Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „NOUL CRESTINISM” UMANIST, ECUMENIST SI LUMESC

“Evanghelia exterioară a idealismului social este simptomul pierderii credinţei. Acum avem nevoie nu de gesturi exterioare, ci de o adâncă pătrundere lăuntrică; nu de mai puţin post, ci de mai mult; nu de mai multă acţiune, ci de ru­găciune şi nevoinţă… Dacă, în viaţa lor de toate zilele, creştinii ar fi cu adevărat aprinşi de dragostea lui Dumnezeu şi de râvnă pentru împărăţia Sa care nu este din lumea aceasta, atunci toate cele de trebuinţă se vor adăuga de la sine“ (Eugene/Serafim Rose)

Thomas Merton, hiliasmul şi „noul creştinism”

Şi să nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia, ci vă schimbaţi la faţă întru înnoirea mintii voastre. (Rom. 12, 2)

Pe când Eugene [viitorul parinte Serafim Rose, n. n.] lucra la cartea sa împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu, Gleb [viitorul parinte Gherman Pomosenski, n. n.] a trimis redactarea preliminară a capitolului despre ni­hilism Arhimandritului Constantin Zaiţev, pe atunci editorul publicaţiilor în limba rusă şi engleză ale Mănăstirii Sfintei Treimi din Jordanville. El însuşi un filosof profund, care cugeta şi scria despre apostazie cam pe aceleaşi direcţii, Pr. Constantin a fost foarte impresionat de lucrarea lui Eugene. Mai târziu, pe temeiul acestui capitol, el îl numea pe Eugene într-o publicaţie rusească, „un adevărat scriitor bisericesc“.

In 1963, Eugene a început să scrie un eseu despre „Marele Inchizitor” al lui Dostoievski şi despre „noul creştinism” al Romei, folosind materialul pe care-l scrisese pentru capitolul despre „noul creştinism” din cartea sa. Odată încheiat, se gândea să trimită eseul Părintelui Constantin, în nădejdea că se va publica. A scris şi rescris câteva sute de pagini dar, asemeni acelui magnus opus al său, eseul nu a fost niciodată încheiat şi finisat, datorită schimbărilor ce aveau să aibă loc în viaţa lui.

La începutul eseului Eugene sublinia principiile împărăţiei lui Antihrist aşa cum sunt descrise în scrierile patristice şi în lucrările autorilor orto­docşi Soloviov şi Dostoievski. „Religia Marelui Inchizitor al lui Dostoievski“, scria el,

„este religia pâinii pământeşti. Doctrina ei centrală este următoarea: Bunăstarea omului în această lume este singura preocupare religioasă comună şi indispensabilă tuturor oamenilor. Oricărui om capabil de discernământ, un asemenea umanitarism îi apare într-adevăr ca un jalnic înlocuitor al Creştinismului; dar nu este în nici un caz ceva superficial. El face apel la unele dintre cele mai înalte sentimente omeneşti; iar logica sa, o dată acceptate premisele, este de necombătut. Este de fapt cel mai profund şi mai ingenios substitut al creştinismului inventat vreodată“.

Religia Marelui Inchizitor, susţinea Eugene, ia valorile creştine fundamen­tale – pacea, frăţia, unirea, dragostea – şi le deformează spre a le folosi pentru promovarea unor scopuri pur pământeşti. Ea nu înlătură în mod deschis creşti­nismul, ci doar îl reinterpretează perfect, aşa încât creştinii sinceri ajung până la urmă să lucreze pentru aceleaşi scopuri ca şi idealiştii secularizaţi care caută să îşi clădească împărăţia cerurilor pe pământ.

Eugene identifica idealismul lumesc al epocii moderne, fie că venea din par­tea „creştinilor”, a ocultiştilor, a comuniştilor sau a seculariştilor occidentali, ca pe o formă a vechii erezii a hiliasmului. Pe lângă definiţia teologică de erezie creştină aparte – credinţa că Hristos va veni curând pe pământ şi va împăraţi chiar aici, împreună cu sfinţii Săi, vreme de o mie de ani, înainte de sfârşitul lu­mii[1] -, hiliasmul se poate aplica, în general, oricărei credinţe seculare într-o epocă viitoare de desăvârşită pace şi cerească binecuvântare pe pământ. Alături de nihilism (căruia îi alcătuieşte doar „latura luminoasă”), hiliasmul este cheia pentru înţelegerea spiritului vremii, căci el este centrul în jurul căruia gravi­tează o mulţime de elemente disparate.

In enciclicele Bisericii Romane contemporane, Eugene a văzut cele mai cla­re semne de „reevaluare” a valorilor creştine în direcţia hiliasmului secular. El cita apelul Papei Ioan al XXIII-lea către creştinii ortodocşi de a asculta de „spi­ritul vremurilor” şi afirmaţia sa demnă de subliniat că „glasul vremurilor este glasul lui Dumnezeu“, relatând cum Papa îşi bătea joc de ideea că sfârşitul lumii ar putea fi aproape şi cum, dimpotrivă, expunea doctrina unei iminente „noi ordini în relaţiile umane“.

In contrast cu porunca Scripturii de a nu iubi lumea (I In. 2, 15), Eugene cita cuvintele Papei Paul al VI-lea:

„Să iubim vremea noastră, civilizaţia noas­tră, tehnica şi arta noastră, sportul nostru, lumea noastră“.

Aşa cum simţămân­tul optimismului universal este o formă denaturată a adevăratei iubiri creştine, tot aşa şi conceptul de unitate al „noului creştinism” este o formă exteriorizată a unităţii duhovniceşti şi lăuntrice a credincioşilor despre care a vorbit Hristos. Papa Ioan al XXIII-lea se bucura de ceea ce numea „unanimitatea stimei şi a respectului pentru Biserica Catolică ce-i însufleţeşte pe cei ce practică religii necreştine“. In lumina acestei afirmaţii Eugene a concluzionat:

„Dacă, aşa cum proclamă Roma, omenirea va ajunge la o armonie religioasă văzută aici, pe pământ, neîndoielnic ea va cuprinde nu o credinţă creştină comună, ci un fel de înţelegere întemeiată pe toleranţă şi stimă“.

„Idealismul umanitar“, scria Eugene, „este ceea ce rămâne din creştinism atunci când adevărul său specific s-a evaporat. Este singurul temei al unirii creştinilor cu necreştinii căci, deşi provine din creştinism şi îşi trage coloratura specifică din învăţătura creştină, el se adresează oricui crede în primul rând în om şi în fericirea pământească. Oricine primeşte această învăţătură poate citi în ea propria părere. Creştinii pot afla în ea latura pământească a unei învăţături care, în plinătatea ei, vorbeşte şi despre Cer; necreştinii pot afla în ea o învăţă­tură despre om şi despre o «realitate mai înaltă», ce nu încalcă propriile idei despre ceea ce se află mai presus de om şi în afara lumii acesteia; iar anticreşti­nii pot afla în ea expresia înţelepciunii universale, singura care împlineşte ne­voile religioase ale omului, Astfel Roma poate deveni învăţătorul omenirii, iz­vorul umanismului universal, pe care «orice om de bun simţ» îl poate accepta, fără a primi şi adevărata credinţă creştină din care a izvorât el“.

La doi ani după ce Eugene a scris aceste rânduri, la 4 octombrie 1965, Papa Paul al VI-lea a ţinut o cuvântare fără precedent în faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite. Evenimentul confirma perfect ceea ce Eugene îi spusese lui Gleb despre ONU încă din 1961, în ziua primei sale reuniuni.

„Cercetând cuvântarea Papei“, scria Eugene, „descoperim un lucru ciudat: nu se pomeneşte ţelul Bisericii lui Hristos, iar numele lui Hristos apare doar o singură dată, într-o propoziţie finală ambiguă. Poate că se presupunea că publi­cul ştie ce vrea să spună Papa; într-adevăr, el zice: «Voi cunoaşteţi misiunea noastră». Dar mai apoi, când caracterizează «aspiraţia» Bisericii Romei, spune doar că ea doreşte să fie «unică şi universală», «în domeniul spiritual»!

O singură dată în cuvântarea sa se părea că Papa urmează să spună un cu­vânt despre adevăratul creştinism. Citând porunca Domnului către ucenicii Săi, «mergeţi şi duceţi vestea cea bună la toate neamurile», Papa a anunţat că el are într-adevăr «un mesaj fericit» pentru toate popoarele reprezentate la ONU. Pentru creştini, vestea cea bună poate însemna un singur lucru: vestea cea bună a mântuirii şi a vieţii veşnice în Dumnezeu. Insă Papa avea un alt mesaj, cu to­tul uimitor: «Am putea numi mesajul nostru… o solemnă ratificare morală a acestui înalt forum». Iată ce anume oferă astăzi Roma în loc de Evanghelia lui Hristos!

Idealurile Papei nu provin de la Hristos, nici de la Apostoli şi nici de la Părinţii Bisericii lui Hristos, ci mai curând de la visătorii raţionalişti ai epocii moderne ce au reînviat vechea erezie a hiliasmului, visul unui mileniu pămân­tesc. Erezia cu pricina a fost exprimată explicit în evocarea de către Papă a unei «noi vârste» (new age) a omenirii şi a unei «noi istorii – paşnice, o istorie cu adevărat umană, aşa cum a fost făgăduită de Dumnezeu oamenilor de bine». Biserica lui Hristos n-a propovăduit niciodată o asemenea învăţătură ciudată; însă ea este o doctrină de temelie a francmasoneriei, a ocultismului şi a sectelor legate de el şi chiar a marxismului (fără a-L pomeni pe Dumnezeu). Pentru adoptarea acestei fantasme sectare în corpul doctrinei latine, Papa a fost acla­mat de către presă ca un «profet».

„Fără să vrei, îţi aduci aminte de ultima lucrare a filosofului rus din veacul al XIX-lea, Vladimir Soloviev – «Povestire despre Antihrist» (din volumul Trei convorbiri) – în care, întemeindu-se în primul rând pe Sfinţii Părinţi, zu­grăveşte un tablou cutremurător al lui Antihrist ca «mare umanist» şi supraom, acceptat de lume ca Mesia.

„Acest Mesia cucereşte lumea scriind o carte intitulată Calea către pacea si prosperitatea universală, care era «atotcuprinzătoare şi care-i împăca pe toţi, combinând nobila cinstire a vechilor tradiţii şi simboluri cu un larg şi îndrăzneţ radicalism în planul cerinţelor sociale şi politice… Ea făcea ca viitorul luminos să pară la îndemâna fiecăruia, încât toţi ziceau: Este exact ceea ce voiam… Mi­nunatul scriitor îi fermeca pe toţi şi era pe placul tuturor». Cei ce se arătau în­grijoraţi, deoarece cartea nu pomeneşte de Hristos, erau asiguraţi că nici nu era necesar, fiindcă este «pătrunsă de adevăratul spirit creştin al dragostei şi al bunăvoirii atotcuprinzătoare». La iniţiativa unor oameni importanţi, s-a format o «Adunare Internaţională», spre a crea un guvern mondial; el a fost ales în unanimitate conducătorul lumii şi a publicat un manifest ce proclama: «Po­poare ale lumii, pacea mea o dau vouă. Vechile făgăduinţe s-au împlinit; pacea veşnică şi universală este asigurată».

[…] Paul al VI-lea nu este Antihrist; dar în întreaga «dramă», în care el a fost actorul principal, este deja prezent ceva din farmecul seducător al lui Anti­hrist. Cu siguranţă, cazul lui nu are nimic original; este, mai degrabă, culminarea a secole de apostazie“[2].

Deşi Eugene nu a terminat niciodată eseul despre „noul creştinism“, a încheiat totuşi o altă relatare destul de lungă pe aceeaşi temă, sub forma unei scrisori către Thomas Merton.

Era pe la începutul anilor 1960. Aflat de multă vreme în ascensiune, uma­nismul catolic avea să schimbe în curând faţa Bisericii Romane la Conciliul II Vatican. Thomas Merton, vestit deja ca exponent al „spiritualităţii contempla­tive“, nu numai că prinsese spiritul vremii, ci într-o anume măsură chiar îi di­rija cursul. El devenise avocatul noului creştinism al Papei Ioan al XXIII-lea care, la fel ca umanismul „fără religie” pe care-l copia, susţinea că raţiunea umană, cu sau fără credinţa în Dumnezeu, este cheia fericirii universale.

„Optimismul Papei Ioan“, scria Merton, „era cu adevărat un lucru nou în gândirea creştină, căci el exprima speranţa fără echivoc că o lume a omului obişnuit, o lume în care o mulţime de oameni erau necreştini sau nici nu credeau în Dum­nezeu, poate totuşi să fie o lume a păcii, dacă oamenii vor conlucra pe baza ratiunii date lor de Dumnezeu şi cu respect pentru drepturile lor inalienabile“[3].

In articole mai recente, Merton afirmase în cuvinte clare:

„Războiul trebuie abolit. Trebuie intemeiat un guvern mondial… O adevărată autoritate internaţională este singurul raspuns la nevoile critice si la problemele disperate ale omului“[4]. El vorbea şi despre posibilele „dureri ale facerii noii lumi” despre datoria crestinilor de azi „de a săvârşi stăruitoarea şi eroica sarcină de a clădi o lume care să prospere în unitate şi pace“; şi, în acest context, vorbea despre „Hristos, Domn al Păcii“[5].

Eugene i-a scris lui Merton că, în lumina a ceea ce i se părea că este învăţă­tura limpede a Bisericii universale, era tulburat de astfel de afirmaţii. Exprimându-şi dezacordul, Eugene era oarecum provocator, dar, în acelaşi timp, res­pectuos. Probabil că şi-a făcut timp să scrie acea scrisoare fiindcă simţea că Merton era genul de om care ar fi luat în serios cele ce avea de spus. Cu ani în urmă, prima carte a lui Merton, The Seven Storey Mountain, îl impresionase profund pe Eugene, descriind un om modern tipic care, după ce experimentase desfătările lumii şi îşi dăduse seama de deşertăciunea lor, se lepădase de ele spre a căuta lumea de dincolo.

Intr-un eseu despre „noul creştinism”, Eugene scrisese:

„Tragedia timpurilor prezente este faptul că oamenii, redescoperind faptul că au nevoie de ceva mai mult decât pâinea cea pământească, în foamea lor duhovnicească se duc către ceea ce pare a fi «reînnoita» Biserică a lui Hristos, aflând acolo doar o imitaţie fără conţinut a autenticei hrane duhovniceşti. Omului înfometat nu-i mai pasă de gustul mâncării“.

Se pare că Merton păţise tocmai acest lucru. Călugărul ce-şi începuse cu sin­ceritate viaţa monahală în asprul ordin al Trapiştilor, acum, dintr-o pricină oa­recare, era înfometat de adevărata viaţă duhovnicească. Din recunoştinţă faţă de Merton, Eugene spera să-l întoarcă la „dragostea dintâi”. Faptul că Merton nu era ortodox nu-l demobiliza. In ciuda proclamaţiilor hiliaste ale papilor re­cenţi, Eugene ştia că adevărata şi nelumeasca eshatologie a creştinismului tra­diţional nu murise cu totul în Biserica Romană, cum dădea mărturie recenta carte a scriitorului catolic Joseph Pieper, Vremurile de pe urmă.

In scrisoarea sa, Eugene îi spunea lui Merton:

„suntem martorii durerilor naşterii unui […] «nou creştinism» ce pretinde a fi «lăuntric», dar este preocu­pat în întregime de rezultatele exterioare; un creştinism ce nu poate crede cu adevărat în «pace» şi «frăţietate» până ce nu le vede generalizate şi aplicate în mod universal, nu în probabila şi îndepărtata «lume de dincolo», ci «aici şi acum». […]

Creştinismul devine o «cruciadă». Hristos devine o «idee», aflată atât în slujba unei lumi «preschimbate» prin tehnici ştiinţifice şi sociale, cât şi a unui om virtual «îndumnezeit» prin trezirea unei «noi conştiinţe»: şi aceasta, sub ochii noştri. Comunismul, pe cât se pare, se apropie el însuşi de o transformare, de o «umanizare», de o «spiritualizare», iar Boris Pasternak[6] este doar semnul premergător al acestui fapt; el nu respinge revoluţia, ci o doreşte doar «umani­zată». Iar «democraţiile» se apropie, pe o altă cale, de acelaşi ţel…

O epocă a «păcii» poate veni pentru omul dezabuzat – dar totuşi plin de teamă apocaliptică; dar ce poate spune creştinul despre o astfel de «pace»? Ea nu va fi pacea lui Hristos“.

La sfârşitul scrisorii sale, Eugene îl îndemna pe Merton să nu se ruşineze de creştinismul cel autentic, cel nelumesc, oricât ar părea el de nebunesc în ochii omului lumesc.

„Mai presus de toate“, scria el, „creştinul, în lumea contempo­rană, trebuie să le arate fraţilor săi că toate «problemele epocii» sunt lipsite de importanţă pe lângă singura problemă centrală, «problema omului»: moartea şi răspunsul la ea, Hristos. In ciuda a ceea ce aţi spus despre «demodarea» creşti­nismului pentru omul contemporan, eu socotesc că creştinii care vorbesc de­spre problema aceasta şi care, prin viaţa lor, arată că cred cu adevărat toate «su­perstiţiile» despre «lumea cealaltă» – socotesc deci că ei au de spus ceva «nou» omului contemporan. Din experienţa mea, am văzut că tinerii serioşi sunt «sătui» de creştinism tocmai fiindcă cred că este un «idealism» ce, în chip făţarnic, nu trăieşte la înălţimea «idealurilor» sale; fireşte, aceştia nu cred nici în lumea cealaltă, dar, după cum ştiu ei, nici creştinii nu cred…

Evanghelia exterioară a idealismului social este simptomul pierderii credin­ţei. Acum avem nevoie nu de gesturi exterioare, ci de o adâncă pătrundere lă­untrică; nu de mai puţin post, ci de mai mult; nu de mai multă acţiune, ci de ru­găciune şi nevoinţă… Dacă, în viaţa lor de toate zilele, creştinii ar fi cu adevărat aprinşi de dragostea lui Dumnezeu şi de râvnă pentru împărăţia Sa care nu este din lumea aceasta, atunci toate cele de trebuinţă se vor adăuga de la sine“[7] .

Eugene era de un cuget cu Dostoievski în credinţa că orice adevărată îmbu­nătăţire a societăţii trebuie să vină prin prefacerea duhovnicească a fiecărei persoane. Acest lucru este exprimat limpede de către Stareţul Nectarie de la Optina:

„Desăvârşirea morală pe pământ (care este nedesăvârşită) nu se atinge de omenire ca întreg, ci mai curând de către fiecare credincios, în măsura în care împlineşte poruncile lui Dumnezeu şi după măsura smereniei sale. Desăvârşirea ultimă şi întreagă se atinge în ceruri, în viaţa veşnică ce va să vie, că­reia scurta viaţă pământească îi slujeşte doar ca pregătire“[8].

Dacă Eugene va fi trimis vreodată scrisoarea sa lui Thomas Merton, nici un răspuns de la el nu ni s-a păstrat[9]. O dată cu trecerea anilor, Eugene avea să vadă cu mâhnire cum urmările „tulburătoarei” orientări a lui Merton aveau să iasă la iveală. In 1966, Merton s-a lepădat oficial de concepţia pe care o adoptase în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, când intrase în mănăstire şi scrisese The Seven Storey Mountain. Acum îşi râdea de ceea ce simţea că fusese amăgi­rea de odinioară, când se lepădase de lume, socotind că aceasta făcea parte din creştinismul „negativ”, care „tăgăduieşte lumea”, creştinism ce existase vreme de veacuri, dar acum era demodat, gata de a fi înlocuit de noua viziune a Papei Ioan al XXIII-lea. Descriindu-şi noul mod de gândire, Merton spunea că adevă­rata datorie a creştinului este „să aleagă lumea”[10] .

Tragedia lui Thomas Merton – căci a fost o tragedie, indiferent ce ar încerca lumea să facă din el – aduce mărturie în favoarea afirmaţiei lui Eugene că „Evanghelia exterioară a idealismului social este simptomul pierderii credin­ţei“. De îndată ce a renunţat la principiile tinereţii sale, Merton şi-a început că­utările spirituale în afara creştinismului, în religiile orientale. La început Eu­gene nădăjduia că această căutare avea să-l elibereze de cămaşa de forţă a instituţionalismului romano-catolic, cu care se luptase câtă vreme fusese călugăr, şi avea să-l ducă, la fel ca pe Eugene însuşi, la dimensiunea mistică răsăriteană a creştinismului, Ortodoxia. Dar nu s-a întâmplat aşa. Investigarea buddhismului şi hinduismului l-a cufundat pe Merton tot mai adânc în ele. Urmând dorinţei Bisericii sale după o „universalitate în domeniul spiritual“, treptat el şi-a pier­dut credinţa în unicitatea Adevărului creştin. „Omului înfometat nu-i mai pasă de gustul mâncării”. In vremea faimosului său pelerinaj către centrele hinduse şi buddhiste din Asia, Merton vedea creştinismul ca pe o cale printre multe altele; el spunea că se simte mai legat de buddhişti decât de romano-catolici[11], exprimându-şi dorinţa de „a găsi un guru de la care să primească iniţierea tantrică Nyingmapa“[12].

Ne putem doar închipui unde ar fi ajuns Merton, ca şi milioanele sale de ad­miratori, dacă ar fi reuşit să îşi încheie pelerinajul asiatic şi să se întoarcă în America. Când Merton a murit subit la Bangkok, după ce ţinuse o conferinţă la Religiile Unite din Calcutta, Eugene a simţit că fusese oprit cu milostivire de către Pronia lui Dumnezeu. Cu mâhnire vorbea cu Gleb despre soarta acestui om ce-i dăduse nădejde odinioară – nădejdea că este într-adevăr cu putinţă pentru omul modern să trăiască pentru împărăţia cea nelumească a lui Hristos.

Eugene mergea acum în direcţia opusă faţă de cea urmată de Merton spre sfârşitul vieţii. Pentru Merton, Asia păgână era „limpede, curată, deplină…, nemaiavând nevoie de nimic“. Dar Eugene, din anii săi de căutări în buddhism, simţise deja în mod sfâşietor că Asiei încă îi lipsea lucrul cel mai important dintre toate. Merton, care ajunsese într-o fundătură spirituală în romano-catolicismul contemporan, credea că el „îşi epuizase propria tradiţie şi o depăşise“[13]. Eugene, pe de altă parte, experimentase deja limitele religiilor necreştine pe care le explora şi Merton. El trecuse de-acum dincolo de ele, spre a afla, pentru prima dată în viaţă, bucuria şi reînvierea duhovnicească în Iisus Hristos. Iar creşterea sa în tradiţia ortodoxă de-abia începuse”.

(Din: Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005).

________________________________________________________

[1] In ultimii ani de viaţă, Eugene explica hiliasmul (numit şi „milenarism”) astfel: „Această învăţătură este o erezie ce a fost osândită de primii Părinţi ai Bisericii; ea îşi are obârşia în gre­şita interpretare a cărţii Apocalipsei. Biserica Ortodoxă învaţă că împărăţia lui Hristos împre­ună cu sfinţii Săi, când diavolul este „legat” pentru o mie de ani (Apoc. 20, 3), este perioada în care trăim noi, întreaga perioadă (o mie fiind un număr ce simbolizează întregul) dintre cea dintâi şi a doua Venire a lui Hristos. În această perioadă sfinţii împărătesc cu Hristos în Biseri­ca Sa, dar e o împărăţie tainică, ce nu se defineşte prin sensul exterior, politic, dat de către hiliaşti. Diavolul este cu adevărat legat în această perioadă – adică limitat în exercitarea voinţei sale împotriva omenirii – iar credincioşii ce duc o viaţă îmbisericită şi primesc Sfintele Taine, trăiesc o viaţă binecuvântată ce-i pregăteşte pentru împărăţia cea veşnică. Neortodocşii, care nu au Sfintele Taine şi nu au gustat adevărata viaţă a Bisericii, nu pot înţelege împărăţirea tainică a lui Hristos, şi astfel caută o împărăţie politică şi exterioară” (The Orthodox Word, nr. 100-101, 1981, p. 207).

[2] Eugene Rose, „Pope Paul VI in New York”, în The Orthodox Word, nr. 5, 1965, pp. 188-190.

[3] Thomas Merton, Seeds of Destruction, Farrar, Straus and Giroux, New York, 1964, pp. 120-121.

[4] Thomas Merton, „Nuclear War and Christian Responsibility”, în Commonweal, voi. 75, 9 februarie 1962.

[5] Thomas Merton, „Christian Action in World Crisis”, în Black Friars, iunie 1962, pp. 266-268. Republicat în Thomas Merton on Peace, McCall Publishing, New York, 1971.

[6] Merton scrisese un articol intitulat „Pasternak and the People with Watch Chains”, în Jubilee, iulie 1959.

[7] Ciorna unei scrisori a lui Eugene Rose către Thomas Merton, 1962. Cf. Eugene Rose, „Christian Realism and Worldly Idealism”, în The Orthodox Word, nr. 128,1986, pp. 149-156.

[8] John Dunlop, Staretz Amvrosy, Nordland, Belmont, Mass., 1972, p. 74.

[9] Eugene păstrase doar o ciornă

[10] Monica Furlong, Merton: A Biography, Harper&Row, San Francisco, 1980, pp. 252-253.

[11] Ibid.,p. 299.

[12] Thomas Merton, The Asian Journal of Thomas Merton, New Directions, New York, 1975, 0 82.

[13] Ibid.,p. 315.

Legaturi: