Pr. Dan Badulescu: MODELE DE UNIVERS: REVELATIA DUHULUI SFANT SAU NALUCIRILE DUHURILOR VEACULUI ACESTUIA?

Articol după articol, ni se tot înfăţişează debordante activităţi ale minţii omeneşti călăuzite de „duhurile cele din văzduh, ale veaculuii acestuia” (Efeseni VI, 12[1]). Dacă omul nu e în stare să creeze o lume, măcar încearcă să descrie după propriile păreri pe cea care a creat-o – chiar pentru el! – Dumnezeu, ajungând în spaţiul virtual mult dorit al nălucirilor SF.

Luând la întâmplare unul dintre acestea, dar, socotim, destul de reprezentativ, am dat peste articolul Modele de univers apărut în Jurnalul Naţional de duminică 16 noiembrie a.c.[2]

Acesta debutează într-un duh evoluţionist tranşant: „Încă de la ieşirea sa din peşteră sau poate chiar de mai înainte, Omul şi-a dorit să pătrundă în secretele universului din jurul său. Curiozitatea Omului s-a dovedit, de-a lungul istoriei, fără limite[3]. Un lucru este clar. Universul nu poate fi definit. Este un postulat. Îl luăm ca atare.Vorbim, în cele ce urmează, despre modelele de Univers imaginate de Om până acum.”

Urmează o „lecţie de astronomie”, în care universul este definit ca: „”tot ceea ce există”, independent de voinţa noastră. Este alcătuit din materia în continuă mişcare care se prezintă sub cele două aspecte – substanţa şi câmpul fizic.”

Scos parcă dintr-un curs de ateism ştiinţific al anilor 1950, ni se serveşte următorul pasaj: „În antichitate apar primele idei ale fomării Universului, sub forma unor reprezentări metaforice întâlnite în mituri şi legende. Biblia prezintă “Geneza”, punând accent pe transformarea şi mişcarea lucrurilor raportate la un centru predefinit (Dumnezeu).” Urmează  citate generoase din capitolul 1 al Facerii.

“Desigur că unii ar putea să remarce o oarecare încercare timidă de dialog cosmolgic ştiinţă religie. Totuşi, aici nu ne-a interesat a comenta atitudinea atee sau nu a autorului, (se pare că tipic reprezentant al branşei sale), ci a pune cu această ocazie faţă în faţă modelul cosmologic revelat de către Dumnezeu, „atotţiitorul şi făcătorul (creatorul) tuturor celor văzute şi nevăzute” omului în Duhul Sfânt „carele a grăit prin prooroci”, adică în Sfânta Scriptură  a Vechiului Testament, (în cazul nostru în chiar prima carte a proorocului Moise, cea care face deschiderea, acel Alfa: „De început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”) cu „modelele” fanteziilor astrofizice omeneşti.

Textul insuflat de Dumnezeu, deci absolut adevărat, al proorocului a fost tâlcuit la vremea lui de către Sfinţi Părinţi ca Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Ioan Gură de Aur,  Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi Grigorie Palama, la rândul lor insuflaţi de către acelaşi Duh Sfânt al Adevărului. Această cosmologie revelată şi cu totul adevărată, privea cosmosul ca pe o sferă perfectă închisă şi limitată de o tărie (firmament), cu bolta stelelor (fixe, constelaţii), în centrul căruia se afla pământul nemişcat înconjurat de către 7 planete dintre care cei 2 „luminători” Soarele şi Luna, făcuţi odată cu toate celelalte corpuri cereşti în ziua a 4-a a creaţiei, exact pentru acest pământ în jurul căruia se şi rotesc! Căci aici este centrul şi viaţa, aici va fi lăcaşul omului „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, „cununa creaţiei“. Aici se va întrupa Dumnezeu Fiul, va fi răstignit, va învia, se va înălţa la ceruri, va trimite pe Duhul Sfânt, şi iarăşi „are să vie cu slavă să judece viii şi morţii“. Deci Pământul nu este o planetă (corp rătăcitor), nici nu e înclinat şi celelalte „dogme” astrofizice ştiute.

Elementele din care e făcut universul sunt cele 4 stihii: pământ, apă, aer, foc, la care se adaugă şi eterul în cerurile superioare. Despre eventualii atomi, imaginaţi încă în vechime de gânditorii materialişti Democrit şi Leucip, Sfinţii ne spun:

„Aceşti filosofi, necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională; ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării universului, alţii şi-au închipuit că natura celor văzute este formată din atomi, corpi indivizibili, molecule şi pori; corpi indivizibili, care, când se unesc unii cu alţii, când se despart unii de alţii; şi astfel duc la naşterea şi distrugerea existenţelor din natură; corpurile, la rândul lor, care dăinuiesc mai mult, îşi au cauza dăinuirii lor în unirea mai tainică a atomilor.

Cu adevărat pânză de păianjen ţes cei ce au scris acestea, punând la facerea cerului, a pământului şi a mării nişte cauze atât de slabe şi lipsite de trăinicie… De aceea necredinţa în Dumnezeu, care locuia în ei, i-a înşelat şi au spus că universul este fără cârmuire şi fără rânduire şi că este purtat la întâmplare…

Că geometria, cercetările aritmetice, studiile despre corpurile solide, vestita astronomie, această deşertăciune pentru care se munceşte atât, la ce scop duc… dacă ridică lumea materială şi mărginită la aceeaşi slavă cu firea neînţeleasă a Dumnezeirii… Dar atât „ce se făcură în deşert întru gândurile lor şi se întunecă cea fără înţelegere a lor inimă. Zicând a fi înţelepţi, nebunit-au“.[4]

Din pricina acestor necesităţi logice, după cum spun învăţaţii aceia, ei au respins ipotezele celor dinaintea lor şi au avut nevoie de o ipoteză proprie… Un alt învăţat, unul din cei plini de idei şi cu cuvinte amăgitoare, s-a ridicat împotriva acelora, le-a risipit ideile lor şi le-a înlăturat, punând în locul lor propria lui părere“.

Aşa a primit şi crezut Biserica timp de multe veacuri, indiferent de modelele alternative care s-au tot succedat din antichitate şi până astăzi, venite din partea filosofilor şi apoi a oamenilor de ştiinţă. Aceştia, începând mai ales din secolul XVI au contrazis şi lepădat treptat revelaţia înlocuind-o cu propriile lor năluciri botezate: „teorii”, „ipoteze”, „legi”, „modele”. Viaţa lor e de scurtă durată, şi tot timpul ele suferă modificări şi ajustări, ceea ce treptat le face de nerecunoscut. Ilustrăm aceasta cu 2 exemple edificatoare:

Modelul lui Copernic 1543

Modelul big bang sec XX

Imaginaţi-vă pe Copernic venind acum printre noi şi privind această planşă! Ce va recunoaşte el aicea? Şi cine va fi fi atât de îndărătnic şi tare de cerbice ca să nu admită că cele două „modele” omeneşti se deosebesc peste măsură de mult, şi evident se contrazic întru totul? Sfinţii Părinţi ne-au spus limpede cum de se poate ajunge la asemenea rezultate:

„Multe pentru fire au scris înţelepţii elinilor, şi nici un cuvânt al lor nu a stătut nemişcat şi neclintit, de vreme ce pururea cel de apoi pe cel mai dinainte de el îl surpă. Drept aceea noi nu avem nici o tre­buinţă a vădi şi a surpa pe ale acelora, pentru că din destul sunt ei între dânşii spre a loruşi răsturnare.” (Sf. Vasile cel Mare Hexaimeron)

Nouă nu ne rămâne decât să înlocuim „înţelepţii elinilor” cu „astronomii moderni şi contemporani“, şi iată confirmarea. Exemple chiar în articolul citat:

“Modelul S.O.E.: O dată cu descoperirea faptului că stelele duble se rotesc în jurul centrului comun de masă (astronomul britanic de origine germană William Herschel a enunţat această idee în 1803) şi că stelele se află la diferite distanţe… este desfiinţat mitul “sferei stelelor fixe”…..

Ulterior Herschel a descoperit structura de galaxie a stelelor din preajma noastră şi astfel a apărut idera unui Univers infinit în spaţiu (considerat euclidean), format dintr-o pluralitate de galaxii distribuite unifom (omogen) şi invariabil în timp (staţionar). Modelul S.O.E. (staţionar, omogen şi euclidean) capătă şi o reprezentare matematică prin binecunoscuta lege a atracţiei universale a lui Isaac Newton.

Pentru a înţelege acest model – S.O.E. – trebuie specificate paradoxurile sale. În primul rând, vorbim despre aşa-numitul “Paradox al lui Olbers” – în 1826, Heinrich Wilhelm Matthäus Olbers enunţa următoarea idee: dacă Universul este infinit, omogen şi staţionar, atunci în oricare direcţie am privi ar trebuim să vedem o stea şi cerul ar fi alb. Deoarece o astfel de imagine nu există, înseamnă că fie densitatea stelelor nu este omogenă, fie Universul este finit. Un alt paradox al modelului S.O.E. poartă denumirea de “Moartea termică a Universului”. Dacă Universul este staţionar, atunci conform legilor termodinamicii toate corpurile ar fi avut suficient timp să ajungă la aceeaşi temperatură.

Pentru că acest lucru nu se constată, înseamnă că Universul primeşte energie din exterior. În al treilea rând, trebuie amintit şi “Paradoxul lui Seeliger”. Astronomul german Hugo von Seeliger susţinea, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, că dacă numărul corpurilor din Univers este infinit, atunci fiecare corp este supus la o infinitate de forţe de atracţie gravitaţională, ceea ce ar duce la distrugerea sa. Deoarece acest lucru nu se constată, înseamnă că teoria newtoniană a gravitaţiei ori nu este aplicabilă la întregul Univers, ori trebuie modificată.

Pentru “a desfiinţa” cele trei paradoxuri, fizicianul german Albert Einstein a modificat la începutul secolului trecut teoria newtoniană a gravitaţiei, introducând două postulate: în orice sistem de referinţă inerţial, indiferent unde s-ar afla în Univers, legile fizicii sunt aceleaşi; în orice direcţie, viteza luminii în vid este aceeaşi, respectiv, egală cu 300.000 km/s.

În perioada 1922-1924, Alexander Alexandrovich Friedman a demonstrat că ecuaţiile teoriei relativităţii generalizate corespund unui spaţiu omogen în care toate distanţele dintre aştri şi densitatea de materie se modifică în timp. Universul se dilată, iar densitatea de substanţă scade. Pornind de la această concluzie, ulterior se elaborează trei modele de univers nestaţionar…“

“Teoria Big-Bangului: (…) În 1931, abatele belgian George Lemaître, unul dintre primii savanţi care au utilizat Teoria relativităţii generalizate a lui Einstein, a presupus că în trecutul îndepărtat întreg Universul a fost comprimat într-un mic obiect  numit “oul cosmic”. Acest “ou cosmic” ar fi explodat, nu se ştie din ce cauze, şi astfel a fost declanşată expansiunea Universului…”

… (continuarea modelelor şi ipotezelor fanteziste în viitorul apropiat)

Savanţii de la CERN caută cu disperare şi cheltuieli imense atomul sau particula primordială (a lui Dumnezeu!) din care a apărut şi a evoluat totul…

“Sperând să egaleze nivelul înalt al formulelor lui Hawking, alţi oameni de ştiinţă au reluat tema, folosindu-L însă pe Dumnezeu nu doar metaforic, ci uneori, după cum cred unii, de-a dreptul ireverenţios. Leon Lederman cercetător la Laboratorul Fermi, laureat al Premiului Nobel, şi-a intitulat cartea (o popularizare a fizicii energiilor înalte) The God Particle. Aceasta este porecla dată de el bosonului Higgs, o particulă ipotetică având rolul verigii lipsă, căutată vreme îndelungată, în „teoria ştiinţifică a întregului”. (Fizicienii speră să o descopere cu ajutorul noului accelerator de particule care se construieşte la CERN.) Anticipat de calcule, bosonul Higgs va ridica şi ultimul văl al misteru­lui în încercarea ştiinţei de a explica universul.

Unii dintre cititorii lui Lederman au fost dezamăgiţi când au rea­lizat că titlul era o glumă. Descoperirea „particulei Dumnezeu” cate­goric nu va avea ca rezultat dovedirea existenţei lui Dumnezeu. În schimb, ea va pune bazele unei teorii ambiţioase care caută să îndepăr­teze necesitatea explicaţiilor mistice. Acesta este însuşi scopul ştiinţei.” [5]

În încheiere să comparăm adevărul revelat al Duhului cu fanteziile evoluţioniste omeneşti şi apoi să tragem fiecare concluzii aşa cum îl va lumina Domnul şi conştiinţa sa: poate fi vreo asemănare şi potrivire, compatibilitate, dialog?

“Sistemul solar. În primele o mie de secunde de la Big Bang s-au format protonii, nucleii de deuteriu, litiu, beriliu şi heliu. În primul milion de ani de existenţă a Universului, protonii şi nucleii s-au combinat cu electronii şi au format atomii. Schimbările ulterioare au fost uimitoare. Potrivit unor observaţii astronomice, se crede că, până la “vârsta” de patru milioane de ani a Universului, s-au format quasarii.

În urmă cu 13,73 miliarde de ani, Big Bangul a provocat apariţia Universului în care trăim noi astăzi. Miliarde de ani mai târziu, în perioada pe care noi o numim antichitate, au început să fie enunţate primele teorii cu privire la formarea Universului. Cunoştinţele în domeniu şi instrumentele pe care le deţineau savanţii acelor vremuri erau rudimentare, dacă luăm în calcul tehnica şi bagajul de cunoştinţe la care avem acces în zilele noastre.”

Sfânta Scriptură

Ziua I, duminică: Cerul. Pământul. Întunericul. Lumina. Apa. Lumina.

Ziua. Noaptea. Seara. Dimineaţa; Echinocţiu de primăvară

Ziua II, luni: Întăritura (tăria cerului). Despărţirea apelor;

Ziua III, marţi: Uscatul. Mările. Buruieni, iarbă, seminţe, pomi roditori,

(vegetaţia), după felul lor;

Ziua IV, miercuri: Luminătorii cel mare (soarele în zodia Berbec) şi cel mic (luna plină).

Mijlocul zilei. Mijlocul nopţii. Semne. Vremi. Zile.

Ani, (anotimpuri). Planetele.

Stelele (Constelaţii, etc.).

Despre acest aspect, tot Sfântul Vasile cel Mare: „Nimeni să nu compare duhovniceasca noastră învăţătură, care este simplă şi nemeşteşugită, cu curiozităţile celor ce au filosofat despre cer. Pe cât de frumoasă este frumuseţea femeilor cinstite faţă de a curtezanelor, pe atât de mare este şi deosebirea dintre învăţăturile noastre şi învăţăturile filosofilor (şi savanţilor!) profani. Aceştia prezintă în învăţăturile lor probabilităţi siluite; aici, în Scriptură, adevărul stă de faţă, lipsit de cuvinte meşteşugite. Şi pentru ce să ne ostenim noi să combatem minciuna lor, când e destul să punem cărţile lor faţă în faţă şi să asistăm în linişte la războiul dintre ei?... Filosofii (şi savanţii) aceştia se depărtează însă de adevăr şi nu fac altceva decât să taie drumuri greşite, care-i duc la învăţături false.” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron)

„Adevărul din aceasta (ştiinţa) e pururi contestabil şi amestecat cu minciuna. Adevărurile din ştiinţe nu sunt necesare, nici mântuitoare, adevărul din învăţăturile insuflate de Dumnezeu e necesar pentru mântuire… Dacă însă ne-am lăsa duşi la explicarea Scripturii numai de acelea (de ştiinţe), lesne am rătăci… Dar nu e identică cunoaşterea lucrurilor cu înţelepciunea pe care a dat-o Dumnezeu Proorocilor şi Apostolilor. Aceasta e Duhul Sfânt. Iar de Duhul Sfânt nu se împărtăşesc egiptenii, haldeii şi elinii, nici păcătoşii de azi, oricâtă ştiinţă ar avea… Înţelepciunea Apostolilor a cuprins în scurt timp lumea. Savanţii, de s-ar aduna toţi la un loc din toată lumea, n-ar putea face un astfel de lucru…

Înţelepciunea cea din ştiinţe, însă, chiar dacă are ceva adevărat în ea, e nesigură, nestatornică, de multe ori războindu-se cu sine însăşi. Cum ar duce la cunoaşterea neschimbăcioaselor tipuri începătoare ale lucrărilor această nestatornică înţelepciune? … Necesar şi mântuitor este a cugeta în toate la fel cu Părinţii, Apostolii, Proorocii, cu toţi prin care a grăit Duhul Sfânt, atât despre Dumnezeu, cât şi despre făpturi.” (Sf. Grigorie Palama)

Şi, câţi cu pravila aceasta vor umbla, pace spre ei şi milă (Galateni VI, 16). În ei se săvârşeşte ceea ce a zis Domnul despre casa zidită pe piatră. Pe unul ca acesta nici să nu încerci să-l rătăceşti cu filosofări: toate nedumeririle şi îndoielile sunt pentru sufletul cre­dincios ca loviturile firelor de nisip într-un perete tare. Pen­tru toate, răspunsul este unul singur: «Eu ştiu că adevărul e în credinţa noastră, fiindcă trăiesc puterea ei cea vindecă­toare». Bolnavul care s-a vindecat cu o doctorie nici nu-i va asculta pe cei care i-ar vorbi împotriva doctoriei cu pricina. Cum poate el să n-o socoată vindecătoare, dacă a primit uşurare de pe urma ei? La fel şi în acest caz: credeţi că va asculta acest om vorbele deşarte ale ştiinţei la modă, care se răscoală împotriva Domnului, împotriva lui Hristos, ori că se va clătina în urma iscodirilor deşarte cel ce a cunoscut puterea credinţei? «Aici este adevărul», va răspunde el sus şi tare la toate încercările de a-l clătina, «fiindcă eu pe această cale am primit puterea cu care şi lucrez fără a fi clătinat de nimic, cu care am vindecat toate neputinţele mele şi am fost adus la Dumnezeu, împărtăşirea cu care, întru Hristos Iisus, şi alcătuieşte miezul vieţii mele duhovniceşti». Câtă vreme sufletul încă face cunoştinţă cu credinţa, el poate fi clătinat cu întrebări (la care uneori este chiar foarte lesne de răspuns) – iar după ce se vindecă prin credinţă, atunci nedumeririle nedezlegate nu mai înseamnă pentru el absolut nimic. Mlădiţa care nu a prins încă rădăcină este smulsă şi luată chiar şi de un vânt uşor, iar copacul bine înrădăcinat nu se teme nici de năvala viforului puternic.” [6]

Pr. Dan Bădulescu

__________________________________________________________________________________________________________

[1] „Căci nu este vouă luptarea spre sânge şi trup, ci către domnii, către puteri, către ţiitorii lumii întunericului veacului acestuia, spre cele duhovniceşti ale vicleşugului întru cele cereşti.“

[2] http://zoom.jurnalul.ro/articole/117488/modele-de-univers.html.

[3] Aşa ca şi la strămoşii din Rai! Dar cu ce consecinţe?

[4] Romani, I, 21-22

[5] George Johnson, Cultul in biserica lui Einstein

[6] Sf. Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor

Va recomandam si:

• Sfinti parinti “heliocentristi”?
• Sfintii Trei Ierarhi si geocentrismul

• Va recomandam sa ascultati un colaj din doua emisiuni radio din 2001 avandu-l invitat pe Pr. Dan Badulescu (subiecte dezbătute: facerea lumii, potopul, creationism-evolutionism, atentatele din 11 septembrie si razboiul religios, elemente calendaristice, toleranta, sfarşitul lumii).