Citatul nu-mi apartine! Este al Proorocului David care, sub umbrirea Duhului Sfant a scris psalmii; iar daca stam bine sa ne gandim…referirea la ‘toti…netrebnici ne-am facut’ trebuie sa ne duca cu gandul ca, ’si-o zi de-ar trai omul pe pamant pacat tot ar avea’ fiindca pana la subtilitatile de gand, nu neaparat de vorba sau de fapta, ne despartim de a Sa voie si simtire – este o realitate de netagaduit!

Mai ales in zilele noastre, citatul vine ‘ca o manusa’ fiindca pacatul, netrebnicia…este ‘predicata’ atat prin modul de vietuire propriu iar prin extensie de marea majoritate a credinciosilor (mai mult sau mai putin), de societate in ansamblul ei, de mass-media (televizor, radio, internet) unde, chiar daca nu treci ‘la fapte’ dedulcirea cu ele iti induce starea de pacat prin cele 5 simturi vinovat fiind – totusi – de scaderea/caderea puterilor sufletesti carora le servesti ispita indoita dupa a ta vointa libera.

Se spune ‘cine vrea sa slujeasca Domnului, sa se pregateasca de ispita’. Ispita ti-o mai fauresti si tu zicand ca-i mica, ca nu-i bai…prin termeni de comparatie cu altele faptuite de altii facandu-te – pe nesimtite – frate nu cu cel care-si recunostea pacatosenia si nu indraznea sa ridice ochii la Cer ci, cu cel care zicea ca face si bine (se indreptatea se pe sine), ca nu-i ca celalalt (ii vedea numai starea de pacat nu si pocainta lui)…

E vorba fie de o ignoranta, fie de o lipsa de onestitate elementara, ca sa nu mai zic de credinta, sa te faci ca nu exista profetiile sfintilor nostri, ca nu exista marturii ale marilor duhovnici contemporani si semne care-ti intra pur si simplu in ochi zi de zi, sa te faci ca nu vezi nimic in jurul tau si sa pui preocuparea pentru semnele sfarsitului, dupa cate s-au scris si explicat pe tema asta, pe seama protestantilor. Dupa cum scriu si argumenteaza acesti oameni (fiindca nu e singurul, am mai intalnit genul asta de idei), este clar ca pentru ei niciodata nu trebuie sa fie vreun sfarsit al lumii, doar pentru ca… au fost candva unii sectanti care au strigat Lupul fara sa fie nimic! De fapt, indaratul acestei orbiri voluntare se intrezareste refuzul obstinat al acceptarii unei realitati care ne-ar aduce nelinistea cea buna si ne-ar “tulbura” planurile noastre de aranjare si realizare in aceasta lume.

Dumnezeu sa-i ierte pentru sminteala pe care o fac, cum spune undeva in Scriptura, “inselati fiind ei insisi si inseland si pe altii”.

“Omul, potrivit Scripturii, a fost creat „dupa chipul lui Dumnezeu“ (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adica, fiinta în trei ipostasuri (Tata, Fiu si Duh Sfânt). Astfel, sufletul fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu, este unic dar multiplu. El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia).

Toate trei trebuie sa fie unite si îndreptate spre Dumnezeu. Dupa Sfântul Maxim Marturisitorul, prefacerea lor dupa fire înseamna pentru minte sa cunoasca pe Dumnezeu, pentru dorinta sa doreasca si sa iubeasca numai pe Dumnezeu, iar pentru vointa sa împlineasca voia lui Dumnezeu. În acest fel e împlinita porunca „sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta“ (Marcu 12, 30).

Când mintea ramâne în Dumnezeu, ridica dorinta sa Îl iubeasca si vointa sa lupte împotriva duhului rau si sa caute curatirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, exista unirea. Pacatul rupe uniunea celor trei însusiri ale sufletului. Mintea tinde sa-L nesocoteasca pe Dumnezeu, pofta este îndreptata înspre creaturi nu spre Creator, iar vointa este supusa tiraniei patimilor. În acest fel, pacatul înrobeste cu totul sufletul. Priveste cum descrie Sfântul Grigorie Palama aceasta stare.

Mai întâi mintea se misca departe de Dumnezeu si se întoarce spre celelalte creaturi: „de câte ori deschidem o usa patimilor, mintea se împrastie imediat, preocupata tot timpul de lucrurile trupesti si lumesti, asupra multimii placerilor si gândurilor împatimite care vin cu ele“.

Apoi mintea, cazând de la Dumnezeu, abate dorinta de la El si de la poruncile Lui: „când mintea rataceste, dorinta se risipeste în desfrânare si nebunie, împrastiindu-se asupra nenumarator lucruri rele … iar mintea molesinduse, puterile sufletului se împutineaza iubind mai mult fapturile si dorindu-le pe acelea. Tânjind dupa diversitate, pofta se dezbina în placeri, risipindu-se în ele, de aceea ajungând sa doreasca necuratiile nu cele trebuincioase, adica cele trupesti nu cele cuviincioase, sau cu alte cuvinte dorind nu lucrurile cele ce-i sunt de trebuinta, ci pe cele desarte si lipsite de slava“.

În cele din urma vointa este supusa patimilor, este chinuita si „omul, care a fost sortit sa devina fiu al lui Dumnezeu, se face ucigas si nu doar asemeni celor mai salbatice fiare, ci si târâtoarelor si animalelor otravitoare, asemanându-se unui scorpion, unui sarpe, unui pui de vipera“.

Deci, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu si în acelasi timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinta ar vrea sa se întoarca la Dumnezeu dar vointa nu-i permite; pofta ar vrea sa se întoarca la Dumnezeu dar mintea, neavând credinta în El, nu vrea sa-L iubeasca.

Noi luptam pentru aceasta unitate si o atingem, în final, prin rugaciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea mintii. Scopul nostru este sa despartim mintea de atractiile care o înconjoara si sa o aducem înlauntrul ei astfel încât si pofta sa fie adusa înapoi.”