mi ierte pentru asta păcatele!

A murit cu această seninătate, nu a avut nici un regret, nici o ezitare pentru gestul făcut. Am fost aproape de el până la sfârşit. A murit noaptea şi eu am vorbit cu el chiar în ziua precedentă.

Boala avansa şi puterile îi scădeau treptat. S-a stins senin, ca o lumânare care nu mai are ceară. Nitescu, sufleteşte vorbind, a fost sub influenta lui Valeriu, un fel de ucenic al lui”[1].

„Gheorghe – povesteşte Ianolide despre Niţescu – era un alt tânăr, care părea cam superficial. Mulţi credeau că nu este capabil de înalte şi adanci trăiri lăuntrice şi îl priveau cu mirare când venea să asculte discuţiile duhovniceşti. Il căuta des pe Valeriu şi-i cerea îndrumări despre Rugăciunea inimii, pe care o şi practica în taină. Cum era destul de bolnav şi stătea mai mult la pat, n-am băgat de seama lucrarea lui, până ce nu ne-a făcut atenţi Valeriu.

Gheorghe ajunsese la trepte înalte în rugăciune. Era vesel şi liniştit. Primea daruri şi vederi în duh. Era curat, blând, înţelept şi fericit. Şi el a fost chemat de politruc pentru a primi streptomicina contra delaţiunii, dar refuzul său a fost atât scurt şi categoric, încât ofiţerul l-a înjurat şi l-a trimis în pat. Era ca un copil. Şi-a sfârşit viaţa zambind“[2].

Părintele Mihai Lungeanu îşi aminteşte de un dialog cu Niţescu, cu puţin înainte de moartea acestuia:

“- Nu te supăra, Gicule, dacă se întâmpla sa fiu eliberat – deşi nu credeam asta – ce să spun alor tăi din partea ta?

– Măi Mihai, ce sa spui… Că suferinţa noastra a fost pentru ceea ce e mai înalt. Şi în primul rand pentru Dumnezeu. Dreptatea e de partea noastra. Avem dreptate. Dar, să mă ierte Dumnezeu, mi pare că a fost un pic prea mult pentru puterile noastre. Dar nu-i reproşez lui Dumnezeu. Aşa se cuvine. Dar mi se pare un pic cam mult. Atâta, încolo, mor liniştit. Nu regret nimic“.

Adică o resemnare plină de demnitate. A murit pe 25 august 1952.

Alt tânăr de o puritate deosebită – continua părintele Mihai Lungeanu – era Gheorghe Jimboiu, Când am început, la cererea lui Valeriu Gafencu, săptămâna de rugăciune pentru ca Traian Maniu sa se întoarcă la Dumnezeu, am făcut «o baie spirituală». Adică, deoarece pe atunci nu aveam preoţi între noi – au venit imediat după asta – ne-am mărturisit păcatele şi greşelile unii altora, pe rand. Atunci mi-am dat seama câtă curăţie lăuntrică avea Jimboiu. Era unul din cei mai curaţi. De la el am aflat că după şase luni de stăruinţă a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, daca il trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăţie rar întâlnită, imi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi”[3].

Gheorghe Jimboiu s-a născut la 18 octombrie 1921 în comuna Vela, de lângă Craiova. Rămas de mic copil orfan de tată, a fost crescut de mama sa, care a renunţat să se mai căsătorească. Student la Academia Comercială din Braşov, este arestat în 1949 pentru activitate legionară. Bolnav de tuberculoză în urma regimului de detenţie dur, scapă de reeducarea de la Piteşti, fiind trimis la sanatoriul de la Târgu-Ocna, unde se afla şi Gafencu.

Moare în 1963 la Aiud unde, deşi grav bolnav de ficat şi de tuberculoză, nu a primit nici un fel de îngrijiri medicale, pentru că a refuzat reeducarea comandantului Crăciun.

Dumitru Bordeianu, care l-a cunoscut pe Jimboiu în 1954, în Postul Paştelui, la Gherla, îl consideră „cel mai strălucit elev al lui Gafencu“. Înainte de a-l întâlni pe Gheorghe Jimboiu, Bordeianu trecuse prin reeducare, din care, după cum mărturiseşte, a ieşit demonizat. Cu ajutorul lui Jimboiu va reuşi să se elibereze de duhul necurat care îl chinuia de patru ani.

„După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (…)

Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-ma la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama ca un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvaşea sufletul.

Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observandu-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine.

A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine si m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:

– Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.

In câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns:

– Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti?

I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea.

– O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu.

– De când te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?

La răspunsul meu negativ, a continuat:

– De plâns, ai plâns?

Din nou, nu.

– Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi.

După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns ca mă rog bine.

– Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.

– Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat.

[sensul cuvantului “ofensa”, in acest context, nu este cel literal, ci trebuie inteles ca “ranire a dragostei lui Dumnezeu”, n.n.]

După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el reduese la tăcere duhurile ce mă chinuiau.

De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine.

– Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile caintei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei cai, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta.

Zilele până la Pastele lui 1954 au fost pentru mine atât de îngrozitoare, că nu am cuvinte să-mi exprim starea pe care am trăit-o, necum să fac pe cineva s-o înţeleagă.

Cu cât se înmulţeau discuţiile dintre mine şi Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat. Asteptam în fiecare zi să mă trezesc nebun din puţinul meu somn. Lucru paradoxal, gândirea şi puterea mea de judecată funcţionau normal si eram conştient de starea în care mă aflam şi asta îmi făcea mult rău”[4].

Este impresionantă descrierea momentului din noaptea Învierii, când Dumnezeu îl elibereaza pe Bordeianu:

„Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte ma rugasem, atât de adânc cum poate nu am facut-o niciodată în viaţa mea; în acelaşi timp, trăiam insa si disperarea că rugăciunea nu mi-e ascultata.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De cateva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi sa ma mişc prin cameră. M-am apropiat de geam si clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele douăsprezece, anunţând slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din alta lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Tie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-ma si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat in Invierea Ta!».

In clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate si ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: «Doamne, fie-Ţi milă de mine!» N-am apucat sa termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedaţilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a ieşit şi m-a parăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile.

Asemăn vindecarea rmea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povara în spate, până cade sub greutatea ei şi nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul şi el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de uşor, de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce forţa aceea satanica m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu camaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai incetau să-mi curgă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udata de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. In patru ani de chin, nu varsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scaldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaiştiind unde mă aflam; mă simţeam un alt om şi eram atât de uşor, de parcă pluteam în alte sfere de Inviere, Dumnezeu mă vindecase şi mă înviase şi pe mine.

Am îngenuncheat din nou şi, întins cu faţa la pamant, am strigat din toată suflarea mea: «Doamne, eşti atât de bun şi de milostiv cu cei păcătoşi, incat nu ştiu cum aş putea să-Ţi mulţumesc!» Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit: «Iată, te-ai făcut sanatos, mergi şi de-acum să nu mai păcătuieşti!». Şi inima mea a simţit o bucurie care nu se poate înţelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simţeam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment. Ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: «Hristos a înviat!». «Adevărat a înviat!», mi-a răspuns, plin de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. In viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape, ca în acea clipă pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru îndrumare, dar el s-a mulţumit să zică: «Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine».

Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: «pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi-am înviat»“[5].

Iată o pagină dintr-un posibil Pateric al temniţelor româneşti.

Tot de la Bordeianu aflăm şi alte lucruri care luminează şi mai mult imaginea lui Jimboiu: “Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe si bunătate. A fost singura fiinţă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Faţă de duşmani şi faţă de cei care l-au chinuit şi continuau să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe acest tânăr, m-aş fi îndoit de multe lucruri sau nu le-aş fi crezut. (…)

Jimboiu, precum sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă».

Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput” [6].

Părintele Liviu Brânzaş, care a stat o scurtă perioadă în aceeaşi celulă cu Jimboiu, îl descrie în cele mai frumoase cuvinte. Parafrazându-l pe Constantin Noica, îl numeşte pe Jimboiu „creştinul deplin”, vorbind despre el ca despre o persoană care a atins sfinţenia:

“Intr-o zi, se deschide uşa celulei. Toţi ne precipităm ca să fim găsiţi în «poziţie reglementară». Este introdus în celula noastră un nou camarad. Se prezintă simplu: Gheorghe Jimboiu.

Auzisem despre el mai de mult. (…) Ştiam deja că Jimboiu şi-a concentrat energiile interioare spre o trăire religioasă de adâncime. Acum, omul se află în faţa mea şi pot să văd eu însumi ce înseamnă o trăire creştină adevărată.

Gheorghe Jimboiu, după 12 ani de închisoare, este foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care aici în închisoare duc implacabil spre deznodământul fatal. Are tuberculoză şi ciroză. A fost şi la infirmeria închisorii, dar acum a fost trimis iar în celulă. Singurul lucru care i se permite este sa stea întins. El stă pe marginea palului, rezemat de perete şi din această poziţie asistă la viaţa celulei. Intervine foarte rar în discuţiile noastre. Mai mult ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă Rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate. Nimic nu indică faptul ca omul acesta ştie că va muri. Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie: la poarta Cerului spre care năzuieşte. (…)

In rarele lui intervenţii, povesteşte câte o întâmplare semnificativa din Pateric. Ma impresionează capacitatea lui de pătrundere şi selecţie. Din comoara Sfinţilor Părinţi ne ofera mărgăritarele cele mai strălucitoare. (…)

Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a păşit pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă unde nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile. Privindu-l, simt ca Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genune. (…)

Peste ani şi ani, după ce am devenit preot, în Jurnalul meu pastoral am notat, într-o zi, dintr-un impuls tainic, următorul gând: «Gheorghe Jimboiu a murit în stare de sfinţenie». De ce mi-am notat, oare, acest gând răsărit în suflet când eram la sfântul altar? Fără nici o îndoială pentru ca privindu-l, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci nu-mi mai puteam petrece restul vieţii benchetuind sau lenevind, când ştiam că acest tânăr cu suflet de crin şi alţii ca el, au murit pentru Hristos în catacombele temniţei.

Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu. El trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfinţilor români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununata cu jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălţătoare pildă pentru generaţiile viitoare” [7].

[1] Mărturie dată de Ion Popescu monahului Moise în aprilie 2005.

[2] Ioan Ianolide, op. cit, p. 150.

[3] Mărturie dată de părintele Lungeanu monahului Moise in februarie 2005.

[4] Dumitru Bordeianu, op. cit., pp. 376-379.

[5] Ibidem, pp. 381-384

[6] Ibidem, p. 371.

[7] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucuresti, 2001, pp. 224-226,308.

Alte date si relatari despre Fericitul martir Gheorghe Jimboiu, la: Gheorghe Jimboiu – Un inger in trup

“Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu. Si el spunea mereu rugãciunea inimii, trãind numai pe coordonatele dragostei fatã de celãlalt. Era de o bunãtate si seninãtate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de rãzbunare si urã. Un înger în trup. Am asistat odatã la o extractie de mãsea, fãrã anestezic, fãcutã lui Jimboiu. A durat foarte mult aceastã interventie stomatologicã, dar el nu a scos un sunet si nu a schitat un gest de durere“.(Dumitru Bordeianu)

„De multe ori, cand aveam momente de framantari sufletesti sau ma simteam obosit, o discutie cu el ma refacea si ma intarea sufleteste. In cuvinte simple, reusea sa redea esentialul problemelor pe care le discuta, avand o putere de convingere iesita din comun”. (Aristide Lefa)

„Intre noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe langa rugaciunile obisnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicandu-l de fiecare data unui om sau unei cauze. Se ruga uneori in pat, alteori la plimbare, numai sa fie linistit. Era senin si evident desprins de cele lumesti. Credea nelimitat. Izvorau din el curatenie si intelepciune, bunatate si severitate, pace, dar si lupta, certitudine si neobosita cautare. Inseta dupa apele cele mai adanci ale vietii launtrice.“ (Ioan Ianolide)

***