Aceasta eliberare a fost mult asteptata si crestinii au putut in sfarsit sa se mai relaxeze, sa traiasca cu demnitate. Aceasta a fost mila si dragostea Domnului care nu a mai ingaduit sa fie batuti copiii Sai.
Aceasta eliberare a dus pe de o parte la raspandirea larga a religiei crestine. Crestinismul a patruns in cele mai indepartate colturi ale lumii si multi au fost chemati la mantuire.
Pe de alta parte insa, aceasta relaxare a crestinilor a diluat poate spiritul jertfelnic, curajul. Credinciosii nu mai erau ghidati pe drumul mantuirii cu sabia, ci lasati in seama constiintei lor. Dar totusi nu au fost lasati in deriva. Au urmat 7 sinoade ecumenice care au slefuit dogma crestina, astfel incat cei care il iubeau pe Hristos sa nu cada din dreapta credinta din cauza lenevirii constiintei si a ne-exersarii virtutilor.
Totusi, in rasaritul imperiului roman luptele nu au disparut cu totul. Imperiul roman de rasarit a trebuit sa tina piept popoarelor si culturilor venite din orient. Aceasta hartuiala continua a fost de natura sa intretina neadormita flacara jertfei, a curajului crestin, a patriotismului, a dragostei de aproapele. I-a unit pe crestini. Era o calire in foc mocnit.
Imperiul roman de apus a fost oarecum mai izolat de aceste conflicte (in primul rand spirituale). Biserica din apus a pierdut treptat exercitiul smereniei, al dragostei, al jertfei.
Cand catolicii si ortodocsii s-au despartit, liderilor bisericii apusene le-a mirosit tentatia puterii si incet incet au inlocuit sau au modificat canoanele in favoarea lor. Si cum betia puterii orbeste caracterul slab al omului, si mai marii bisericii catolice, orbiti fiind si ei au uitat de dragostea de aproapele, au uitat ca si ei sunt oameni cu slabiciuni care trebuie sa se ridice de fiecare data cand cad, pentru ca indiscutabil mai cad din cand in cand. Astfel au ajuns sa aiba – ca nimeni altii – un papa infailibil.
Incalzita in jurul papei, biserica apuseana avea totdeauna dreptate. Nu numai atat dar a inceput sa-si exercite dreptatea cu forta (culmea dragostei fata de aproapele). Chiar si acum a ramas in memoria umanitatii fenomenul inchizitiei care in mod eronat este atribuit “bisericii crestine”, nu doar bisericii catolice. Chiar si acum, cand ateii refuza discutii pe teme de credinta, arata cu degetul spre biserica ca fiind responsabila de atrocitatile inchizitiei uitand sau nestiind ca Biserica Ortodoxa nu are nici o legatura ca acel fenomen.
Ereziile care au decurs din aceasta ingamfare a catolicilor sunt multe si marii nostri duhovnici ni le-au aratat de multe ori.
Nu e nimic de mirare ca multi “credinciosi” aveau sa se razvratesca impotriva bisericii catolice care pervertise spiritul crestin.
Dar pentru ca nu le placea nici spiritul jertfelnic, nu le-a venit nici “gustul” sa se intoarca la ortodoxie. Au mers mai departe de trunchiul bisericii. Au rupt din biserica catolica ca se devina protestanti. Initial protestantii au vrut sa lupte impotriva coruptiei din biserica. Nu le placeau – si pe buna dreptate – indulgentele papale, nu le placeau locurile ce puteau fi cumparate in biserica, nu le placea nici purgatoriul.
La o gandire mai lejera, protestul lor era intemeiat si spre folosul credinciosilor. Totusi, diavolul se furiseaza pe nesimtite in mintea care nu se smereste si chiar gandurile cele mai nobile le poate murdari. Iar ei aveau gandire filosofica, gandire educata, nu smerita. Ei nu traiau smerenia, sacrificiul si jertfa. Ortodoxia nu li se potrivea.
Un singur gand ascuns si lenes poate duce la un dezastru spiritual.
Pentru protestanti Hristos este Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, cel care din marea sa dragoste de oameni S-a intrupat, S-a rastignit si a platit cu preascump sangele Lui pacatele noastre cele multe. Si urmeaza si subtila alunecare. Sangele Lui e prea scump, sangele Lui poate spala toate pacatele omenirii. Iar ei crestinii sunt cei carora le sunt adresate cuvintele “credinta ta te-a mantuit”. Nici nu-i nevoie de prea multa straduinta personala pentru ca Dumnezeu Insusi a platit pentru ei. Gandire contabiliceasca. Daca datoria e platita, de ce trebuie sa mai muncesc eu pentru ea? Eu imi pot concentra efortul in mod benefic asupra celorlalte aspecte ale vietii. Sacrificiul personal il pot elimina caci este redundant.
Si astfel au usurat in timp si ritualurile “obositoare” ale slujbelor care nu mai era chiar asa de necesar. Sacrificiul Domnului a fost facut deja, nu mai avem noi ce completa la el. Spiritul de sacrificiu al crestinului nu mai avea rost.
Mai mult de atat, catolicii, simtind concurenta protestantilor au trecut si ei la relaxarea dogmelor proprii. Au relaxat postul, au relaxat canoanele s.a.m.d.
Nu-i de mirare ca multi au priceput jerfa ca un “sacrificiu al celor din jur ca sa-mi fie mie bine”.
Totusi ceva tot mai trebuia pastrat in viata omului. O morala crestina sau semi-crestina si o legatura slaba cu cele sfinte. Astfel putem multumi si pe Dumnezeu si putem lucra linistiti si la progresul nostru. Si au luat morala crestina, au periat-o bine, au intarit-o DAR a scos-o in afara bisericii, au facut-o morala sociala. Si ca sa fie acceptata cu usurinta, au scos din ea o piesa neinsemnata – smerenia. Si de la inaltimea lor se uita la ortodocsi si li se pare ca nici nu si-au definit o morala crestina, pentru ca in filosofarile lor, o cauta in afara bisericii si pare ca nu o gasesc. Nu se asteapta si nici nu prea se chinuie sa o gaseasca sculptata cu sange in sufletul crestinului ortodox autentic.
Uite asa, secole de-a randul, in timp ce ortodoxia era haituita si biciuita necontenit de musulmani, obligata sa-si mentina spiritul jertfelnic, obligata sa se inchine la sfintii ei protectori pentru a supravietui, vestul isi traia civilizatia departe de rafuielile din rasarit.
Nu putem ignora ca au existat cateva tentative de ajutor din parte fratilor din apus dar cruciatii s-au cam purtat ca si soldatii sovietici care ne-au “eliberat de fascisti” daca nu mai rau.
Civilizatia si bunastarea apuseana nu este rezultatul unui nivel spiritual ridicat. Nu este rodul spiritului altruist. Nu este rodul rugaciunii catre Dumnezeu al jertfei si al dragostei crestine. Este mai degraba rodul concurentei, a filosofiei datului din coate “constructiv”, al jertfei aproapelui in favoarea progresului. Cel mai tare merge in fata si merita asta. Nu au putut cladi progresul bucurandu-se si sprijinindu-se impreuna, ci eliminand pe cei slabi. Tocmai acest aspect l-au speculat ideologii marxisti.
Poate cel mai graitor exemplu al ferocitatii concurentei sunt SUA. Este o tara mult ravnita, O tara care se vrea a fi cea mai dezvoltata economic (inca) dar si o tara profund crestina. Pe dolarul american e scris “IN GOD WE TRUST” (credem in Dumnezeu). La prima privire chiar asa pare si multi crestini de-ai nostri ajunsi acolo sunt gata sa depuna marturie in acest sens. Acest “IN GOD WE TRUST” spune multe despre spiritul de reclama al americanului. Este totusi aceasta reclama goala, lipsita de substanta?
Sa ne uitam putin cine sunt ei.
Europenii (apuseni) au calcat pe pamantul american nu pentru ca nu mai aveau unde trai in tara lor, nu pentru ca nu mai aveau ce manca in tara lor, ci pentru a avea MAI MULT. Au cautat bogatiile si resursele pamantului. Odata ajunsi acolo, au exterminat la propriu popoarele indiene bastinase. A fost un genocid de proportii de care nimeni nu mai aminteste acum. Din contra, americanii se lauda cu integrarea minoritatilor etnice. Chipurile le-a facut un bine, i-a civilizat (si pe noi ne tot civilizeaza indirect de vreo 20 de ani). Si mai mult de atat. Pe timpul cand ii macelareau pe indieni ei se credeau misionarii Domnului, trimisi sa ii cultive pe primitivii aia si sa le vorbeasca de Dumnezeu. Asta pe langa micile sacrificii colaterale (violuri, omoruri, jefuiri etc.). S-au vazut in scurt timp stapani pe un imens continent plin de bogatii. Pamant cat nu puteau cuprinde cu ochii. Atat de mult pamant aveau incat nu-l puteau lucra singuri. Drept pentru care au trebuit sa aplice o alta metoda crestina. Au adus sclavi din Africa. Alti napastuiti primitivi care trebuiau si ei increstinati. Dar nici pamantul ala nu le satisfacea setea de putere, asa ca au inceput sa se lupte si sa se sfasie intre ei in razboiul de secesiune. Sclavii negri au fost cei care au beneficiat oarecum de aceasta lupta. Spun oarecum pentru ca albii, stapanii lor crestini, i-au eliberat dar au inceput sa-i ucida la scurt timp.
Civilizatia americana a fost construita cu arma. Arma, violurile, jafurile, grosolaniile nu au disparut niciodata din “cultura” lor. Si poate vedea asta si din filmele lor. Filmele si muzica sunt o expresie a culturii unui popor.
Toate aceste aspecte definesc viata americanului in paralel cu “IN GOD WE TRUST”. Si atunci vedem care este de fapt valoarea acestei reclame.
Sacrificiul imens pe care l-a facut omul pe plan spiritual, care a inlocuit jertfa personala pentru aproapele cu jertfa aproapelui pentru sine, a dus la acest progres. Acest progres pe care sfintii nostri parinti il numesc de fapt “cele vremelnice”.
De ce de fapt este atat de important si atat de ravnit acest progres? Ce beneficiu atat de nemasurabil ne aduce el ca sa ne faca sa ignoram sacrificiile spirituale?
Beneficiile sunt vremelnice, sacrificiile sunt eterne.
Acest progres in forma in care arata el acum este rodul lepadarii spiritului crestin. Valorile care defineau spiritul crestin din primele veacuri nu se regasesc printre valorile civilizatiei actuale.
1.Smerenia???
Orice om crescut in spiritul nostru traditional si care a imigrat pe continentul american s-a izbit de un fenomen destul de greu de acceptat. Ca sa gaseasca un servici, omul trebuie sa se laude cat mai tare in CV iar la un eventual interviu trebuie sa isi invete rolul pe de rost ca sa-si poata sustine eventualele minciuni. Trebuie sa-si faca resume-ul in functie de angajator si nu in functie de calitatile proprii. Minciunile sunt bine venite si chiar necesare cel putin atata timp cat omul se poate adapta sa mimeze experienta. Cine nu stie sa se laude pierde net in fata celui care se lauda din belsug. Gandirea de baza aici este ca daca tu nu esti in stare sa te lauzi atunci nimeni altcineva nu o va putea face.
De fapt totul se reduce la “trebuie sa stii sa-ti faci reclama singur”. Reclama are o putere de nebanuit. Fenomenul asta al reclamei a schimbat gandirea omului dar si valoarea cuvantului. Daca vrei sa cumperi ceva si vrei sa afli valoarea reala a produsului trebuie sa stii sa citesti in spatele cuvintelor vanzatorului. Omul de vanzari e prin definitie un mincinos.
Pana si cuvinte banale ca “multumesc” sau “imi pare rau” si-au pierdut valoarea. Oricine le spune doar din politete. Daca vrei cu adevarat sa multumesti cuiva trebuie sa folosesti cuvinte de intarire: multumesc foarte foarte mult. Abia atunci are valoare de multumire.
O promisiune are valoare doar daca e intarita de un act scris si semnat.
Modestia a fost trasa pe linie moarta. Nu pare a duce la progres.
Smerenia si adevarul aduce dupa sine marginalizarea in cel mai scurt timp.

2.Dragostea???
In Romania eram obisnuiti ca oamenii satului traiau impreuna in comuniune intr-un spatiu relativ restrans. Se vedeau in fiecare zi, se salutau in fiecare zi, se binecuvantau in fiecare zi. Traiau impreuna pentru ca se iubeau. Omului ii era greu sa paraseasca satul natal de care era atasat sufleteste. In jurul casei aveau doar o mica gradina cu cativa meri, ceva ceapa si vreo doua gaini. Pamantul pe care il lucrau era in principal in afara zonei rezidentiale.
Chiar si cei care traiau in blocuri la oras se cunosteau, se salutau si se ajutau intre ei. Stia fiecare la ce apartament locuieste cutare vecin.
Pe continentul american, casele din mediul rural sunt presarate la distante de kilometri una de alta. Omul este mai aproape de pamantul si de animalele lui decat de semenii lui. Oamenii nu stiu ce inseamna traiul in comun.
Iar la oras, oamenii care traiesc in blocuri de apartamente abia daca se cunosc din vedere si cunosc cine sta la apartamentul de deasupra doar daca a avut probleme si certuri cu el. Altfel nu-i intereseaza.
Daca se pune problema sa ajute pe cineva, omul isi pune aproape intotdeauna intrebarea “da eu ce castig din asta?”.
Nu e de mirare ca dragostea a ajuns sa fie doar sex. Asta le-a ramas din iubire. Si dupa cum le e felul au supus-o si pe asta progresului civilizatiei.

3 Jertfa si curajul???
Doua atribute care merg impreuna. Jertfa exista acolo unde este si curaj. In societatea civilizata aceste atribute sunt atat de rare incat daca cineva da dovada de curaj si spirit de jertfa e considerat EROU. Un fel de apreciere de la distanta. Eroul e un fel de caz special. De la mine, un om banal, nu poate avea nimeni pretentia sa fiu la fel.

Nu cumva si romanii nostri s-au grabit sa adopte aceasta moda?
Inca mai putem face comparatie intre mentalitatea de viata pe care ne-au lasat-o batranii si mentalitatea actuala care ne-a cuprins ca o boala. Copiii nostri nu vor sti si nu-si vor aminti vreodata ca a existat o vreme cand “da” insemna DA! iar “nu” insemna NU! Nu vor sti ca a existat o vreme cand a ajuta pe cineva era un fapt normal, banal. Nu vor sti ca pot fi apreciati fara sa se laude pentru ca nici ei nu vor fi capabili sa aprecieze pe cei care nu se lauda.

Dar inainte ca romanii nostri sa inghita pe nesimtite aceasta mentalitate corupta a venit reclama. Aceeasi reclama. Civilizatia apuseana si in special cea americana este nemaipomenita. Numai calitati peste tot. Bunastare materiala, culturala, spirituala. Americanii erau mereu mai bogati, mai frumosi, mai sanatosi, mai inteligenti mai… mai… cam tot ce ne doream noi de la viata. Si ei stiau exact ce ne doream si exact aia ne-au vandut. Dar, dupa cum pomul dupa roade se cunoaste, putem vedea si noi roadele noii mentalitati adoptate.

Si mai inainte de a veni reclama civilizatiei, a venit tavalugul comunist ca sa ingroape cu forta orice valoare spirituala, orice tinea vertical sufletul omului, orice ar fi putut demasca minciuna reclamei, ca sa pregateasca terenul ultimei batalii.
Si sufletul nostru ca un burete uscat, a absorbit cu incredere si din preaplin amagirea arogantei civilizatii.
Toate acestea se intampla din cauza lenevirii spiritului nostru jertfelnic.
Daca 50% din romani mai aveam virtuti, comunismul nu ne putea saraci. Cu toate atrocitatile regimului, nimeni nu l-a obligat pe om sa fure de la CAP, din fabrici sau unul de la altul. Nimeni nu-l putea obliga pe om sa-si toarne parintii sau fratii la secu.
Mai nou, sub noul spirit concurential al civilizatiei, nimeni nu-l obliga pe om sa-si taie singur padurile, sa-si profite angajatii.
Nimeni nu-l obliga pe jurnalist sa scrie doar despre crime, violuri sau jafuri si sa bombardeze zilnic mintea cititorului cu veninul furiei.
Nimeni nu-l obliga pe omul de afaceri sa-si faca reclama cu femei goale la un banal sapun de rufe.
Dar nici nu-l obliga nimeni pe om sa aiba televizor in casa. Sa-si spele creierii cu reclame de la o zi la alta tot mai nerusinate.

Toata aceasta civilizatie s-a nascut si s-a dezvoltat la inceput sub haina si reclama crestinismului. Atata doar ca au lepadat de la bun inceput un mic inconvenient: smerenia. Acum cand s-a copt, s-a lepadat si de haina crestinismului sub care se ascundea. Nu mai are nevoie de ea. Si daca pe undeva mai exista urme de traire crestina, se chinuie sa le stearga sau sa le inlocuiasca.
Cat de greu ne poate fi sa vedem vremurile in care traim?
Cum vor trebuie sa fie ultimii crestini?
De ce oare s-a spus ca ultimii crestini vor fi mai mari in Imparatia Cerurilor decat primii sfinti? Nu cumva pentru ca si cele din urma incercari vor fi mai grele decat primele? Cat mai e pana vor veni aceste ultime incercari?
Vor trebui si ultimii sa fie cum au fost si primii: smeriti, curajosi, jertfelnici. Ei vor fi cei care vor dovedi ca biserica Domnului nu va disparea pana la sfarsitul veacurilor. Ei vor fi cei pe care Domnul ii va pastori in zilele chinurilor de pe urma.