Maica Ecaterina despre viata lacrimilor si moartea euro-monahismului

Dorim sa va impartasim cateva cuvinte duhovnicesti de mare forta si patrundere apartinand Maicii Ecaterina Fermo, pe care le-am citit in aceste zile in revista “Lumea monahilor” (numarul 19/ianuarie 2009) si pe care le-am aflat si online, pe site-ul Lumea credintei. Ele ne-au daruit nu doar bucuria (re)intalnirii cu sufletul deschis si arzator al unei monahii care a cunoscut experienta esentiala si radicala a convertirii totale (de la iudaism si, in acelasi timp, de la viata de pacat la crestinism si la viata in Hristos), dar si sentimentul deosebit de reconfortant si de intaritor pe care il incerci atunci cand te afli in contact cu rostirea franca – dar nu superioara sau detasata – a unor adevaruri care, de regula, se trec sub tacere.

Cat de primenitoare si de invioratoare este o discutie despre monahism si despre viata duhovniceasca care stie sa puna, cu tact si cu dragoste, degetul pe rana si punctul pe I; cat de limpezitor este un cuvant care denunta in chip duhovnicesc superficialitatea si formalismul gaunos care tinde sa ia in posesie trairea celor mai multi dintre noi,  precum si tendinta de  ferecare a Duhului in institutii, in administratie si birocratie; cat de odihnitor este un discurs care refuza sabloanele minciunilor si sofismelor pioase prin care astazi se justifica toate denaturarile si toata instrainarea de la duhul si de la randuiala vietuirii evanghelice! Dar chiar dincolo de acestea, este o sarbatoare sa poti asculta un cuvant atat de miezos, de consistent, de viu si de sclipitor, care sa izvorasca direct dintr-o experienta personala autentica, nu doar din citite si auzite si, mai cu seama, nu provenit din trufia mintii speculative. Un astfel de cuvant zideste cu adevarat, pentru ca iti ajunge la inima si te provoaca sa mergi la adanc, te cheama sa iesi din minciuna, sa-ti aprofundezi viata duhovniceasca si sa-ti duci propria convertire (pocainta) pana la capat.

Extras din interviul realizat de Pr. Visarion Alexa:

Plânsul şi bucuria la monahi

“(…) – Cum înţelegeţi cuvântul acesta: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor bucura…”?

– Aici se ascunde o taină. Fiindcă o pot mărturisi, cu mâna pe inimă, că începuturile creştinismului meu au fost într-un soi de bucurie înlăcrimată. Am cunoscut taina aceasta care, evident, era un uriaş dar de la Dumnezeu. Mă dădea drept exemplu chiar părintele Ilarion Argatu – Dumnezeu să-l odihnească întru Sfinţii Lui – care mi-a fost duhovnic şi m-a botezat la maturitate. Îmi aduc aminte că mă dădea drept exemplu, în primele luni de după botez când, la anumite slujbe în mânăstire eu realizam în adâncul inimii durerea enormă a Divinităţii. Şi toate astea îmi erau imposibil să le explic, dar ele se transpuneau în fiinţa mea şi dădeau la exterior şiruri întregi de lacrimi. Părintele Ilarion spunea, dându-mă drept exemplu: „Iată, aşa trebuie să plângeţi: să sară cămaşa de pe voi!”. Într-adevăr, aşa plângeam… Eu nu prea ştiam atunci de ce plâng. Nu era o conştientizare a unui fapt anume. Acestea toate le-am căpătat ca noţiuni după ce ulterior am citit Filocalia, Sfinţii Părinţi şi le-am aprofundat în teologie sau în citirea Vieţilor Sfinţilor. Dar atunci fiinţa mea rezona cu Divinitatea din adâncuri, din interior. Or, sigur că eu plângeam, plângeam în hohote, plângeam de durerea păcatelor mele, plângeam de durerea cumplită a vederii tuturor celor din jur, care păcătuiau şi eu mă schimbasem, iar ei nu, ei continuau în păcate grele. Vorbesc de cei alături de care 20 de ani am păcătuit. Ei bine, ei nu se schimbau. Şi plângeam de durerea lor. Plângeam pentru cumplita jertfă a Domnului, prea uşor trecută cu vederea, foarte vag recepţionată în lumea de astăzi.

– Bine, dar unde era bucuria în tot plânsul acela?

– Bucuria era imensă. Eu nu vă pot povesti descriptiv decât că la finalul momentelor de „lacrimă” se aşeza o pace extraordinară şi simţeam o mângâiere interioară exact aşa cum pe o rană, spun Sfinţii Părinţi, pe o rană adâncă, pe vremea Mântuitorului, se punea vin şi miere. Şi rana îndată se cicatriza sau se liniştea arsura ei. Când te frigi în ziua de astăzi pui un unguent emolient şi simţi că toate energiile acelea dureroase se duc. Aşa simţeam eu, după fiecare repriză „de lacrimă adâncă”: cobora o bucurie inimaginabilă, îmi venea să zbor. Era o stare de imponderabilitate plăcută. Dacă ai descrie lucrurile astea unui doctor, te-ar interna, sub observaţie, cu diagnosticul de uşoară schizofrenie… M-am întrebat, imediat după ce m-am botezat, cum au răbdat Sfinţii chinurile extraordinare…? Unul dintre personajele istorice religioase din creştinism, pe care îl ador extraordinar şi în ziua de astăzi şi de aceea îi şi port numele la ora actuală, este Sfânta Ecaterina. Cum o femeie atât de frumoasă, atât de tânără, atât de iubită, atât de plină de viaţă, cu o capacitate intelectuală extraordinară – gândiţi-vă, citise aproape jumătate, dacă nu mai mult, din biblioteca din Alexandria! – a vădit atâta râvnă, atâta dragoste, încât a renunţat la tot. Vă daţi seama că totuşi era un om pus la un nivel destul de înalt în faţa lumii…

– Adică, lumea ar fi spus: „Păcat de ea, e deşteaptă e şi frumoasă…”

Exact! Şi totuşi cu ce bucurie s-a suit pe roată, şi-a lăsat frumosul ei trup zdrobit prin toate torturile, şi asta de unde? Direct de la tatăl ei. Ce fioroşenie! Dacă astăzi îndrăzneşte un tată să îşi altoiască un copil, pe bună dreptate e apostrofat şi arătat ca fiind un bezmetic, o fiară. Dar ia gândiţi-vă ce a însemnat pentru sufletul bietei Sfintei Ecaterina, ca să nu mai zic că avem chiar aici, în ţara noastră, un exemplu mai aproape: pe Sfânta Filofteia.

Or, asta este ceea ce câştigăm în momentul în care intrăm în adâncurile trăirii Ortodoxiei. Eu vorbesc aici direct de trăire. A cunoaşte pe Dumnezeu, a-L cerceta pe Dumnezeu, a-L pune sub lupă pe Dumnezeu, a întreba despre Dumnezeu, toate astea sunt posibile oricui. Există bucurie multă în suferinţa pentru Dumnezeu.

(…)- Râsul şi bucuria sunt oarecum similare? Râsul este o expresie a bucuriei? Adică putem vedea monahi râzând în hohote de bucurie? Şi ce facem cu Sfântul Isaac Sirul care spune: „Să zâmbească monahul cât să nu i se vadă dinţii“?

– Păcătuim mulţi dintre noi exact prin felul de a ne exprima, în libertate. Tocmai asta este ceea ce a adus diavolul nou pe pământ. Dar cum a putut el să introducă această ispită în lume? Părându-ni-se toate ca fireşti. Deci toate nefireştile le-a făcut să pară fireşti. Dar cum? Chiar îmi aduc aminte exact despre observaţia asta care aţi spus-o acum. Printre multele fotografii pe care le aveam din vechea mea viaţă, de dinainte de botez, aveam o fotografie în care eram, probabil la o petrecere undeva, tânără, blondă: „Tânăra domniţă/ dulce şi suavă/ ca o garofiţă”. Râdeam cu toată fiinţa mea, în hohote şi mi se vedeau chiar toţi dinţii plus gingiile. Cineva, pe vremea aceea, care a văzut fotografia, o prietenă de-a mea a zis: „Iată ce frumoasă arăţi aici!”. Şi la vederea acestei fotografii, prin hazard (pentru că, în general, am reuşit să distrug toate fotografiile din trecutul meu, arzând totul odată cu botezul şi spovedania pe care le-am făcut) altcineva în ziua de astăzi a sesizat cât de satanic pare râsul acesta. Iată cum de obicei, în lumea asta în care trăim, observaţi asta şi în reviste unde se spune: „râsul este sănătos!”, „cel care nu râde…”.

– … Terapia prin râs…

– … Da, exact aşa: toate nefirescurile devin fireşti. Cine spune să fii posac?! Mi-aduc aminte de binecuvântările părintelui Galeriu. Nu exista dată în care să te vadă şi să nu-ţi spună: „Bucurie sfântă să-ţi dea Domnul!“. Nu orice fel de bucurie este bucurie, nu orice fel de durere este durere. Se pune acum problema durerilor omenirii acesteia. Uitaţi-vă puţin. Chiar zilele trecute în Pakistan, o zonă înspăimântător de zbuciumată politic, istoric, religios a fost zgâlţâită de un grav cutremur, cu sute de morţi. Oare de ce nu-şi pun întrebarea asta? De ce a trebuit să fie un tsunami atât de devastator în Indonezia, de ce trebuie să fie tot timpul cutremure cumplite în anumite zone cu probleme grave? Sigur că vor veni oamenii de ştiinţă, geologii, geofizicienii şi îmi vor spune: „Stai, maică, dar ce eşti chiar dusă cu pluta? Nu ştii că acolo este o falie care se mişcă?! E evident, trebuie să se mişte, asta e rânduiala pământului”. Dar de ce s-a mişcat falia…? Mai nou ştiţi că foarte curând vom avea marea surpriză – tot globul pământesc – că nu ne tragem nici din maimuţe, nici de la Dumnezeu, ci suntem o coproducţie hispano-extraterestro-umană. Deci în momentul în care vii să faci afirmaţii d-astea şi-mi distrugi credinţa în bunul Dumnezeu cu zâmbetul pe buze, eu cu zâmbetul pe buze vin şi îţi spun: „Hristos a Înviat, bucuria mea!”. Nu poate nimeni să-mi ia bucuria mea de-al avea pe Domnul. Nimeni şi nimic din toate dezastrele lumii, din toate nenorocirile care se petrec pe faţa pământului nu pot să strice frumuseţea pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă, în momentul în care a intrat în sufletul meu şi în inima mea.

Eterna opoziţie: monahul şi lumea

– Lucrurile acestea, maică Ecaterina, pentru un monah poate sunt cam departe. De ce spun lucrul acesta? Pentru că monahul e un om retras, el nu trăieşte, nu citeşte presa, nu consumă zilnic ştiri încât să dea drumul la televizor, să privească jurnalul de la prima oră să vadă ce s-a mai întâmplat… Dar el are alte tragedii care i se întâmplă: se îmbolnăveşte, vede moartea, oamenii mor în jurul lui, vin oameni la mânăstiri, oameni zdrobiţi de viaţă, şi vede în proximitatea lui atâtea nenorociri. Pentru un om din lume există multe variante: există spitalul, există familia care-l îngrijeşte, îl poartă la necaz. Nu mai poate el, e la pat, însă familia îl îngrijeşte, totul e curat şi străluceşte. Până şi moartea e cumva cosmetizată. Pentru monahi însă e foarte greu. Dacă a căzut la pat, fraţii îl îngrijesc cât pot, însă nu îi asigură conforul de pe lume. Şi atunci, cum se mai împacă toate tragediile astea cu bucuria monahului, de a fi el singur cu Dumnezeu?

– Tragedia este că în faţa morţii nu numai monahul e singur cu Dumnezeu. În faţa morţii toată lumea e singură cu Dumnezeu. Şi lumea nu conştientizează, se înconjoară tot timpul de ziduri, de obiecte de artă, de muzică, de bijuterii, de distracţii, de prieteni, de rude, de copii, dar în secunda în care vin bolile, cumplitele boli, tot singur rămâi. Foarte rar şi în ziua de astăzi vezi oameni devotaţi, stând mână în mână cu cel bolnav şi mergând cu el până la ultima suflare, ţinând şi trăind cu el odată intrarea în iad sau în rai, acolo, în clipa morţii. Foarte rar! Eu sunt un om subiectiv, venind dintr-un mediu care şi-a lăsat oarecum amprenta în adâncul sufletului meu; şi acest mediu este arta. Vin cu o sintagmă dintr-o recentă capodoperă a cinematografiei lumii religioase, şi anume filmul „Ostrovul”. Ideea este „a fi nebun pentru Hristos“. „Nebunul în Hristos” faţă de restul lumii e considerat „nebun”, de aceea i se spune „nebun”. El însă e cât se poate de normal, el e cât se poate de logic, el e cât se poate de bucuros, el e cât se poate de firesc. Ei bine, ceea ce m-a impresionat din tot filmul a fost finalul: uşurinţa, fericirea, lejeritatea cu care acest monah, călugărul Anatolie, se aşează în „cutie” – că, de fapt, nu era nici măcar un coşciug, era o cutie pentru lucrurile pe care le ţinea acolo – şi a scos lucrurile şi s-a aşezat în acea „cutie” şi a spus:  „Du-te, frate, şi anunţă obştea că eu plec la Domnul”. Şi-a împreunat mâinile pe piept şi a zis: „Primeşte, Doamne, sufletul robului Tău, Anatolie”.

– Dar cum de se petrece lucrul acesta fără spaimă? Adică eu mă gândesc aşa: moartea este un lucru extrem de nefiresc pentru viaţă…

– Revin la părintele Galeriu care într-una dintre predici făcea remarca aceasta extraordinară: „Observaţi, oameni buni, cât de îngroziţi suntem în faţa unui cadavru, cât de îndureraţi suntem, ce urât pare mortul faţă de un om viu, tocmai pentru că un cadavru e un lucru nefiresc, moartea este un lucru nefiresc”. Moartea este un accident în viaţa ta, dacă n-ar fi fost „căderea” din început a protopărinţilor Adam şi Eva. Viaţa omului pe pământ, a omului – creaţie a lui Dumnezeu, făcut pentru bucuria omului alături de Dumnezeu – ar fi fost cu totul şi cu totul alta. Că ne aşteaptă o astfel de viaţă, nu poţi să crezi altminteri decât ceea ce ţi se spune. Ori crezi orbeşte în ceea ce ţi se spune, ori înseamnă că nu eşti un credincios. Din asta şi izvorăşte bucuria: din credinţa oarbă că acest lucru se va împlini, că viaţa de dincolo nu este o fantasmă, este un chip real, mai real chiar decât cel material!

Viaţa de aici şi de dincolo a monahului

– Părintele Galeriu spunea că, de fapt, nu există „viaţa de aici şi viaţa de dincolo”, ci doar viaţă. Pentru că practic moartea nu-l opreşte pe om din viaţă…

– Da, dar ceea ce ne opreşte din viaţă este păcatul. Suntem înconjuraţi de morţi. Dacă îmi permiteţi, îndrăznesc să fac o referire la o trăire pe care poate unii din cititorii dvs. au sesizat-o în cartea „Tálita Kumi!“ pe care am scris-o eu, la început. Este vorba despre una din trăirile mele pe care le-am avut înainte de a fi botezată. Pe atunci “cochetam” cu ideea de creştinism când a răbufnit criza sufletească, într-o noapte, în Postul Mare fiind, invitată la o petrecere. Încercasem să ţin şi eu post, deşi nu eram botezată, nu mergeam la biserică, nu cunoscusem nici un preot, nu mă spovedisem, dar voiam să ţin şi eu post. Am ţinut vreo câteva zile, şi în Vinerea Mare am fost invitată la o petrecere. Am acceptat această petrecere. Atunci, la petrecerea aceea am avut o trăire, sigur, îmi dau seama abia acum, după 20 şi ceva de ani de creştinism, că ea era o trăire conectată cu îngerii lui Dumnezeu, direct din partea lui Dumnezeu. Am avut senzaţia că în jurul meu, toţi oamenii care mă înconjoară sunt morţi, că umblu printre cadavre: ei vorbeau, râdeau, mâncau, ascultau muzică, dansau, se distrau şi eu începeam să mă simt din ce în ce mai apăsată, până la un moment când am început să plâng în hohote. A fost prima mea atingere în suflet cu durerea morţii. Nu era, iată, o moarte fizică, ci era faptul că eram înconjurată numai de morţi: ei erau toţi morţi. Şi Dumnezeu mă voia pe mine „vie”. Îmi si dăruise această trăire. Cum s-a produs? De ce s-a produs? Poate că unii dintre cititorii dvs. vor spune cum mi s-a mai întâmplat să mi se reproşeze; „Ei, maică, ai fost o privilegiată. Dumnezeu ţi-a dat să trăieşti aceste lucruri”. Nu, eu sunt convinsă sută la sută că tot omul care caută cu disperare lucrurile acestea în interiorul inimii lui caută ceva, dar nu ştie ce caută. Caută Absolutul, caută Iubirea, caută trăirea adevărată, însă lui i se va rezolva această problemă numai prin ajutorul lui Dumnezeu. Şi împletind lacrima cu bucuria divină, indiferent ce grozăvii se vor petrece în jurul lui (cum spune la psalm: „Cădea-vor de-a dreapta mea o mie şi de-a stânga mea zece mii, eu nu mă voi clinti“), nu se va clinti nimeni. Pentru că bucuria urmează după lacrimă! În societatea noastră, omul încearcă să-şi înfrâneze inima. Îşi dă drumul la instincte, dar îşi pune o mască deosebită atunci când este în biserică sau atunci când e în faţa unei emoţii puternice: „Vai, să nu mă vadă cineva că am lacrimat”. Nici faţă de el însuşi nu mai lăcrimează şi atunci devine o piatră, o stâncă, un granit din care nu se mai poate stoarce absolut nimic. O lacrimă este necesară pentru că ea, la modul fizic spală ochiul şi la modul sufletesc spală sufletul. Exact cum ţi-ai pune nişte picături atunci când te ustură ochii şi dintr-o dată vezi totul, şi se potoleşte usturimea şi vezi totul cât se poate de bine, şi este evident că te bucuri.

– Dar există şi monahi morţi?

– În zilele noastre sunt mulţi morţi în monahism. Din păcate – spun asta. Cu tristeţe spun asta, cu durere enormă.  Îndrăznesc să spun că avem euro-bănci, euro-bani, euro-mâncare, euro-case şi, mai cumplit, avem „euro-monahi”. Asta este tendinţa actuală a monahismului! Din păcate, spun, cu tristeţe enormă, lucrul ăsta. Nu avem cum să luptăm decât păstrându-ne în interior, fiind un fel de părintele Anatolie pentru toţi ceilalţi. Iată, bine sublinia regizorul filmului “Ostrovul”: vedeţi, cei din mânăstirea părintelui Anatolie, unii erau cu veşminte plăcute, alţii cu relicve aduse din Sfântul Munte, alţii gândindu-se la excursii , alţii cu muzică frumoasă, ambient frumos. Deci totul trebuie să fie cât se poate de curat pe dinafară. Anatolie, săracul, stătea în zdrenţe, era tot timpul murdar, dormea pe cărbuni de când se ştia şi vorbea cu Dumnezeu direct. Ceilalţi nu ştiu cu cine stăteau în mănăstire. Sigur, fiecare se ducea în locul lui, îşi făcea rugăciunea. Când vezi din aspectul exterior, sunt superbe toate mânăstirile noastre, pot să vă spun că şi aiurea, oriunde în cadrul monahismului rusesc sau grecesc. Impecabil. Este de o frumuseţe extraordinară, chiar. Mirenii sunt extaziaţi: muşcatele din glastre, rondurile la milimetru englezesc, covoarele super măturate şi aspirate cu aspiratoare de ultimă generaţie…

– Paradoxal, când te duci, de exemplu, la mânăstirea Dintr-un lemn şi vezi cum s-au rugat pustnicii de acolo, într-o bisericuţă de 6 metri pătraţi, făcută toată numai din scânduri, aproape că te îngrozeşti. Şi totuşi ei aveau bucurie multă.

– Da, enorm de multă. Dar gândiţi-vă, eu vin din Israel, unde m-am tot întrebat: „Doamne, oare ce a făcut Sfântul Teodosie cel Mare?” Te duci acolo, în mânăstire, şi vezi de jur-împrejur stâncă, pustiu. Acum e o mânăstire cu camere frumoase, cu biserică frumoasă, cu flori, e întreţinută chiar de două măicuţe românce care ştiu să facă treabă românească adevărată şi te uiţi, de jur-împrejur sunt peste 3.000 de peşteri în care au locuit aceşti vieţuitori alături de Sfântul Teodosie. Mă întreb cum îi întreţinea Sfântul pe cei 3.000 de oameni? Din ce producţie de covoare? Ca la Agapia unde (am înţeles de la o măicuţă care locuieşte cu mine în Ierusalim) când a venit Înaltul Bartolomeu, într-o seară târzie, acum buni ani, în timpul comunismului şi nu a găsit acolo decât 4 maici din o sută şi ceva la strană, la miezonoptică. “Unde sunt maicile?”, a întrebat părintele Anania. Ele erau în atelier. Dădeau zor la 11 noaptea să termine producţia de covoraşe că aveau o comandă pentru SUA. Ei bine, oare Sfântul Teodosie avea comandă de la lume? Ei făceau acolo doar rucodelii: coşuri împletite… Sigur, acum nu se mai fac coşuri împletite, o să spună imediat alţii. „Bine, maică, dar când te îmbolnăveşti; bine, maică, dar când mănânci?… “. Totul se poate reduce la strictul necesar vieţii monahale simple. Este foarte greu, pentru că deja microbul acesta al modernismului, al europenismelor, a intrat în „codul genetic” al monahului. Ca ascultător, trebuie să faci ascultare faţă de superiorul tău. Ţi se spune de la nivel de stareţ, econom, arhiereu, duhovnic şi episcop: asta este conduita, asta trebuie să faci, şi trebuie să ne conformăm. Spun Sfinţii Părinţi: „Ascultarea este mai presus de toate”. Întreb însă, şi e o întrebare retorică – iertată să-mi fie îndrăzneala: cu ce preţ? Oare nu cu preţul mântuirii noastre?

Războiul monahilor

– Îmi povestea un părinte stareţ la un moment dat aşa: „Ne-am adunat la mânăstire zicând: hai să mergem să ne rugăm, să facem liturghie. Dar n-aveam biserică. Lăsăm “puţin” liturghia şi facem biserică. Şi ne-am apucat de construit biserica. După aceea am zis cu toţii: “Haideţi, să stăm undeva”, că n-avem chilii. “Lăsăm liturghia şi facem chilii”. După chilii, gardurile. După garduri, grajdurile. După grajduri, terenuri de muncit. Şi tot aşa. Până au trecut aproape 20 de ani şi astăzi, din 40 de monahi câţi sunt în mânăstirea noastră, doar 8 mai vin tot timpul la liturghie, în biserică”.

– Aş face o paralelă între ce aţi spus Sfinţia Voastră şi relatarea din Pateric cu acel călugăr care vine la mânăstire cu 6 galbeni (nu mai ţin minte câţi avea şi el moştenire, în total) şi care spune: „Iată, am aceşti bani; ce să fac avva cu ei?”. „Păi, dacă eşti în stare, păstrează-i şi nu te gândi la ei”. Trec câteva luni şi vine călugărul şi spune: „Avva, ştii ceva, uite între timp mi s-a stricat uşa. Nu vrei să mă laşi să folosesc 2 galbeni din aceia, să îmi fac uşă?”. Zice Avva: „Dă 2 galbeni la mine şi du-te şi stai cu uşa aia aşa”. Mai trec vreo două luni: „Avva, acum s-a stricat şi acoperişul. Mai dă-mi 2 galbeni”. Zice Avva: „Dă 2 galbenii ăia cu care vrei să faci acoperişul…”. Şi tot aşa, adică până când s-a epuizat toată suma şi nu mai avea nimic.

Aceia trăiau în pustie, între nisipuri, în deşert, în condiţii cumplite.  Eu  am studiat oarecum problema, am fost şi eu în deşert, am locuit o vreme în pustia Sinaiului, chiar acolo unde s-au deschis toate rugăciunile către Cer. Să zicem aşa, este locul unde a început forfota monahismului în Peninsula Sinai… Acolo nu-ţi trebuie nimic. Mai precis: îţi trebuie tot şi totuşi nu îţi trebuie nimic. Aveam nevoie de tot. Aveam o iritaţie pe faţă, fuseseră nişte zile de hamsin, de praf din deşert şi mi se iritase faţa, mă mânca. Era acolo în mânăstire şi o maică, bolnavă de psoriazis, nici ea nu avea medicamentele necesare. Dar întindeai mâna către Cer şi Cerul era parcă la o distanţă de câţiva centimetri de tine… Coborau sfinţii, pietrele vorbeau, îţi venea să sari din piatră în piatră şi totul vorbea acolo, totul tremura de energia rugăciunilor din trecut. Ori dacă laşi cale liberă în inimă şi în minte acestui mod de viaţă, poţi să te mântuieşti. Sigur că imediat propovăduitorii secolului XXI, ai generaţiei actuale europene şi mondiale chiar m-ar întreba: „Şi ce vrei, maică, până la urmă, să ajungem în epoca primitivă, să ne întoarcem în peşteri?”  Atunci eu le-aş răspunde: “De unde ştiu eu că nu ar fi fost mai bine?!” O să pară un lucru aberant, dar totuşi îl spun: civilizaţia actuală a dus la pieirea totală a rezonanţei sufleteşti în inima şi în mintea omului. Această aşa-zisă „sensibilitate”, pe care dacă o traducem dă în sentimentalism, pueril, prostesc de multe ori, n-are nici o legătură cu adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Nu înseamnă că dacă mă duc în Somalia şi în Biafra, cum fac multe din VIP-urile cinematografiei şi muzicii descreierate, satanice, din ziua de azi, şi iau copii de acolo înseamnă automat că fac acţiuni caritabile. Din contră, le fac un mare deserviciu. Au fost zeci de cazuri care s-au pierdut în marea de cocaină, de droguri şi de războaie inutile. Desigur, dacă intrăm aici în subiect mult prea adânc vom constata cu groază că există demult un plan bine determinat al distrugerii omenirii, făcut tot prin oameni, din partea satanei. La baza absolut tuturor relelor de pe pământ, de la începutul existenţei pământului civilizat şi până în ziua de astăzi, nu este decât lupta între diavol şi Dumnezeu. Până când nu conştientizăm că suntem partenerii lui Dumnezeu, şi că n-avem cum să stăm neutri vom fi instrumente satanice. Cei care se consideră că sunt parte de mijloc se înşeală amarnic, ori eşti parte a diavolului, ori eşti parte a lui Dumnezeu. Dar trebuie conştientizat foarte clar de partea cărei tabere eşti şi ce trebuie să faci pentru asta. Trebuie să te laşi total în mâna lui Dumnezeu, să fii instrument de luptă pentru El şi aşa te vei mântui. Aşa vei înţelege bucuria de a lupta în durere, în suferinţă, dar cu bucurie pentru Dumnezeu.

– Aproape că nu-ţi vine a crede că lumea poate uneori denatura atât de mult sensul sfinţeniei.

– Extraordinar de bine aţi spus: totul s-a denaturat! Mi-aduc aminte de părintele diacon Petre David de la Facultatea din Bucureşti, care m-a cunoscut de pe vremea când începusem să merg pe căile credinţei, în Bucureşti. Când a auzit că plec la Ierusalim mi-a zic: „Oh, vai de tine, o să ai o mare dezamăgire. Ce crezi că mai este Drumul Crucii în ziua de astăzi decât o mare de magazine şi de comerţ?”. Şi, într-adevăr, bucuriile imense pe care le-am avut ca trăire în adevăratul înţeles al Drumului Crucii au fost numai noaptea, când nu era nimeni şi nimic, când plecam de la Sf. Mormânt la 3 dimineaţa către biserica Adormirii Maicii Domnului din Ghetsimani şi pentru asta străbăteam tot Drumul Crucii. Atunci, în nopţile acelea aveam bucuria adevărată. În restul zilei, era exact aşa cum a spus părintele care m-a avertizat atunci şi eu nu am vrut să-l cred, pentru că nu mi-am imaginat sub nici un fel de formă că voi găsi până şi făcută din diverse plante la ora actuală, coroana de spini a Domnului, chipurile… Şi tot felul de obiecte de un kitsch extraordinar…

– …care arătau, de fapt, starea sufletească a creştinilor…

– … a societăţii din ziua de astăzi. Or, eu, mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit în aceşti 17-18 ani cât am locuit în Israel, să dau la o parte răutatea aceasta omenească. De fapt, nu eu; ferească bunul Dumnezeu să-mi fie atribuit gândul ăsta mie, ci bunul Dumnezeu a lucrat aşa în mine, dar sigur, poate că un dram de contribuţie a fost şi al meu, în sensul că am lăsat deschisă uşa Domnului. I-am lăsat deschisă uşa şi Domnul a pătruns cu sensul acesta: „Vezi, aici este o perdea, dă-o la o parte şi vezi ce este după… Mai e o perdea, mai e o draperie şi încă o perdea…“. Şi tot aşa, de-a lungul acestor ani, am dat la o parte tot felul de învăluiri aşa-zis civilizato-religioase, birocratice, instituţionale. Biserica a devenit o instituţie, dar eu nu o trăiesc ca pe o instituţie. Monahismul a devenit o instituţie. Este înspăimântător lucrul acesta! În ciuda faptului că se petrece aşa, să ştiţi că mi-am păstrat bucuria de a şti că Domnul a spus cu gura Lui sfântă: „Bucură-te, turmă mică, că a ta este mântuirea”. Nu înseamnă că o turmă mică de doar doi, cinci sau nouă privilegiaţi se vor mântui, ci că aceştia, prin voia lui Dumnezeu, prin mila lui Dumnezeu pot vedea adevărul-adevărat, gol-goluţ, aşa cum stă el, dar fără să se tulbure.

Duhul Sfânt „nu a ieşit la pensie”

– În realitatea aceasta plină de „mortăciuni” din lume şi chiar dintre monahi (nu vorbesc excluzându-mă pe mine), aţi întâlnit totuşi şi monahi „vii”, care arată că Duhul Sfânt „nu a ieşit la pensie”?

– Ei, cum să nu! Sigur că da! În primul rand, toţi marii oameni în jurul cărora m-am învârtit eu în primii ani de creştinism, respectiv părintele Ilarion Argatu, părintele Sofian. O structură puternică de monahism… Dar îmi amintesc şi de o întâmplare oarecum hazlie despre percepţia mea de început asupra monahismului. La ora actuală sunt colegă – în mânăstirea unde locuiesc în Ierusalim – cu o maică, cu care eu m-am împrietenit de la începuturi, când a venit ea în Israel direct de la Agapia. Primul drum pe care am vrut să îl fac în monahism în România, imediat după botez, a fost la Agapia. Şi chiar am luat atitudine şi am plecat acolo. Am şi ajuns. Voiam să mă duc la Sfânta Parascheva că era chiar în ajunul praznicului. Era deci octombrie, frig şi am plecat cu autobuzul. Şi am ajuns la Agapia la patru şi jumătate, cinci dimineaţa. Eu proaspăt creştinată şi plină de seva Duhului Sfânt, coborât peste mine în Taina Botezului, pentru mine totul în mânăstire era de o sfinţenie totală, coborâtă direct din Dumnezeu. Aveam certitudinea că mânăstirea, oriunde ar fi ea, oricare ar fi ea, e coborâtă direct din înaltul Cerului pe pământ. În mod subtil, asta şi credeam: mănăstirea era din Ceruri venită. Aşa încât, când am deschis uşa dimineaţa la cinci, se citeau psalmii de Utrenie şi am văzut o mare de maici, toate mogâldeţe la pămînt, nu mişca una, erau încovoiate sub greutatea cuvintelor psalmilor de Utrenie şi aproape că nu se simţea răsuflare în mânăstire, am îngenunchiat şi am început să plâng în hohote şi am spus: „Doamne, şi pe mine să mă aduci la starea asta de fericire, de adevăr, de sfinţenie totală”. Trecut-au anii, buni de tot şi, într-o discuţie chiar acum doi-trei ani, purtată cu colega mea din mânăstire care era pe vremea aceea în Agapia, râzând îmi spune: „Ehe, să fii tu sănătoasă cât de tare dormeau maicile în clipa aceea, obosite frânte fiindcă era patru dimineaţa şi ele de-abia veniseră la ora douăsprezece noaptea de la prăşit, unde pleacă la şase dimineaţa, când se termină liturghia“. Deci de la patru la şase stăteau la liturghie, la şase se îmbrăcau de muncă, în autocamioane, laolaltă cu muncitori care fumau, care vorbeau urât, care scuipau, care înjurau, mergeau la prăşit până aproape de douăsprezece noaptea. Veneau acasă. Mai stăteau un pic la biserică şi la ora unu erau în pat, dormeau trei ore. Deci aşa, când ele se înghemuiau acolo erau zdrobite. Iată, aparenţele arătau una şi în realitate poate fetele acelea vedeau altfel mânăstirea, Biserica şi slujbele.

– Maică Ecaterina, de ce să se facă o fată, o tânără oarecare, totuşi călugăriţă? Parcă nici nu mai e vremea… Decât să stai acolo neîmpăcat, mai bine stai în casa ta şi te rogi, şi îţi vezi de ale tale.

– Ideea mea este următoarea: în urma impactului pe care l-am avut cu cititorii cărţilor mele, multe persoane, multe fete, multe femei chiar de vârstă mai înaintată, trecute prin dureri şi suferinţe cumplite în viaţă sau prin necazuri grozave şi, realizând că într-un final, mai devreme sau mai târziu, singura salvare pentru a ieşi din impasuri grozave în lume nu este decât Dumnezeu, acele fete dându-şi seama de acest lucru au ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie este să meargă la mânăstire. Doresc din tot sufletul să fac această specificare: nu cred, sub nici o formă, în practicarea monahismului decât a acelor persoane care sunt cu adevărat îndrăgostite de Dumnezeu. Nu cred că în monahism se poate spune „Ei, lasă dragă, că pofta vine mâncând”. Ei bine, nu. În monahism, nu se poate spune asta. Monahismul adevărat este propriu doar celui care Îl iubeşte, Îl adoră mai mult decât viaţa lui, pe Însuşi Dumnezeu. Şi realizează această iubire atât în minte, cât şi în inimă. Din prima. Din start. Din începuturi. Dacă acest fior, dacă acest dor de absolut, de viaţă eternă, de divinitate, de mântuire, de altă viaţă nu se găseşte în tine, nu intra în monahism! Pentru mine ăsta este înţelesul monahismului. Deşi sunt în creştinism de douăzeci şi ceva de ani şi am stat în Ierusalim atâta vreme, nu am în adevărata practicare a monahismului, adică purtarea de schimă monahală, decât trei ani. Pentru că de-abia acum am înţeles că sunt şi în stare, pe mulţi ani, să practic până la moarte această rânduială. Şi că păstrez ceva din focul din inimă, pe care l-am avut la începutul creştinismului, când harul Duhului Sfânt în mare forţă m-a cucerit. Nu zicea şi Părintele Nicolae Steinhardt că „am fost botezat din apă viermănoasă şi duh rapid”? Duhul poate să vină cu viteză supersonică şi să te întrepătrundă, dar, atenţie mare!, El poate să nu stea acolo. Şi poate să plece şi să te lase gol-goluţ. Constaţi că, după ce ai venit înfierbântat în mânăstire şi ai zis că tu eşti monah, peste un an sau doi sau trei, în corelaţie cu răutăţile monstruoase ale oamenilor, atât afară din mânăstire, cât şi în mânăstire, că nu mai vrei să fii monah. Sfinţii Părinţi, pe care noi îi citim cu mare evlavie în zilele noastre, spuneau şi făceau, nu numai spuneau. Ei “plăteau” pe alţii care să-i certe. Pe când nouă ni se face asta în mod spontan, ca să zic aşa, şi în loc să binecuvântăm că ne face un serviciu, noi devenim „fiare”, la rândul nostru. Dacă nu ai în tine capacitatea, undeva în adânc, şi nu îţi impui ca să treci peste toate acestea şi să plângi şi plânsul să-ţi aducă bucurie – nu reuşeşti! Pentru cei care nu ştiu să plângă, fac referire la cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul; le recomand tuturor oamenilor de pe faţa pământului pentru că nu cred că există ceva mai înduioşător, provocator de lacrimă şi de bucurie, în acelaşi timp. În paradoxul acesta, dacă omul care vrea să meargă către mânăstire, nu este bucuros să plângă zeci de ani, mai bine să nu meargă“.

Legaturi:

• Duhul lumesc in monahism
• “Ereticii vor pune mana pe Biserica, isi vor numi peste tot slugile si-i vor prigoni pe pastori si monahi”
• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
• CUV. PAISIE: “E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE”
• Parintele Rafail: Chemarea calugareasca si crizele acestei alegeri 
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “Luxul ii mirenizeaza pe monahi”
• Cuviosul Paisie despre “drepturile” monahilor
• “In monahism sa tinem cele probate”
• Parintele Iustin pune cu durere degetul pe rana monahismului romanesc de acum
• Ai nostri tineri calugari in Apus invata…
• Parintele Steinhardt despre vocatia monahala si despre posibilele derapaje ale manastirilor romanesti