Război întru Cuvânt

C A P I T O L U L 3

Anul 2008. România – „ţara popilor”

(preluat de pe blogul parintelui Savatie)

“Efectele libertăţii religioase au depăşit cu mult aşteptările Comitetului pentru Siguranţa Statului. Bisericile s-au înmulţit atît de mult pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, încît liderii politici, pentru a-şi asigura voturile în alegeri, au început să pozeze lîngă episcopi şi preoţi. Loialitatea Bisericii faţă de politica centrală nu era pusă la îndoială. În decursul a douăzeci de ani nici un episcop nu a contrazis public politica de la Kremlin. Atacurile din Cecenia şi din Transnistria se făceau şi cu încuviinţarea publică a ierarhiei, iar liderii separatişti s-au învrednicit de medalii patriarhale. Aşadar, înmulţirea bisericilor şi influenţa crescîndă a clerului nu putea aduce decît folos statului. Dar ce s-ar întîmpla dacă într-o zi Biserica ar deveni conştientă de forţa pe care o reprezintă şi s-ar întoarce împotriva politicii centrale? Lucrul acesta trebuia prevenit şi împiedicat să se producă…

Victor Rotaru se ridică de la masa de scris şi începu să umble prin cameră. Era trecut de miezul nopţii şi mintea lui obosită îşi ordona gîndurile cu anevoie. După cîteva minute el se aşeză din nou la masă şi îşi continuă însemnările:

„Ortodoxia europeană dă şi ea destulă bătaie de cap autorităţilor. Adusă în Europa de state neînsemnate ca putere economică, precum România, Serbia şi Bulgaria, Ortodoxia este văzută ca un tentacul al Rusiei. Acest fapt este departe de adevăr, deoarece toate aceste state mici au fost creştinate încă din perioada apostolică. Asocierea Ortodoxiei cu Rusia şi comunismul s-a făcut prin presa de stînga care a înfierat Biserica prin aceleaşi clişee pe care le-au folosit pe rînd Revoluţia Franceză, Revoluţia lui Lenin şi represaliile lui Stalin şi Hruşciov. Mai multe mănăstiri istorice şi biserici ortodoxe au fost bombardate în Serbia în numele democraţiei americane. În România Biserica Ortodoxă a fost atrasă într-un ecumenism exagerat cu scopul de a o pune în conflict cu restul Bisericilor Ortodoxe din lume…”

Aici Victor se opri şi începu să răsfoiască vraful de ziare, reviste antiglobaliste, cursuri de politologie, liturghiere şi tot felul de cărţi de slujbă, mai noi şi mai vechi, din care îşi scotea pagini întregi de notiţe. Găsi în sfîrşit ceea ce căuta. Apoi continuă:

„Intrarea României în Europa a fost precedată de vizita papei Ioan Paul II, care a fost prima întîlnire dintre papa Romei şi un patriarh Ortodox de la 1054 încoace. Reacţiile antiecumeniste din mediile monahale şi teologice nu au întîrziat să apară. Sfîntul Sinod a emis o circulară secretă prin care tuturor clericilor, monahilor şi teologilor li se interzicea apariţia în presă. Această interdicţie trebuie privită prin prisma faptului că ortodocşii alcătuiesc peste 80% din populaţia ţării, iar mănăstirile şi bisericile sînt la fel de numeroase ca şi magazinele…”

Peniţa din mîna lui Victor Rotaru părea că ciupeşte coala albă de hîrtie, căutînd să o rupă. Pornit împotriva globalizării şi a expansiunii capitalismului sălbatic, fratele Victor refuza din principiu toată tehnica modernă, începînd de la computer şi pînă la telefonul mobil, încăpăţînîndu-se să scrie cu peniţa pe hîrtie velină. Vădit satisfăcut de munca sa, el îşi continua meditaţia:

„Ortodoxia acestor state mici, odată cu intrarea lor în Uniunea Europeană, răscolea istoria corectată politic a totalitarismului masonic. În România milioane de oameni încă mai cîntau în Vinerea Mare Patimile lui Hristos după textul bizantin care abunda în referiri considerate „antisemite” de legislaţia europeană. Chiar dacă Sfîntul Sinod cenzurase o parte din ele în secret, fără a înştiinţa credincioşii printr-un document oficial, totuşi problema rămînea nerezolvată în principiu. Biserica unei ţări neînsemnate precum România sfida legislaţia europeană şi documentul „Nostra Aetate” adoptat în 1965 de Conciliul II Vatican prin care evreii erau absolviţi de vina de a-l fi răstignit pe Hristos. Tot atunci s-a hotărît cenzurarea Evangheliei şi a imnelor creştine de „pasajele antisemite”. Orice referire publică la evrei ca avînd legătură cu răstignirea lui Hristos avea să fie catalogată drept „antisemitism” şi pedepsită penal…”

Aici Victor Rotaru se opri şi reciti totul de la început. Chiar dacă rîvna lui lăuntrică îl îndemna să fie direct şi categoric, i se păru că un cititor neavizat s-ar putea plictisi citindu-i pledoaria. Hotărî să rezolve problema printr-un vechi şiretlic gogolian, făcînd următoarea remarcă:

„Cititorul trebuie să-şi învingă orice impresie de exagerare pe care i-o pot provoca referirile prea dese la religie. Această reacţie este produsul unei manipulări seculare. Probabil ea va trece de îndată ce voi spune că în joc sînt puse sume foarte mari de bani. Mari, mai mari decît preţul întregii Europe scoase la licitaţie!”

Satisfăcut de modul în care şi-a distins cititorul imaginar, Victor continuă cu şi mai multă rîvnă:

„Tabu-ul antisemitismului este în directă legătură cu procesul de la Nurnberg şi sutele de miliarde de dolari pe care Germania îi plăteşte, începînd cu anul 1948 statului Israel ca şi despăgubiri de război. În 2002, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 31/2002, România, care a ieşit nevinovată din procesul de la Nurnberg, şi-a recunoscut singură vina de a fi exterminat evrei în timpul celui de al doilea război mondial şi a fost amendată cu 20 de miliarde de euro. Se pare că evreii sînt singurii care au avut ideea să-şi vîndă morţii. Şi să-i vîndă foarte scump. Plata către statul Israel se face pe cap de mort şi orice discuţie despre cifra bătută în cuie a Holocaustului costă bani enormi. Iată de ce referirile contradictorii la evreii, fie de ordin politic, fie religios, trebuie să dispară”.

Victor se ridică de la masă şi începu iar să se plimbe prin cameră. Se duse la bucătărie şi puse de un ceai. Era tîrziu şi mintea lui, fără să vrea, se lăsa rănită de amintiri. Şi masa, şi ceştile, şi aragazul acesta sovietic îi aduceau amintea de viaţa lui de odinioară. Prin faţa minţii i-au trecut imagini din căminul studenţesc, apoi şi-o aminti pe nevastă-sa, care acum era căsătorită în Italia şi inima lui s-a umplut de tristeţe. I se făcut ciudă pe evrei, pe capitalişti, pe Gorbaciov şi în genere pe toată lumea. În astfel de clipe i se părea că singura soluţie este să plece într-o mănăstire din fundul Rusiei să se călugărească. Apoi se aprindea iar de mînie şi îşi zicea că nu se va lăsa pînă nu va face dreptate, pînă nu va spune lumii întregi adevărul, chiar şi cu preţul morţii. Îşi turnă ceai într-o cană şi se duse iar la birou. Sorbind îngîndurat din ceaiul fierbinte, îşi continuă, liniştit, scrierea:

„Astăzi, în majoritatea statelor europene şi americane polemica cu evreii este considerată antisemitism şi se pedepseşte cu ani de închisoare. România nu face excepţie de la aceste state. Singură Ortodoxia, rămasă prin imnografia sa în epoca bizantină, sfidează totalitarismul masonic. Creştinii nu înţeleg legătura dintre crimele comise de regimul lui Hitler şi Musolini şi comemorarea patimilor lui Hristos pe care ei o fac în Vinerea Mare, dar şi în fiecare duminică, miercuri şi vineri. Cum Hristos, Cel răstignit, a fost transformat în prilej de instigare la ură? Cum sutele de milioane de creştini victime ale persecuţiilor romane, bizantine şi comuniste au fost transformaţi de istoria corectată politic în infractori? De ce nici un regim politic nu recunoaşte numărul imens al victimelor din rîndul creştinilor? De ce împotriva creştinilor şi a lui Hristos se poate spune orice în documentare mincinoase semnate Discovery şi National Geographic? Romanele blasfemitoare la adresa lui Hristos şi a creştinilor iau Nobel, iar filmele sînt premiate cu Oscar, în timp ce o simplă ironie la adresa evreilor şi a Holocaustului te costă ani de închisoare. Răspunsul este simplu: creştinii îşi caută dreptatea în legile lăsate de Dumnezeu, iar evreii în legile pe care şi le fac singuri...”

Victor se ridică de la masa de scris şi, clătinîndu-se de oboseală, se trînti în pat. El a mai avut timp să-şi facă semnul crucii înainte de a adormi buştean.

Între timp, istoria continua.

Comisarul European al Justiţiei ieşi pe cerdacul mănăstirii Vovidenie şi scoase o ţigară. Episcopul “K” se repezi cu un aer vinovat, oferindu-i bricheta aprinsă.

- Preasfinţite! Cît timp o să mai pierd eu pe dealurile României voastre nenorocite? Ţi se pare că eu nu mai am şi altceva de făcut?
- Dar, Excelenţa Voastră…
- M-aţi asigurat că scoaterea icoanelor şi a crucilor din locurile publice nu este o problemă! Aţi promis că nu va trece nici o lună de la intrarea României în Uniunea Europeană şi nu va rămîne nici urmă de icoană în şcoli şi în cabinetele funcţionarilor publici!
- Dar, Excelenţa Voastră, am făcut tot ce ne-a stat în puteri… Campania de presă a fost bine organizată…
- De ce nu v-aţi ţinut de cuvînt!? – strigă comisarul european al Justiţiei şi îşi umplu plămînii cu fum.
- Dar, Excelenţa Voastră, v-am prezentat înregistrările emisiunilor de la televizor, aţi văzut numărul semnăturilor adunate împotriva acestei acţiuni… A fost prea în pripă…
- M-aţi asigurat că Biserica are cea mai mare credibilitate în România şi că Sfîntul Sinod face legea în Biserică! De ce nu aţi acţionat mai dur?
- Excelenţa Voastră, asta aşa este, dar s-au răsculat intelectualii, artiştii, tot poporul. Dacă am fi acţionat mai dur, ne-am fi pierdut credibilitatea în faţa lor. Excelenţa Voastră aţi spus-o în nenumărate rînduri că Biserica trebuie să rămînă şi în continuare instituţia cu cea mai mare credibilitate…
- Ascultă, preasfinţite – zise comisarul slobozind nervos fumul din piept – dacă n-o să vă faceţi treaba, tu şi colegii tăi o să vă vedeţi mutrele astea idioate în ziarele de mîine, cu toată povestea vieţii voastre! O să vă bag la puşcărie, canaliilor şi o să punem alţii în locul vostru!
- Dar, Excelenţa Voastră, promit că totul va fi rezolvat, e doar o problemă de timp…
- Timpul costă bani, preasfinţite!
- Promit să rezolv această problemă…
- Fac ceva pe promisiunile tale! – zise printre dinţi comisarul, trăgîndu-l pe episcop de barba lui aranjată. – Iar acum, dispari din faţa mea.
- Da, să trăiţi! – rosti vinovat preasfinţitul şi se retrase cu paşi mărunţi, dispărînd în întuneric.

La întrunirea secretă de la mănăstirea Vovidenie, care era doar una din multele care au avut loc în ultimii ani în România, s-a reluat discuţia despre numărul mare al preoţilor şi al mănăstirilor pe teritoriul României. Comisarul european al Justiţiei a aruncat furios harta turistică a României pe masă, strigînd:

- Cînd o să dispară toate aceste ciori de pe harta României?!

„Ciori” erau numite crucile care marcau mănăstirile pe hartă. Mănăstirile româneşti atrag sute de mii de oameni. La unele hramuri se adună de la zece mii la şaptezeci de mii de credincioşi. Dacă vreunui episcop i-ar trece prin cap să-i pună pe toţi aceşti oameni să semneze modificarea unei legi în România, toţi parlamentarii cumpăraţi de masoni ar deveni inutili. Administraţia europeană trebuia să prevadă şi să combată această posibilitate. România, această „ţară de popi”, era vîndută doar la nivelul politic, nu şi religios. Lupta care trebuia dusă acum era aceea împotriva Ortodoxiei care reprezenta peste 80% din populaţia ţării. Biserica Ortodoxă Română a rămas singura instituţie centralizată care poate influenţa societatea mai mult decît sistemul de învăţămînt. Masonii europeni se grăbeau să limiteze influenţa Ortodoxiei, aşa cum au limitat de-a lungul timpului influenţa Catolicismului. Arma tradiţională într-o astfel de luptă rămînea calomnia. Presa românească, aservită masoneriei mondiale, avea să devină vehiculul principal care avea să ducă tonele de murdărie în casele şi în inimile oamenilor creduli şi dezinformaţi“.

Vezi si:

• Capitolul 1
• Capitolul 10
• Prezentarea romanului “Audienţă la un demon mut” pe site-ul Editurii Cathisma

12 Comentarii »