adam-si-eva.jpg

“Vrăjmaşul nostru, satana, este numit în rugaciunea domnească „cel viclean” pentru a-l arata ca este mai periculos decât cel rău. Vicleanul insala; a început cu strămoaşa Eva, continuă până astăzi si aşa va face totdeauna, căci chiar Mântuitorul a dat marturie despre el că „de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevar  întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8,44).

Inşelătoria cere dibăcie, iar dibăcia cere si ea inteligenţă şi exerciţiu. Fiind înger, vrăjmaşul este prin fire mai inteligent decât noi, iar, ca unul care nu uită nimic, experienţa şi-a îmbogăţit-o pe parcursul atâtor mii de ani de ispitire a oamenilor la un nivel care îl face cu adevărat un duşman redutabil. Făra ajutorul lui Dumnezeu, oamenii cei mai tari în vointa şi isteţime ar fi o jucărie în mâna satanei.

Inşelătoria este mai mult decât o ispită şi inşelarea mai mult decât o cădere. Cel căzut într-o ispită ştie că a făcut ceva rău, dar constată cu regret (măcar la început, înainte de adormirea conştiinţei) că nu s-a putut opune în lipsa harului pe care nu l-a cerut la vreme. Cel înşelat, însă, face răul convins ca face bine. Pe primul nu trebuie să-l convingi decât sa se ridice din cadere si sa se tina apoi departe de rau, lucru pe care, de regula, il accepta usor pentru ca in adancul sufletului inca nedominat de patimi si el doreste acelasi lucru, numai ca este neputincios in a implini. Pe cel de-al doilea nu il poti convinge usor nici ca nu face bine, asa de mare este orbirea dobandita prin inselare.

Cineva experimentat şi inteligent se foloseşte de aceste atuuri în mod creator. Deci şi satana inventeaza mereu forme noi de înşelare, mereu mai subtile, ca să contracareze experienţa dobândită în lupta şi de cei pe care vrea să-i înşele. In timp, oamenii plin de Duhul Sfânt i-au înţeles vicleşugurile si l-au demascat in fata celorlalti, de aceea trebuie sa inventeze trucuri noi, desi apeleaza cu obstinatie si la cele vechi cu care stie ca a obtinut roade.

In aceste vremuri din urmă, viclenia vrăjma­şului a imaginat mutarea accentului de la persoană la sistem. Pe de o parte, în acest fel evită vigilenţa persoanei. Pe de altă parte, astfel, satana îşi satisface mai bine nesaţiul, sporit încă de iminenţa timpului pe care il  simte scadent, căci nu mai luptă să câştige om cu om, ci câştigă societăţi întregi, care se lasă trase în aceasta manevră. Apoi, se poate folosi de presiunea societatii ca sa deturneze eforturile celor alesi de la comandamentele divine, spre comandamente sociale, ca si cum Hristos ar fi instituit Biserica pe pamant ca institutie sociala.

Asa a castigat cel viclean, in timp relativ scurt, Apusul intreg, indepartandu-l treptat de duhul ortodox al Rasaritului. Biserica a ajuns pentru ei altceva decat a vrut Domnul sa fie: savarsitoare a Sfintelor Taine, fara de al caror har nu este mantuire.

In orice problema, Ortodoxia rezerva pozitia centrala persoanei. Ca sa se faca ceva, trebuie gasita mai intai persoana potrivita. Fiindca uneori nu se gaseste deloc asemenea persoana, unele lucruri raman nefacute; altele capata rezolvari aproximative, pe masura persoanelor implicate. In aceste cazuri eforturile personale trebuie sa fie mari si eficienta nu este maxima, de aceea, incepand cu Imperiul Bizantin, Rasaritul a ramas incet, incet, in urma Apusului ca progres secularizat.

Catolicismul, iar protestantismul intr-o forma si mai radicala, vad lumea in general ca un sistem care lucreaza bine de la sine, cu un Dumnezeu retras din el dupa ce l-a facut perfect si, conform acestui model, fac si ei orice lucrare particulara. Infatuati de diavol ca sunt creatori ca si Dumnezeu, cei pusi sa conduca sunt preocupati sa creeze si ei un sistem cat mai perfect, care sa functioneze, de asemenea, chiar fara ei, cu atat mai independent de oamenii care il vor umple, nu ca persoane, ci ca niste piese intr-un agregat. Marea durere ramane neglijarea riscurilor care greveaza asupra persoanelor alese sa lucreze in sistem.

Eficienta pare mai mare pentru ca se priveste numai spre beneficiarii functionarii sistemului, „grupul tinta”, cum se numeste astazi. De fapt si criteriile acestei evaluari sunt anapoda. In lipsa harului, mijloacele lumesti folosite nu pot face schimbari in sufletele celor „tintiti”. Pe calea aceasta, sigur, pot fi ajutate trupurile, iar sufletele, daca se au si ele in vedere, nu pot fi decat cel mult cumparate.

Beneficiarii ne fac placerea si intra in jocul nostru, raspunzand disimulat scopului nostru disimulat, adica fie cu acte formale acum, fie cu nestatornicie in timp. Este suficient sa ne gandim la cei „convertiti” prin oferirea de ajutoare materiale. Multi insira in cativa ani toate sectele.

O problema este valabila in principiu numai daca poate fi exemplificata. Cu un asemenea gand ca trebuie sa fie prezenta neaparat ca si celelalte culte religioase cu actiuni sociale printre oameni, Biserica Ortodoxa Romana in ultima vreme se bucura daca primeste finantari din afara pentru a derula programe, sa zicem, in penitenciare, azile, camine de copii, etc. Finantatorii fiind, de regula, protestanti, nu aproba decat actiuni derulate in spiritul lor si supravegheaza indeaproape daca lucrurile au decurs conform proiectului. Si este normal sa fie asa. Daca vrem duh exclusiv ortodox, sa ni le facem singuri!

Sigur că ortodocşii aleşi să participe la aceste programe încearcă să „îmbisericească” şi să „întrortodoxească” întrucâtva procedeele lor laice şi protestante, dar mijloacele rămân prioritar străine de o lucrare a harului.

Dumnezeu a binecuvântat eforturile cercetătorilor din ştiinţă în limitele în care rezultatele lor sunt de folos oamenilor, deci şi cunoştinţele acestea de psihologie la care ei apeleaza poate permit sa se cunoasca ceva despre tainele din sufletul omului, dar in nici un caz nu poate sa-l si tamaduiasca in lipsa harului. Si nu poate lucra harul prin mijloace care nu sunt ale lui“.

(Ieromonah Grigorie Sandu, “Mântuitoarea frică de Dumnezeu”, Editura Christiana, Bucuresti, 2008)

 2976m.jpg