Pr. Dan Badulescu vadeste minciuna conlucrarii dintre religie si stiinta

6-11-2008 ~~Sublinieri~~

Printre cliseele aparent de bun-simt propagate astazi pe toate canalele se numara si teoria asa-zisei complementaritati, a “dialogului fructuos”, a “intalnirii” dintre stiinta si religie. Discursul oficialilor catolici si ortodocsi (printre care si se numara si unii de la noi), chiar la nivelul cel mai inalt, este acelasi: stiinta este buna “cand urmareste beneficiul omului, bunastarea lui si progresul intregii omeniri” (declaratie recenta a Papei Benedict XVI). Pentru ca apoi acelasi Papa si, prin el, Biserica Romano-Catolica sa reitereze afirmatia (facuta si de predecesorul sau) cum ca evolutionismul ar fi perfect compatibil cu credinta crestina!

Ceea ce se ignora in mod voit in aceste luari de pozitie este exact fondul problemei, realitatea a ceea ce este astazi stiinta si scopurilor sale aflate in total raspar cu Adevarul revelat. De aceea, am dorit sa va punem la dispozitie urmatorul articol semnat de parintele Dan Badulescu, articol aduce la lumina acele lucruri ignorate de propaganda ecleziastica oficiala:

REFLECŢII PE MARGINEA UNUI ARTICOL ZIDITOR^[1]

Aşternem pe hârtie nişte reflecţii personale pe marginea ziditorului articol „Rădăcinile controversei dintre ştiinţă şi religie“. Acesta este de fapt o transcriere a unei emisiuni radiofonice de la Radio Logos (Craiova) din 2007, un serial în care Gabriela Voinea a luat un interviu părintelui ieromonah Grigorie, fost profesor de genetică, pe tema “Ştiinţă şi credinţă – împreună pe calea Adevărului”. Ulterior aceste materiale au apărut şi în forma unui volum editat la Editura Mitropoliei Olteniei.

Articolul de deschidere, purtând titlul mai sus menţionat, constituie o introducere foarte folositoare, din care am ales anumite pasaje pe marginea cărora ne-am îngăduit, cu smerenie şi cu preţuire pentru părintele Grigorie, anumite reflecţii. Am pus între ghilimele vorbele părintelui Grigorie urmate de scurtele noastre comentarii.

„Înainte de a ajunge să-L nege, ei L-au definit pe Dumnezeu conform deducţiilor lor, nu aşa cum S-a revelat chiar Dumnezeu pe Sine. Pe măsură ce avansarea în timp şi îndepărtarea de origini estompa amintirile despre revelaţia primară făcută omului, iar omul căzut, ajuns incapabil de contemplaţie, nu mai completa prin intuiţie golul creat, raţiunea avea câmp liber pentru ficţiune. Şi cum acest Dumnezeu fictiv nu funcţiona, nu răspundea aşteptărilor, oamenii au ajuns mai întâi să-L ignore şi apoi să-L nege pe Dumnezeul cel adevărat. În schimb, diavolii se grăbeau să răspundă, pe cât puteau, oricărei chemări, cu iluzia lor de bine şi aşa s-a ajuns la închinarea la idoli.“

„Înainte de a ajunge să-L nege, ei L-au definit pe Dumnezeu conform deducţiilor lor, nu aşa cum S-a revelat chiar Dumnezeu pe Sine.” În acelaşi timp, a început şi redefinirea creaţiei lui Dumnezeu conform deducţiilor lor, nu aşa cum a fost revelată de Dumnezeu drepţilor săi. De pildă pentru alcătuirea şi mişcările cosmosului: La această întrebare avem un răspuns, tradiţional, ce poate fi numit şi apocrif, conţinut în cărţile de cronologie bisericească numite „Hronografe“, lăsate de Sfânta Tradiţie vie a mentalităţii ortodoxe, consemnate de memoria colectivă şi apoi de cea scrisă. Potrivit acestor surse vrednice de crezare, primul om care a primit descoperirea aşezării şi mişcării corpurilor cereşti, deci a cosmologiei şi astrologiei a fost Set, în jurul anului 300 de la Facerea lumii: „Şi se alese Sith <om> blând, bun şi înţelept şi drept lui Dumnezeu. Acesta <Sith cu> înţelepciunea sa a pus nume celor şapte planete ale cerului şi-a priceput şi cum se întoarce cerul.” (Cronograf – sec. XVII)

„Set întru răpirea sa de îngerul a văzut aşezarea făpturii celei de Sus, frumuseţea Cerului şi mişcarea acelora. Alergarea soarelui şi a lunii şi a stelelor, tocmirea cereştilor semne, care se numesc planete şi lucrările acelea le-a cunoscut şi multe lucruri nevăzute a văzut şi pe cele neştiute le-a ştiut, patruzeci de zile învăţându-se de îngerul acela”[…] De crezut este şi aceasta, că Adam şi Set după înţelepciunea şi cunoştinţa ce li s-a dat lor de la Dumnezeu, au aşezat anul în zile şi în săptămâni şi în luni şi i-a învăţat pe oameni ştiinţa înconjurării anului şi numărarea zilelor şi a săptămânilor şi a lunilor şi a anilor.” (Cronograf – sec. XVII).

Cel care îl iniţiază pe Set ar fi fost descoperitorul tainelor, vestitorul bucuriei, Arhanghelul Gavriil. Să observăm şi modul suprafiresc al acestei iniţieri, înălţarea la cer însemnând şi un punct de observaţie necesar şi perceperii senzoriale, nu numai celei duhovniceşti şi mentale.

„Pe măsură ce avansarea în timp şi îndepărtarea de origini estompa amintirile despre revelaţia primară făcută omului, iar omul căzut, ajuns incapabil de contemplaţie, nu mai completa prin intuiţie golul creat, raţiunea avea câmp liber pentru ficţiune. […] Este suficient că au încredere în raţiunea lor. Intocmai aşa a fost şi începutul. Înaintea ştiinţelor experimentale lucrau cu raţiunea filozofii. Ei nu făceau experimente materiale, dar uzând de raţiunea lor generau concepte mentale materialiste. Gândiţi-vă la anticii Leucip şi Democrit. Dialogul acestora care ascultau şoapta vrăjmaşului nu putea fi decât o controversă când se adresau celor care ascultau de şoapta Duhului.

… Este momentul în care omul a pus raţiunea înainte de orice, suficientă chiar ca explicaţie a existenţei sale. Îl recunoaşteţi aici pe Descartes cu celebra sentinţă: Cogito, ergo sum – Cuget, deci exist. Cam în aceeaşi perioadă Occam şi Bacon puneau bazele teoretice ale demersului experimental în ştiinţă. Este perioada pe care istoria a reţinut-o sub numele de „iluminism”. Dar iluminare înseamnă luminare din afară. Odată cu ea, omul a stins lumina dinlăuntrul său şi caută adevărul cu o minte întunecată. Atât de întunecată încât defineşte greşit chiar ceea ce caută. […] Dar şi oamenii nesceptici au tot căutat fără să ştie ce. Căci dacă ar fi ştiut, ar fi găsit, conform făgăduinţei Mântuitorului: „Cel ce caută, află”. Toată lumina Renaşterii nu a fost decât scoaterea la lumină în Evul Mediu a unor idei antice intrate într-un con de umbră. Acum însă, ele au putut face un rod pentru care nu erau întrunite condiţiile în vechime: prin aristotelism şi materialism au deschis acum drum ştiinţei, care a devenit un adversar important pentru religie, până atunci singură stăpână în lume.”

O mică nuanţare: perioada Renaşterii a pregătit de fapt o contestare a aristotelismului, şi anume a fizicii şi astronomiei aristotelice. Începând cu Copernic şi Nicolae Cusanul, dar mai ales cu perioada postrenascentistă a lui Galilei (sec. XVII), conceptele fizicii şi astrofizicii aristotelice sunt demontate pas cu pas, până la a fi anihilate. Exemplificare: „Tycho Braché începuse acest proces de destabilizare. Galilei l-a urmat […] Spre deosebire de Aristotel, se ştia acum că Luna nu mai este acea frumoasă sferă netedă, care se mişcă în virtutea perfecţiunii sale. Galilei jubila gândindu-se la perspectiva de a da o lecţie adepţilor aristotelismului. Într-o scrisoare din 1612, el prevedea cu delectare „funeraliile sau mai degrabă sfârşitul şi judecata din urmă a pseudo-filosofiei (cea a lui Aristotel!)“.[2] A se vedea şi Galilei Dialog între cele două sisteme principale ale lumii.

„În lumea bizantină şi în ţările rămase ortodoxe, omul credincios nu a ajuns să se îndoiască de calitatea sa de stăpân peste creaţie prin chiar voia lui Dumnezeu-Creatorul şi crede că şi-o poate exercita deplin prin înduhovnicire. De aceea nu a căutat să devină stăpân peste creaţie prin cunoaşterea ştiinţifică. Dezinteresul acesta a cauzat şi în acest domeniu rămâneri în urmă faţă de lumea apuseană, unde scolastica s-a bazat pe raţiunea omului pentru a-l face să stăpânească lumea prin cunoaştere şi ordonare. Astfel s-a ajuns să se dea un mare credit ştiinţei. Cu un Dumnezeu retras din creaţie şi chiar în lipsa energiilor necreate ale harului, sigur că unii oameni de ştiinţă neortodocşi au ajuns treptat să explice totul prin legile pe care le descopereau.”

„Unii oameni de ştiinţă neortodocşi”! O formulare elegantă a părintelui Grigorie. La momentul de care vorbim – Renaşterea – nu avem ca oameni de ştiinţă decât eterodocşi: papistaşi, protestanţi şi arabi (eventual şi evrei, dar nu mulţi). Ortodoxia nu are practic nici o preocupare în acest sens, mulţumindu-se cu nivelul trecutului ştiinţei… aristotelice!

„De aici până la a spune că Dumnezeu nu există nu era decât un pas şi unii oameni l-au făcut, desăvârşind rătăcirea.”

Începând cu iluminismul ştiinţa a constituit poate arma nr. 1 a ateismului! Filosofia şi ideologia nu ar fi izbândit chiar nimic fără suportul ştiinţific care a fundamentat cu „dovezi” inexistenţa lui Dumnezeu.

„Chiar dintre cei care nu au mers aşa de departe, s-au ridicat unii care au promovat ideea că Dumnezeu a creat lumea prin evoluţie, aşa cum zice ştiinţa.“

Dar care ştiinţă? Acesta este un punct de vedere evoluţionist teist, care a apărut exact la momentul de intersecţie a acestor foarte la modă şi corect politice „dialoguri ale ştiinţei cu religia”. Iată de exemplu în acest sens perspectiva romano-catolică, aşa cum a fost ea prezentată de curând la un simpozion:

„Biserica catolică predă “evoluţia teistă”, ce acceptă evoluţia ca teorie ştiinţifică, dar o consideră parte a unui plan divin. Susţinătorii ei nu văd de ce Dumnezeu nu ar fi folosit procesul evoluţionar în formarea speciilor umane. Luna trecută, Vaticanul a desemnat teoria evoluţiei compatibilă cu Biblia, fără a cere însă scuze postume la adresa lui Charles Darwin, care, în secolul al XIX-lea, a fost atacat de Biserica Angliei pentru argumentele sale ce contraziceau însemnătatea biblică a creaţiei.“

Este binecunoscută disputa Părintelui Serafim Rose cu doctorul Al. Kalomiros legată de „evoluţionismul creştin teist“. Această dispută nu a fost tranşată între ei, dar a polarizat deja din anii 80 două direcţii opuse între teologii ortodocşi, dintre care unii şi de la noi. (Pentru combaterea exemplară a acestei poziţii vezi Păr. Serafim Rose Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001).

Însă, precum spunea Galilei, în realitate e vorba de 2 sisteme cu totul incompatibile, în care „ştiinţa” susţine evoluţia din întâmplare, fără Dumnezeu, iar „religia” (creştinismul ortodox) nu primeşte nicidecum conceptul de „evoluţie”.

„Vorba aceasta („Crede şi nu cerceta”) nu a apărut în perimetrul ortodoxiei. Păstrând duhul prin care Sfântul Apostol Pavel a scris tesalonicienilor „toate să le încercaţi, ţineţi ce este bine”. Biserica ortodoxă nu s-a opus niciodată cercetării ştiinţifice îndreptate către orice parte a creaţiei. Atrage însă atenţia că nu putem cerceta cu mintea noastră pe Dumnezeu şi lucrările Sale, pe care le poate face fără să se folosească de legile pe care le-a aşezat în creaţie. Nu am găsit scris undeva nici că cineva din perimetrul catolic sau protestant sau altceva a spus explicit „Crede şi nu cerceta“, dar Inchiziţia a acţionat în Evul Mediu cam în acest duh. Această eroare a fost pusă apoi pe seama întregii Biserici. Cel puţin Bisericii Ortodoxe i se face o mare nedreptate când i se aduce această acuzaţie.”

Şi totuşi găsim în Scriptură pasaje cu acest îndemn, dar date în alt duh decât cel invocat de atei:

„Cele mai grele de tine nu le cerca şi cele mai tari decât tine nu le cerceta. Cele ce ţi s-au poruncit ţie, acestea cugetă, pentru că nu-ţi sunt de treabă ţie cele ascunse. Întru prisoseala lucrurilor tale nu iscodi, pentru că mai mult decât înţelegerea omului s-au arătat ţie. Căci că pre mulţi au înşelat gândul lor, şi socoteala rea au lunecat cugetele lor.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah, III, 20-23).

„Eu nu cred că trebuie socotiţi printre cei credincioşi aceia care îndrăznesc să discute ceva dintre acestea, pentru faptul că nu ascultă de cuvintele: «Cele mai grele de tine nu le cerca şi Cele mai tari decât tine nu le cerceta».” (Fericitul Teodoret al Cirului).

Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

„Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele Scripturii; să nu depăşim măsura noastră, nici să iscodim (adică cercetăm! n.a.) cele mai presus de noi, aşa cum au păţit duşmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile lor gânduri, nu s-au gândit că este cu neputinţă omului să cunoască desăvârşit creaţia lui Dumnezeu… Când auzi «a făcut», nu iscodi nimic altceva, ci caută în jos şi crede în cele ce s-au spus…. Dacă Pavel, omul acesta atât de mare şi atât de destoinic, a spus că judecăţile Lui, adică rânduielile şi conducerea Lui, sunt cu neputinţă de cercetat, şi n-a spus neînţelese, ci cu neputinţă de cercetat, că nu primeşte nici o cercetare să fie, iar urma căilor Lui, spune el că este de negăsit…”

La fel grăiesc şi Sfinţii Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Atanasie de Paros şi Teofan Zăvorâtul.

În altfel spus, „crede şi nu cerceta” (nu iscodi) înseamnă următoarele: Dumnezeu a descoperit diferite taine şi lucrări, învăţături despre Sine, lume, îngeri, cosmos, om. Toate acestea sunt de folos mântuirii şi ziditoare. Dar există şi o limită, o oprelişte de genul celei din Grădina Edenului: a nu căuta să descoperi şi implicit să cercetezi/iscodeşti ceea ce Dumnezeu a lăsat acoperit.

Aici este deosebirea între cercetarea binecuvântată a Sfinţilor şi cea lipsită de bineîncuviinţarea Domnului pe care o practică savanţii atei. Iarăşi, aceştia din urmă, forţând această oprelişte şi vrând cu orice preţ fructul cunoştinţei, vor descoperi şi cunoaşte ceea ce îşi doresc ei, descriind o lume cu legi fizice, chimice şi sociale închipuite după dorinţele şi concepţiile omeneşti. De aceea aceste cunoştinţe sunt atât de nesigure şi nestatornice, în continuă schimbare, numită de savanţi „evoluţie ştiinţifică”.

„Etimologic, controversă înseamnă susţinerea unei versiuni contrare şi nu se poate dovedi că versiunile avansate de ştiinţă şi de religie cu privire la originea universului, în general, şi a vieţii, în special, sunt identice. Am întâlnit şi eu persoane care cred că nu există nici o controversă între ştiinţă şi religie. Poate este doar mărturisirea lor că pentru ele nu există ceva controversat în acest subiect de discuţie; sau vor să spună că nu ar trebui să existe sau că în mod obiectiv nu există. Accept şi eu că nu ar trebui să existe, întrucât, rămânând adevărate, descoperirile ştiinţei nu Îl exclud pe Dumnezeu. Este şi convingerea mea că ştiinţa şi religia pot merge de mână, că pot încape împreună şi în lume şi în inima şi în mintea noastră. Vom vedea în viitor de ce, totuşi, controversa parazitează relaţia ştiinţei cu religia, relaţie care ar putea fi mult mai bună.”

Ştiinţa aceasta omenească nu va putea niciodată afla Adevărul statornic şi veşnic, ba chiar va intra în conflict permanent cu el. Şi acest lucru în ciuda oricăror afirmaţii după care ştiinţa şi religia (teologia) s-ar completa reciproc, ba chiar ar avea nevoie una de alta. Această situaţie de armonie a existat, cum am văzut, dar a încetat de câteva sute bune de ani, şi nu se văd deloc semne de revenire acolo. Pentru ca acest lucru să se întâmple ar trebui ca „ştiinţa” să traverseze un proces radical de metanoia, să lepede cu desăvârşire metodele şi teoriile ei luptătoare de Dumnezeu şi de revelaţie, ceea ce nu este cu putinţă decât în binecuvântate cazuri personale excepţionale, şi nicidecum în cadru instituţionalizat. În loc de aceasta se oferă pe tavă negocieri şi compromisuri de genul evoluţionismului teist sau paradigmelor astofizice gen „big bang”, „principiu antropic”, „design inteligent”, salutate de către naivii reprezentanţii (naivi?) ai „religiei” la masa acestor „tratative de pace”, ca fiind „punţi de legătură dintre ştiinţă şi Sfinţii Părinţi!”.

Acest gen de dialog ştiinţă-religie se vede a fi la fel de steril ca şi dialogul ecumenist interconfesional sau inter-religios, şi ni se pare că a fost inspirat de la început de duhurile înşelării.

Pr. Dan Bădulescu

[1] „Rădăcinile controversei dintre ştiinţă şi religie“. Emisiune radio „Logos” Craiova, 2007. Reporter Gabriela Voinea, invitat: Ierom. Grigorie Sandu

[2] J-P. Longchamp, Afacerea Galilei, XXI Eonul dogmatic, Bucureşti, 2004, p. 23