parintele-daniil-teodorescu.JPG

 O scrisoare de la Sandu Tudor

(sursa: Mircea Platon, in Revista Rost, nr.6/2003):

Prietene, Mi-ai povestit, candva, cate ceva despre dumneata, dureri, suferinte, incercari, si poate daca am fi fost mai vechi prieteni mi-ai fi spus si de bucurii, caci nu este viata care sa nu cuprinda si de una si de alta.

Te-am ascultat si, pentru ca si viata mea e singuratica si plina de meditatie in orice colt unde ma misc, m-am gandit mult la cele ce-mi spuneai, precum si la cele ce observasem fara sa-mi spui si de care poate nici dumneata nu-ti dai seama, caci omul nu se cunoaste bine pe sine niciodata, oricat s-ar studia.

Ti-am ascultat ultima povestire din care inteleg prea bine ca te zbati in interiorul fapturii D-tale ca un incarcerat. O, cum te inteleg, ai vrea sa scapi, sa-ti simti sufletul iar usor si liber, departat de umilintele si deznadejdea ce te-au coplesit, ai vrea sa te agati de ceva valabil, ceva deosebit, ceva mare care sa intreaca tot ce ai trait, sa acopere totul si sa te stapaneasca numai acel ceva de care nici D-ta nu stii prea bine ce ai vrea sa fie! Am observat ca scrii, deci cunosti inspiratia, e si ea o parte din acel ceva pe care il doresti in viata D-tale incercata. Am observat ca te duci kilometri ca sa cunosti cate un om deosebit, ai fost la manastire, ai trecut prin toata gama incepatorului in viata, trufie, sporovaiala etc. dar am retinut ca te-a miscat ceva, te-a rascolit, ai plans, te-ai cutremurat descoperind atata renuntare, atata iubire simpla si mare pentru Adevarul  care e Hristos. Orbecaind, prietene, ai ajuns si aici si de aici e posibil sa-ti fi ramas in inima, ca un moment emotionant, amintirea ceasurilor zguduitoare de tresarire a adancimii sufletesti. Cand mi-ai povestit, pentru prima oara – desi te cunosc putin – am observat pe chipul D-tale transfigurarea, luminita aceea scurta, dar orbitoare, care urca sufletele mari pe inaltimi unde unele raman mai mult si creeaza, altele se coboara coplesite, insa transformate.

Pentru prima data am simtit ca sufletul D-tale mi-e frate; si e un frate mai mic, care mi-a dezvaluit cu incredere o latura a sa pe care si-a descoperit-o uimit si nici nu stie daca o mai are: l-a strafulgerat o clipa, l-a zguduit – si el a ramas nehotarat, nesigur cu vechile-i suferinte si regrete, cu viata prinsa cu odgoane groase de lut, fiinta implantata adanc in minciuna, in care se zbate si se chinuie – si din adancuri tenebroase a zarit o clipa lumina de mai sus…

Aceasta constatare m-a determinat sa-ti scriu, sunt o multime de lucruri pe care ar trebui sa le faci pentru prima oara in viata D-tale, deoarece D-ta esti chemat sa te desavarsesti. De aceea ai suferit atatea lovituri, de aceea ai fost vaduvit de atatea lucruri, ai fost batjocorit, umilit, infrant, ca sa te poti smeri, sa inveti sa te smeresti. Retras in smerenie si in umilinta voita, vei incepe prin a cunoaste primii pasi de libertate. Constiinta se va usura brusc ca un arc. Sufletul iti va deveni simplu, inima sincera ca a unui copil. O, ce fericit vei fi daca vei reusi macar o data sa cunosti aceasta stare.

Dar pentru asta trebuie sa te lupti cu D-ta insuti ca un leu, sa-ti recunosti totul, si bine si rau, cu curaj, sa te lepezi de pacatele grele, sa te indepartezi de ce e murdar sau ce te-ar murdari prin cugetari sau fapte ca: razbunari, ponegriri, barfiri, ura, revolta etc. – toate fac primul rau noua insine si… mai putin obiectului urat. Acestuia poate sa-i faca si un bine, poate sa-l scuteasca de regrete, considerandu-si vina lichidata in fata urei ce i-o porti. Aici ma refer numai la drama D-tale familiala.

Indraznesc insa sa ma refer si la prieteni, fii atent, sufletul D-tale e derutat, credintele zdruncinate, o influenta rea iti poate strica; si nu uita ca cel mai bun prieten al omului ganditor este singuratatea, in ea te arati cum esti, cu ea meditezi, chibzuiesti, planuiesti, te umpli de spirit si intelepciune si drumul D-tale isi largeste treptat suprafata pe care o netezeste si o urmeaza intelepciunea. Nu face caz de cunostinta nimanui, orice om e un biet om, azi e asa, maine poate sa fie altfel, nu te increde in nimeni decat in Dumnezeu, pe care sa-l rogi ca un copil sa-ti dea putere, sanatate si pace sufleteasca. In momentul de fata D-tale nu-ti poate fi nimeni de folos, decat numai bunul Dumnezeu, caci ce om poate sa te iubeasca, cu toate slabiciunile si inegalitatile personale, in ceasul disperarii, cand nu mai stii ce vrei, nici ce-ti trebuie?

O femeie? E cel mai putin folositor, ea te va sili pe nesimtite sa-ti urnesti intregul eu, incarcat de nelinisti, spre ea, ca si cum ea ar fi centrul pamantului! Crede-ma, prietene, nimic nu-ti poate ajuta singur, gandind intens si cu curaj, smulgand lipsurile ce dainuie inlauntrul fiintei bine pazite de vanitate si punand in locul lor sentimente mai proaspete, adanci si… asa de simple… iertarea, bunatatea, cumpatarea, rabdarea, sinceritatea etc.

De fapt, intr-o scrisoare cat pot fi cuprinse din adevarurile traite de o fiinta asemeni D-tale incercata? Cu toata dorinta ce am sa te indrumez, sa te ajut, ar fi insuficiente bietele scrisori, chiar de ar fi mai multe. Nu-ti bate capul sa afli cine ti le scrie, nu te-ar multumi mai mult. As vrea numai sa retii si sa crezi ca ceea ce ma determina sa-ti scriu e o oarecare asemanare de fire, candva si eu m-am risipit iubind, urand, dorind una si alta din tot ce e omenesc si e pe lume. Si intre ele aveam scurte ragazuri de inspiratie, scriam, cugetam, apoi toate m-au obosit si am dorit ceva unic si sublim; pentru aceasta am facut o multime de greseli si am suferit, pana am aflat ca acel ceva e dragostea de Dumnezeu.

Cu bine!

P. S. Iti voi mai scrie, sper ca scrisorile mele iti vor folosi catusi de putin. Fii discret, nu le arata la nimeni, umple-ti viata cu aceste sfaturi sincere, nu e un subiect de roman ieftin; dar nu am ocazia sa-ti vorbesc si simt o obligatie morala sa te ajut, sa-ti tin de urat; cu ceva mai viu decat o carte.

Scuza-mi scrisul cu unele greseli; iti scriu in fuga, printre foarte putinul timp pe care il am, nu te interesa de forma, ci cauta a intelege fondul”.

 

daniil-sandu-tudor-de-la-rarau.JPG

 * (Scrisa in 27 februarie 1956, epistola de mai jos a zabovit, toti acesti ani, pe fundul cufarului unui haiduc. La destinatarul ei, domnul George Ungureanu din Campulung-Moldovenesc: bucovinean, roman din stirpea veche si din ce in ce mai rara a luptatorilor pentru mantuirea neamului si izbanda Crucii, mester in snoave si povesti, om al trairilor primordiale, al padurii si stihiilor, care se vede ca a facut legatura cu duhurile muntilor. Despre cum a ajuns sa il cunoasca pe monahul Daniil si despre prietenia ce s-a legat intre un isihast erudit si un muntean sfatos, despre cum acesta din urma ajunge sa il cunoasca si sa stea vreme de trei ani si in intimitatea lui Alexandru Mironescu, toate acestea sunt «o alta poveste». In asteptarea ei, sa sorbim din curatele unde ale isihasmului romanesc. Ale “crestinismului paduret”. – Mircea Platon)

 sfintii-inchisorilor-420.jpg

A se vedea si:

***

3 Comentarii »