nicaea_icon.jpg

Un evreu care locuia în apropiere de Muntele Tabor din Israel povestea cum, copil fiind, fără să ştie nimeni urca sus pe munte. Acolo sus era mănăstirea construită de români. Oameni buni, spunea evreul despre călugări, ne dădeau brânză, vorbeau cu noi, însă, continuă el, era vai de capul meu dacă afla tata. Şi acum, auzind el citatele din Vechiul Testament de unde învederat reiese că Hristos a fost Mesia aşteptat şi că aşa trebuia El să pătimească, auzind acele minunate cuvinte ale lui Hristos din Evanghelie, scoate interjecţii de mirare. Dar dacă se apropie cineva, schimbă subiectul, merge pe stradă cu soţia, el ducând căruciorul şi înconjuraţi de copii merg pe un drum comod în care nu le lipseşte nimic. Mulţi evrei se miră de frumuseţea Evangheliei lui Hristos, dar sunt conştienţi că, dacă ar încerca să înţeleagă mai mult, să se apropie mai mult de adevărul lui Hristos, viaţa lor va deveni un calvar. Ultrareligioşii evrei şi acum amintesc de acea lege a lor în care cel ce calcă Legea lui Moise este ucis cu pietre. Şi apoi din ce-ar trăi? Se văd scoşi din acea comoditate cu care s-au obişnuit, batjocoriţi şi asupriţi de ceilalţi, lăsaţi poate fără nici un sprijin, cu o droaie de copii după ei.

Aşa este, dar drumul adevărului este acel drum al crucii, al prigonirilor, al batjocurii, al chinului, un drum pe care toţi trebuie să trecem; acesta este drumul care duce către cer, nu vom putea urca prin altă parte. Va veni vremea să mărturisim şi la noi în ţară, vom fi asupriţi pentru asta, şi atunci ce facem? Trădăm Adevărul? Pierdem viaţa veşnică pentru o viaţă de câteva zile pe care o mai avem de trăit? Trebuie să ştim că vom avea şi copii, dar dragostea adevărată pentru copii este ca ei să-şi mântuiască sufletul. Ce folos ai ca să-i îndestulezi trupeşte şi să nu se mântuiască? Nu este mai bine chiar dacă ar suferi şi ei puţin, să se bucure veşnic?

Nu este uşor, dar să citim cum a fost pe vremea mucenicilor. Cine nu ştie despre cei patruzeci de mucenici (Vieţile Sfinţilor, 9 martie), când, în vreme de iarnă cu ger cumplit, i-au dezbrăcat şi i-au băgat într-un iaz? „Rece este apa“, a spus unul dintre ei, „dulce este raiul”, a spus altul de lângă el. Unul nu a mai rezistat, a ieşit afară, a dat să intre într-un loc încălzit şi a murit pe loc. Un soldat, văzând cum se coborau din cer cununi peste capul mucenicilor, a spus: „Şi eu vreau să fiu creştin”, s-a dezbrăcat de haine şi a intrat în apă primind şi el mucenicia. După ce s-au săvârşit, soldaţii au luat trupurile mucenicilor şi le-au pus într-o căruţă, ducându-le. Atunci au găsit pe unul din ei, Meliton cu numele, care încă mai avea suflare de viaţă şi  l-au lăsat să vadă poate îşi va reveni. Mama lui Meliton era de faţă şi văzând cum căruţa cu trupurile mucenicilor pleacă şi pe copilul ei lăsat acolo, a luat trupul fiului ei pe umăr şi ostenindu-se mult a ajuns căruţa din urmă, punând trupul peste ceilalţi. „Şi eu vreau să am fiu mucenic” - a spus ea. Iată iubirea adevărată, care se gândeşte la suflet şi nu la viaţa asta scurtă. Unei femei, atunci când o duceau la moarte pentru că mărturisea pe Hristos şi nu vroia să aducă jertfă idolilor, i s-au adus în faţă copiii ei. „Dacă nu ţi-e milă de tine, fie-ţi măcar milă de copiii tăi“, i-au zis păgânii. Femeia a răspuns: „Dacă mă duc la Hristos, mai mult poate El să-mi ajute copiii, decât aş putea eu rămânând cu ei”.

iconal40mt.gif

* * *

Mare bucurie este atunci când Îl întâlneşti pe Hristos, când omul cel vechi, stăpânit de patimi, moare şi apare unul nou, care se luptă să se elibereze de acestea.

Nimeni însă să nu se aştepte ca, atunci când se întoarce la Hristos, totul să-i meargă ca pe roate, totul să fie pregătit, el doar să se roage. Lupta de-abia acum începe. Hristos a bătut la uşa ta, într-un târziu tu I-ai deschis, dar iată, El parcă a plecat. Îl căutăm, dar vedem că toate parcă ni se împotrivesc. Nu trebuie să aşteptăm ca în mănăstiri totul să fie asigurat, să ne fie puse indicatoare: „Către Hristos”. Din contră, vom da de zbucium, de încercări încrâncenate, de multe ori părându-ni-se că ni se stă în cale, că suntem împiedicaţi să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Însă ce ne poate opri să ajungem la starea de umilinţă? Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce târgul străjuiesc, m-au izbit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc (Cânt. Cântărilor 5, 7); dar atunci când nu mai ai nici o putere, când neputincios ai obosit în plâns, atunci Îl găseşti pe Hristos. Nimeni nu te poate împiedica, nici o rânduială şi nici o robie. În sclavie să fii, dar să ai gândul la Hristos. Oare mama îşi uită pruncul său? Chiar ea dacă l-ar uita, Mântuitorul nu te va uita pe tine, pentru că eşti renăscut în El, şi în zbucium, şi în lipsuri. Oriunde ai fi, El pururea veghează. Lipsit de toate şi defăimat, eşti mai de preţ în ochii lui Hristos decât toate bogăţiile şi decât regii pământului. În prăpăstioase încercări ale vieţii ai fost regăsit (cf. Cânt. Cântărilor 2, 14), în locuri ascunse şi primejdioase; dar acolo se ascund nestematele. Bucură-te şi nu uita că odihna nu este confort sau comoditate, ci liniştea o găseşti în osteneală. Mulţi care lenevesc nefăcând nimic nu au linişte, nu au stare, schimbă cărţile pe care le citesc, sunt zbuciumaţi, iar cei ce nu mai pot ridica capul de durere se odihnesc pe crucea ostenelilor părând pierduţi, dar aducând biruinţa. Ea se va ascunde până la capăt, ca apoi dintr-o dată să strălucească în ochii celor osteniţi, în ochii celor care totdeauna au fost îndreptaţi către Mântuitorul lor.

r_cruxifiction11.jpg

***

Mulţi se înspăimântă de timpurile zbuciumate care vor fi atunci când va îngădui Dumnezeu. În iadul necazurilor nu trebuie să deznădăjduim. În mijlocul mării învolburate a vieţii, când toate talazurile şi valurile încercărilor au trecut peste noi, să ne aducem aminte de Proorocul Iona care a fost izbăvit de acolo de unde părea să nu mai fie nici o nădejde (cf. Iona 2, 3-8). Când se sfârşea în mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte şi precum „grâul este treierat, dar nu sfărâmat de tăvălugul ce trece peste el”, aşa a rânduit Dumnezeu ca tăvălugul încercărilor să treacă peste noi, însă să nu fim zdrobiţi, ci să ne înfăţişăm grâu curat, fără pleava deşartă. Şi aceasta vine de la Domnul Savaot. Minunat este sfatul Lui şi mare purtarea Lui de grijă! (Isaia 28, 28-29).

Nimic nu ne poate împiedica să ne mântuim dacă rămânem neclintiţi în credinţă. În Cântarea celor trei tineri se spune: Nu mai este în vremea aceasta căpetenie, prooroc, nici conducător, nici ardere de tot, nici jertfă (ceea ce este astăzi Sfânta Liturghie), nici prinos, nici tămâie, nici loc unde să aducem înaintea Ta pârga noastră şi să aflăm har la Tine (Cântarea celor trei tineri 1, 14). Iată o situaţie ajunsă la culme, şi totuşi ei nu au deznădăjduit, ci şi de acolo din cuptor s-au rugat lui Dumnezeu. Dar aici este cheia: că s-au rugat cu smerenie, au dat vina şi pe ei, cu toate că rămăseseră în legea lui Dumnezeu şi spuneau aşa în rugăciunea lor: că în adevăr şi dreptate ai adus acestea peste noi din pricina păcatelor noastre şi suntem umiliţi astăzi în tot pământul pentru păcatele noastre (Cântarea celor trei tineri 1, 4-13). Aşa şi noi, în rugăciunile noastre, să fim totdeauna umiliţi, ca unii care suntem lepădaţi înaintea lui Dumnezeu, şi să spunem că pentru păcatele noastre ni se întâmplă toate, chiar când toţi ar deveni apostaţi şi am rămâne singuri în credinţă.

Sfântul Nectarie de la Optina (1853-1928) ne spune că „în ultimele zile înainte de venirea lui Hristos, Biserica îşi va mai păstra acest chip: un singur episcop ortodox, un singur preot ortodox, un singur laic ortodox. Eu nu îţi spun că nu vor mai fi biserici, dar Ortodoxia se va păstra doar în acest chip. Tu ia aminte la aceste cuvinte şi înţelege că aşa va fi întreaga lume”. Iar sfârşitul îl ştim cu toţii: de ne vom ruga cu smerenie, nici focul nu ne va arde, nu ne va mai pricinui nici dureri, nici teamă, pentru că Dumnezeu nu va părăsi pe cei care nu Îl părăsesc.

v-tableka2.jpg

*

Mulţi se tem de pecete. Dacă vor fi vremurile lui Antihrist, vremuri grele de încercare din pricina păcatelor noastre, când vom ajunge robi cu trupul unui rege nedrept, cel mai rău care este pe pământ, (Cântarea celor trei tineri 1, 8 ) într-un pământ al Babilonului zidirilor minţii omeneşti, trebuie, învăţând de la cei trei tineri din Babilon, cu preţul vieţii să ne ţinem credinţa şi nicidecum să nu ne înspăimântăm.

Dacă atunci se va pune cu forţa o pecete materială, nu înseamnă că am primit-o, pentru că gândul se judecă. Însă nici nu trebuie s-o primim spunând că rămânem cu gândul la Hristos. La sfârşitul vremurilor, ne spun Sfinţii Părinţi, pământul va fi plin de diavoli. Ce vor face cei care vor rămâne în credinţă asediaţi printre neamuri? Ne spune Proorocul Isaia: Ca un vis, ca o vedenie de noapte va fi mulţimea de popoare luptătoare împotriva lui Ariel (în limba ebraică Ariel – leu, ar – munte, El – Dumnezeu), adică precum visul, precum nălucirea şi vedenia, aşa se vor spulbera mulţimea de popoare care vor merge împotriva muntelui Sion (Isaia 29, 7-8). Ah! Această zarvă de popoare este ca vuietul de ape multe, acest zgomot de neamuri este zgomotul de ape mari. (…) În vremea serii (adică la apusul credinţei), atunci e ceasul spaimei, dar mai înainte de a se face ziuă ei nu mai sunt. Iată partea jefuitorilor noştri şi soarta celor ce ne-au prădat pe noi (Isaia 17, 12-14).

(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc).

 first-ecumenical-council-16th-c-cretan.jpg

Cititi si:

28 Comentarii »