judde-apoi.jpg

“Pana la urma, a doua moarte este ce va fi dupa Judecata lui Hristos unde, vedeti, dupa cuvantul lui Hristos, este o ultima incercare. Separa, ca si pastorul, oile de capre si incepe cu ceea ce iubeste Dumnezeu. Se intoarce catre cei de-a dreapta si zice: “Veniti binecuvantatii Tatalui Meu”. Pentru asta a lucrat Dumnezeu, ca sa spuna: “Veniti, mosteniti imparatia gatita voua de la intemeierea lumii“, adica pentru asta am intemeiat Eu, Dumnezeu, lumea. Ca… ati facut asta si asta si asta. Si-i incearca.

Si [ei] zic: Doamne, cand te-am vazut si am facut noi ceva bine? Parafrazez: prin viata prin care m-am invatat in Biserica, eu vad limpede ca sunt un pacatos, ca niciodata n-am facut ceva bine. Si nu se indreptatesc. Cine-i indreptateste? Judecatorul. Zice: “atunci cand ati facut unuia din cei mai mici, Mie Mi-ati facut-o”. Si Judecatorul indreptateste pe pacatos, pe care, in judecata vietii asteia, acelasi Judecator ne-a invatat sa ne judecam ca pacatosi. El mi-a aratat mie pacatul meu.

Asta nu-i momentul sa deznadajduiesc, asta e momentul sa incep nadejdea, inseamna ca Dumnezeu vorbeste cu mine, inseamna ca Dumnezeu lucreaza deja mantuire in mine, acum aparent in negativ dar, de unde sa porneasca mantuirea lui Dumnezeu decat dezvaluindu-mi realitatea mea. Care e realitatea mea? Pacatul si nefiinta. Ce altceva sa-mi arate Dumnezeu daca si El este Dumnezeu adevarat si nu-mi vorbeste lingusit sau minciuni. Dar asta mi-o arata nu ca sa deznadajduiesc, ci ca inceput al mantuirii mele.

Tanjind dupa viata, urand ale mortii, acuma pot sa zic: “Doamne, miluieste!” si cuvantul “miluieste” incepe sa aiba viata, fiindca sufletul meu incepe sa aiba viata. Dureroasa deocamdata, ca si nasterea. Nasterea doare. Acuma, in durerea mea, imi devin mama mie insumi si ma nasc intru dureri, dar ma nasc. Si vine vremea cand femeia uita de durerea ei de “bucuria ca om s-a nascut in lume”, zice Hristos. Si mai mult, cand noi ne nastem, fie si prin dureri, prin cuvantul lui Dumnezeu, intru Dumnezeu.

Si celor de-a stanga se intoarce Imparatul si [le] zice: “Departati-va de la Mine, blestemati, in focul gatit diavolului si ingerilor lui, ca… asta si asta… si voi nu ati facut. M-ati vazut gol si nu M-ati imbracat, flamand si nu Mi-ati dat sa mananc, etc.”

Si ei zic, aparent ca si ceilalti: dar cand te-am vazut si n-am facut nimica, sau n-am facut ceva bun? Dar observati ca, desi cuvantul este aproape identic – El zice ca m-ati vazut si n-ati facut, si ei zic: cand?, ca si ceilalti: cand te-am vazut si am facut ceva bine? - in realitate, trairea lor este total opusa. Ei n-au constiinta pacatului. “Dar ce obraznicie e asta sa spui noua ca Te-am vazut si nu Ti-am facut vreun bine?”. Si le zice: uite, cand celui mai mic nu ati facut, Mie nu Mi-ati facut-o. “Cel mai mic”? As vrea sa intelegeti intr-asta iarasi un chip al dragostei dumnezeiesti. Hristos Insusi sufera din mahnirea cuiva pe care l-am mahnit, Hristos Insusi se bucura si se mangaie din mangaierea cuiva pe care l-am mangaiat, El se implica total in viata noastra, in dragostea Lui.

Si as vrea sa vedeti si diferenta intre cele doua in cuvantul lui Hristos: “Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu”, “Departati-va de la Mine, blestematilor”. Nu: “ai Tatalui Meu”. Tatal nu blesteama. Unde-i blestemul? Alegerea pe care o facem noi, cea rea, daca o facem, Doamne fereste, pana la capat, ca Iuda. Acelora zice: “mosteniti imparatia gatita voua de la intemeierea lumii”. Astora nu zice “mosteniti”, [ci le] zice: “departati-va in focul gatit diavolului si ingerilor lui”. La intemeierea lumii Dumnezeu nu a intemeiat un iad, n-a intemeiat un foc vesnic. Cine a gatit acel foc vesnic? Diavolul si ingerii lui; si noi, pacatuind. Pocainta este constientizarea si iesirea din acel foc, intoarcerea catre Dumnezeu si ale lui Dumnezeu. Si atunci, ceea ce ar trebui pe drept sa suferim, Dumnezeu Insusi prin lucrarea Lui ne izbaveste de asta. Dar observati ca nu este identica conversatia. Blestemul nu este de la Dumnezeu si focul gatit diavolului nu este de la intemeierea lumii si nu este o mostenire ci… scrantirea asta a fapturii, cand o ia nu pe linia lui Dumnezeu, ci dupa inchipuirea sa. Pana la urma scranteala asta a fapturii cand in loc sa zica “Doamne, faca-se voia Ta”, ne facem voia proprie.

Moartea a doua este asta, este despartirea finala de Dumnezeu la judecata. Ca adevarata moarte nu este despartirea intre suflet si trup, care, iarasi zic, este chipul mortii; si a lasat Dumnezeu uraciunea mortii, groaza mortii, pentru ca noi sa constientizam ce este moartea si, urand-o, sa ne departam de ea. Si eventual, urand-o cu ura dreapta, sa se trezeasca in noi dragostea de Dumnezeu, dragostea de viata si sa tanjim catre ea si incepe ceea ce am numit dinamica pocaintei.

Care pocainta, zicea parintele Sofronie, dar cred ca si Maxim Marturisitorul, nu se termina cu viata asta. In viata asta putem sa infaptuim o oarecare desavarsire, dar limitata. Zice ca pocainta – ca dobandire deplina a identitatii cu Dumnezeu - nu se poate desavarsi decat dincolo, ca aici suntem inca stramtorati de legile materiei si ale vremelniciei.

Si iarasi, chip avem in gestatie si in nastere. Pruncul cel mai bine este daca sta in pantecele maicii noua luni pana s-a ‘copt’ bine si este desavarsit, si desavarsit fiind se poate naste si trai in mediul asta. Dar ca prunc nu este desavarsit, ci se desavarseste aicea, crescand, maturizandu-se, devenind om in toata firea. Cred ca ceva asemanator este si cu pocainta, inteleasa adevarat. Este o lucrare care se termina dincolo, insa e o lucrare care incepe aici si duce la ceea ce numeste Hristos desavarsirea, cata se poate in veacul acesta.

Ca acum omul insusindu-si, traind cuvantul lui Hristos, insusindu-l, ajungand la o constientizare si la o desavarsire a acestei constientizari, cat se poate in lumea asta, si cat poate fiecare persoana… Fiindca vedem din pilda talantilor, unora le da cinci talanti, ala aduce zece, altuia ii da doi talanti, ala aduce patru, dar amandoi au primit un cuvant identic: “bine sluga buna si credincioasa, peste putin ai fost stapan, peste mult te voi pune”. Si nu se uita la faptul ca unul a avut cinci si unul a avut doi, ci se uita la faptul ca amandoi au dublat darul pe care l-au primit. Deci, desavarsind omul gandul lui Dumnezeu in viata lui, pe de o parte cat este cu putinta in vremelnicia asta, pe de alta parte, cat este cu putinta persoanei lui – ca unul daca a primit cinci, altul daca a primit doi, si de la cel cu unu ar fi asteptat sa primeasca macar acel unu cu dobanda.

Deci, desavarsind lucrul asta de-acuma, omul, impacat cu Dumnezeu, prin dumnezeiasca lucrare – avem marturia asta de la toti sfintii, eu ma gandesc iar la parintele Sofronie prin care am invatat toate lucrurile aste – are constiinta ca moartea nu exista, ca omul nu poate muri. Ne-o spunea parintele Sofronie in cuvantarile lui in fiecare saptamana in ultimii patru ani ai vietii lui. In ultimii doi ani ajunsese asa ca de-abia mergea, carat de doi dintre noi, slab, garbov, dar cu o privire limpede, ca de copil mic as zice, doar ca si cu coacerea aia a sfinteniei. Si el, iertati-mi cuvantul, “hodorog” fiind de-acuma, neputincios, vorbea cateodata ca un om beat, bolmojea cuvantul si nu ajungea sa-l pronunte drept, de slab si de obosit ce era, de nopti intregi nedormite,  de slabiciunea batranetilor. Avea si cancer, asta la 95-96 de ani. Si spunea: moartea nu exista, omul nu poate muri, c-asa l-a facut Dumnezeu. Daca voi credeti ceea ce spuneti in crez: “Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie“, prin credinta aceste cuvinte vor fi voua. Si noi, sa ne dea Dumnezeu sa zicem cu intelegere si cu adevarata credinta: astept invierea mortilor si viata vecului ce va sa fie. Amin!”

(extras din conferinta: “Din ce moarte ne-a izbavit Hristos“, Alba-Iulia, decembrie 2005 – pe care o puteti salva integral in versiunea audio – prima parte de aici si a doua parte de aici).

 viforata1.jpg

(sursa icoanei – Man. Viforata, “Raiul – de la blogul “Viata la tara”)

Legaturi:

***

4 Comentarii »