PARINTELE MIRON MIHAILESCU – INIMA ARSA DE DUHUL ADEVARULUI CARE “INCENDIA” CONSTIINTELE

11-09-2008 Sublinieri

“Cine e trimis către oameni, din partea Mântuitorului, acela trebuie să aibă aceeaşi râvnă a Mântuitorului, râvnă dovedită pe Cruce”.

p-miron-mihailescu-liturghie.JPG

Astazi se implinesc 10 ani de cand a adormit intru Domnul vrednicul de pomenire si mult-daruitul Parinte Miron Mihailescu – descoperit de noi chiar prin intermediul unei ucenice a Sfintiei Sale si cititoare veche a noastra. Parintele Miron a fost un teolog “in act” al iubirii lui Hristos, o inima de o rara gingasie si sensibilitate, atat la glasul lui Dumnezeu, cat si la nevoile oamenilor, un slujitor inflacarat si neobosit al turmei sale din Ocna Sibiului, pentru care isi punea sufletul si careia voia “sa-i dea foc” din focul Duhului Sfant.

Se spune ca slujea aproape zilnic Sfanta Liturghie, simtind chemarea si nutrind patosul de a constientiza sufletele ca Hristos este de fata la modul cel mai viu in Sfanta Liturghie si in toate clipele vietii noastre, ca atunci cand se citeste Evanghelia se petrece un act al vesniciei, care izvoraste “din inima Mantuitorului” si ca atunci efectiv si real “vorbeste Dumnezeu”. A avut ravna extraordinara de “a iubi cu iubirea lui Dumnezeu” si parca duhul sau respira ceva atat din Sfintul Ioan Teologul, Apostolul Iubirii, cat si din Sfantul Simeon Noul Teolog. Ceea ce este coplesitor este cat de mare ii era grija si iubirea parinteasca fata de fiecare suflet in parte, dar o iubire nu care te rasfata, nu te consola sau confirma catusi de putin in pacatele si “neputintele” tale, ci una care te insufla si te responsabiliza maximal, te trezea. Ca si Sfantul Simeon, a avut cuvinte aproape profetice impotriva nevolniciei, a caldicismului credinciosilor care inlocuiesc lupta in Duh cu indreptatirea si victimizarea si un aspru mustrator mai ales al suficientei preotilor care nu-si constientizeaza si nu-si implinesc misiunea dumnezeiasca. Felul in care a inteles si a trait preotia si duhovnicia este de-a dreptul incendiar… Repeta mereu: “Dumnezeu iarta, dar nu scuza”! S-a spus despre parintele Miron ca era un “duhovnic al trezviei”, care chema oamenii catre chemarea lor cea mai inalta, singura adevarata, de fapt, catre desavarsirea in Hristos si nu-i lasa niciodata sa se culce pe-o ureche, sa se resemneze in cele de jos. In acest sens, mai avea un cuvant, foarte frumos si puternic, caruia nu ii dadea un sens liric, metaforic, ci unul foarte real: “Sa inlocuim inima noastra omeneasca cu cea dumnezeiasca“. Cel mai nemaipomenit este cu cata intensitate traia relatia cu Hristos si fiecare Cuvant al Sau si ce dorinta arzatoare avea sa imprime in inimile oamenilor acelasi duh, aceeasi constiinta.

IPS Teofan spunea despre el: ,,Parintele Miron Mihailescu de langa Sibiu, plecat la Domnul acum cativa ani spunea ca datoria slujitorilor Bisericii era aceea de ,,a da foc lumii” aprinzandu-i inima cu flacara credintei. Arhiereii, preotii si monahii sunt ,,incendiatorii” lumii. Ei sunt chemati sa raspandeasca in lume focul adus de Fiul lui Dumnezeu, Hristos, pe pamant. Acest ,,foc” naste impotriviri, aduce sabie, nu pace. Viata crestina nu este o viata comoda. Ea cere sacrificii imense care aduc, paradoxal, cele mai adanci bucurii“.

Iar ucenicul sau, parintele protopop Savu, isi aminteste: ,,Cand te uitai la el, vedeai o fresca bizantina.(…) Un intelectual profund si rafinat, din stirpea lui Staniloae, caruia i-a fost ani de zile asistent la catedra de dogmatica si apoi secretar personal, sfetnic si confident de nadejde. Semana mult cu luminatul sau profesor-aceeasi cultura solid asezata, aceeasi calcatura subtila a ideilor. Il astepta o stralucita cariera universitara, obtinuse chiar o bursa de exceptie la Berlin, dar brusc rusinandu-se parca de inteligenta sa iesita din comun, a renuntat la tot si a hotarat sa se retraga la tara, simtind ca vocatia lui adevarata era sa-i slujeasca pe cei umili fara pastor.

Va impartasim astazi cateva din cuvintele sale, cea mai mare parte preluate dupa culegerea de texte duhovnicesti “Profetii si marturii pentru vremea de acum“:[1]

miron-mihailescu.jpg

  • Prietenia consta in a face oamenii schimb de inima unul cu altul, pentru ca impreuna sa patrunda Taina lui Hristos. Numai un prieten poate fi atat de atent incat sa poata lua totul din inima altuia, sa-si insuseasca continutul inimii altuia integral si sa-l duca mai departe. Numai un prieten poate face asta, prietenul care are atentia suprema, avand incredere deplina in faptul ca cel ce-i vorbeste, din dragoste ii vorbeste. Prietenul iti crede dragostea, ceilalti mai putin” (Pr. Miron Mihailescu, “Iubind ca Dumnezeu, Liturghii dupa Liturghii).
  • “Le spun mereu credinciosilor ca Mantuitorul nu scuza. Nu L-am vazut nicaieri, in Sfanta Scriptura, scuzand pe cineva. I-a spus El cuiva: “nu-i nimic daca nu poti chiar asa, fiindca Tatal Meu e bun si te iarta“? Dimpotriva, ne-a poruncit: “Fiti desavarsiti ca Tatal Meu!“. Nicaieri nu vom afla o alternativa. El il iarta, dar nu-l scuza pe cel ce-si socoteste de mica importanta greseala. Mantuitorul nu indreptateste ascultarea de sine. Dumnezeu nu e dur. Te iert, dar Tatal meu are dreptate. Nu voi, nici Eu, ci El. Tot asa i-a spus si lui Ioan Botezatorul: Sa implinim toata dreptatea, Eu si cu tine – punandu-se alaturi de Ioan, pe aceeasi pozitie de ascultator al lui Dumnezeu. Intotdeauna m-a impresionat profund faptul acesta. Nu-L putem contrazice pe Tatal, venind cu fel de fel de scuze! (idem).
  • E obligatoriu ca mai întâi, să ţi se arate ţie ţarina cu comoara. Pe cel ce vede importanţa comorii, nu-l mai derutează nimeni; dacă a aflat că în cutare ţarină e comoara lui, nu-l mai interesează decât să cumpere ţa­rina aceea. Dă totul, valuta lui e acea ţarină cu comoara. Să-ţi pregăteşti inima, ca să cuprindă Duhul lui Dumnezeu, fiindcă inima omului poate acest lucru. De ce poate? Pentru că Hristos e în ea şi dă această posibilitate. Şi, ca să adaug totuşi şi ceea ce-aş fi zis dacă nu mi-aţi fi pus această întrebare, aş vrea să vă solicit luarea-aminte asupra a ceea ce v-am repe­tat de multe ori: să avem grijă cum trăim fiecare clipă, dar mai ales clipa când ne trezim din somn, clipă în care ne luăm în primire pe noi înşine din mâna Lui Hristos, Care a zis: Eu sunt învierea, Eu sunt viaţă în voi, în toate zilele şi-n toate clipele. Să vă îndreptaţi atenţia către Mine la fi­ecare bătaie a inimii, fiindcă ea bate deoarece Eu trăiesc în voi. Să trăiţi şi voi în Mine”.
  • Noi, preoţii, nu muncim destul pentru a face cunoscut oamenilor Du­hul binelui lui Dumnezeu. Ne mulţumim cu lauda lor la adresa noastră: „A spus frumos Părintele ce a spus“, după care ne ducem acasă şi mân­căm, tihnit, de amiaz. Să nu ne înşelăm: Până nu vezi oamenii ajunşi la starea de a nu mai putea trăi fără Sfânta Biserică, cu Tainele ei – înnoiţi în toată gândirea lor şi în fapte – să nu socoteşti că ai reuşit mare lucru! Este adevărat că în inima omului nu se vede şi se poate în­tâmpla ca uneori cineva să te asculte cu aşa interes de a desprinde ceva bun, încât să desprindă, din încâlcitele tale cuvinte, sensuri mai înalte de­cât ai avut de gând să comunici tu. Totu-i posibil, lucrarea lui Dumnezeu în om nu o ştie nimeni, dar nu ne putem culca pe urechea asta. Numai dacă inima ta, arsă de pipăirea Adevărului, ai dăruit-o fără rezerve semenilor pe care îi slujeşti ei îl vor întrezări pe Hristos în cuvântul şi în slujirea ta. Dacă inima ta, clipă de clipă, arde de uimire în faţa lu­crării lui Dumnezeu, iar tu, fie şi întâlnindu-te doar cu cineva pe uliţă, îi răspunzi înflăcărat de interes dumnezeiesc la întrebarea pusă de el, omul acela se va duce pe drumul lui, uimit de ce-a auzit de la tine. Poate n-a înţeles ce i-ai spus, dar va zice aşa cum au zis oamenii şi de Mântuitorul, după ce L-au auzit vorbind: „Nimeni n-a vorbit ca omul acesta“. Nu înţeleseseră ei mare lucru, doar intuiseră că Omul Acela spunea adevărul şi vorba Lui avea putere. Ce fel de putere? Puterea de a trezi inimile la viaţă. Vorbea cu har de Arhipăstor, har din care se hrăneşte şi preoţia noastră. Dacă nu iroseşti clipele depărtându-te de Hristos şi arzi continuu în har, în orice moment şi în orice împrejurare te-ar aborda un om, răspunsul tău îi va aprinde şi lui inima”.
  • “Nu judecăm pe nimeni, că face sau nu face, aşa cum şi preotul îl crede pe penitent şi nu-l judecă. Poate vede că omul nu-i sincer – în ceea ce promite -, dar nu îndrăzneşte să-l judece, ci îl ia aşa cum aşteaptă Dumnezeu de la noi să ne venim în fire: Omul a venit să declare că vrea să asculte de Dumnezeu, apoi cât e de sincer sau nesincer, ştie Dumnezeu ce să facă în atare situaţie. Eu atâta ştiu: că nu se poate trăi fără El. Restul nu e nevoie să ştiu. Ce se întâmplă cu cei ce nu ştiu, cu păgânii sau cu alţii, acestea sunt lucruri pe care – re­pet – nu le iscodim noi. Adevărata credinţă este atunci când îl iei pe Dumnezeu de bun în tot ce a spus, şi pui la inimă cele spuse prin faptul că te vezi trăind şi ai învăţat că, dacă eşti viu, asta se întâmplă pentru că în tine a pus Dumnezeu viaţă din viaţa Celui ce-a înviat. Dacă a spus: fără Mine nu sunteţi vii, îl cred. Eu nu L-aş putea crede, dacă nu ar fi în­viat. A înviat şi a dovedit că e stăpân al vieţii noastre. Mă duc acum, dar voi veni, cu viaţa de la Tatăl, să v-o dau vouă, încât unde sunt Eu înviat, să fiţi şi voi. A spus clar, impresionându-l şi pe tâlhar: in mâinile Tale îmi dau sufletul. A strigat: Acolo vreau şi eu să fiu! şi i s-a răspuns, pe loc: eşti deja! De acest lucru ne legăm, nu ne mai încurcăm cu alte întrebări”.
  • “Chiar şi binele, cât ni se pare nouă că-l facem, nu-l putem cu adevărat împlini fără El. El este măsura dragostei, El spune: până aici e de făcut. Necazul cel mare este că noi uităm acestea, nu ne încredem desăvârşit că El ne este viaţă. De atâtea ori, cu bună ştiinţă, nu mergem cu dragostea până acolo unde-i pretindem lui Hristos să meargă în ce ne priveşte. Noi ne permitem să ne oprim în drum. „Nu pot ca tine, Doamne!”… N-am spus că Eu sunt în tine putinţa de a face totul? „Nu pot, Doamne!”… Iată evla­via noastră, cu care ne facem mii de cruci şi slujim grăind cuvinte fru­moase, dar de făcut facem ca noi. Ne organizăm cum e mai bine, mai co­mod pentru noi, să-L urmăm pe Hristos. Au apărut atâtea porunci, te miri de unde: nu fă aşa sau fă aşa ca să nu fie prea greu etc. şi, cu aceste toc­meli, se pierde din adevărul viului Dumnezeu, care de fapt ne ţine. Da, în cazul în care am păţit ceva la un picior, în mod real nu pot veni la bise­rică dar, totuşi, ceea ce pot e cazul să fac fără abatere, până la capăt”.
  • “Este o perspectivă cumplită înaintea noastră, a celor ce avem putinţa de a-L ajuta pe bunul Dumnezeu să ridice inimile la El, si nu o facem. Vom avea, în cazul acesta, soarta sării ce nu sărează: vom fi aruncaţi, lepădaţi. Aceasta e groaza noastră, a preoţilor: unul care citeşte Evanghelia, direct din inima Mântuitorului, şi nu o pune mai departe, pe viaţă şi pe moarte, la inima ascultatorilor, acesta nu are nici o cinste. Atât de drastic ne ameninţă Mântuitorul, tocmai din dragoste faţă de oamenii pe care suntem puşi să-i păstorim: Având în vedere misiunea pe care-o aveţi, dacă veţi iubi altceva, mai înainte de ceea ce v-am pus să iubiţi cu Mine, sunteţi nevrednici. Cine nu pune la locul lor valorile (frate, soră) şi să ţină cont de ele, acela se “aruncă la gunoi”. Atâta râvnă ii cere celui trimis la propovaduire, incat sa aiba dinainte numai valoarea celor pentru care este trimis la propovaduire. A spus-o El: Pe cale să nu vă opriţi, sub nici un motiv, atât de repede trebuie să ajungeţi la inimile oamenilor chemaţi în împărăţia lui Dumnezeu. Să nu mai vedeţi nimic în afara dorinţei Tatalui de a pune în valoare pe cei pe care El îi iubeşte. Atât îi iubeşte pe oa­meni, încât pentru ei, de dragul lor, sub nici un motiv să nu vă opriţi sau să nu vă împotmoliţi pe undeva. Atât mă arde dorul de a-i vedea mântuiţi, încât vă cer ca râvna aceasta s-o aveţi şi voi, ca Mine. Cine e trimis către oameni, din partea Mântuitorului, acela trebuie să aibă aceeaşi râvnă a Mântuitorului, râvnă dovedită pe Cruce. Cine e che­mat şi trimis către oameni, acela nu mai vede decât Duhul dragostei lui Dumnezeu, Care l-a trimis”.
  • _______________________________________________________

[1] Preot Miron Mihăilescu, Vorbeşte Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 2005, p. 31,32-33,35, 90-92,188.

Cititi si:

p-miron-in-fata-icoanei.JPG


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Miron Mihailescu, Preotie (pentru preoti), Prietenia

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

26 Commentarii la “PARINTELE MIRON MIHAILESCU – INIMA ARSA DE DUHUL ADEVARULUI CARE “INCENDIA” CONSTIINTELE

  1. Am o mare suferinta cand descopar ca am fost contemporana cu astfel de oameni si nu am alergat la ei sa iau din puterea si ravna lor.

  2. Minunat Parintele Miron, zi de zi in Biserica, cum marturisea sotia lui, i-a fost usor sa sa mute in Biserica de Sus. Ma intristez ca subiectele fierbinti ale zilei sunt mult comentate pe site, iar despre acest om al lui Dumnezeu, nu avem ce sa spunem. Sa fim si noi mai mult ca albinele…

  3. @CAlin

    Eu n-as fi atat de categorica in afirmatia ca, ‘despre acest om al lui Dumnezeu nu avem ce sa spunem’…dar, atata timp cat n-ai avut cunostiinta despre existenta lui, activitatea lui, printr-o singura postare – valoroasa de altfel – n-ai cum sa te pronunti; apoi! ceea ce spune este atat de clar si de adevarat incat, ce comentarii sa mai aduci?! Decat sa citesti/recitesti si sa iei aminte!

  4. Cu alese multumiri, pentru minunatele urari, fiind plecata in concediu, abia acum am posibilitatea sa le primesc si sa va multumesc din toata inima!
    Cat despre Parintele Miron Mihailescu, amintirile ma coplesec, iar ca sa spui ceva despre dansul nu pot decat sa marturisesc! El este, pentru inima mea, DRAGOSTEA lui D-zeu pentru mine!
    Cu cat trece timpul…, realizez “raspunderea!”, ce o avem toti cei care l-am cunoscut!
    Tot ce pot spune este sa citez o marturie, rostita la parastas, de un ucenic al Parintelui, Pr. Cristian,: “….Parintele nostru, impreuna slujitor, (asa este pomenit la Sfintele Daruri), este MASURA LUI DUMNEZEU!”
    Mai mult, orice cuvant, rostit este de prisos, cu aceasta “masura D-zeeasca” s-a spun tot!
    ana.

  5. Pingback: Război întru Cuvânt » Experienta mea ca fost ecumenist
  6. Cu BUCURIE TUTURORA, asa s-a daruit si trait la “Masura lui Dumnezeu” Parintele Miron.
    Cred ca Parintele este mereu “impreuna slujitor” la Ocna Sibiului si continua sa ne invete.

    Multumim Tuturora si site-ului pentru eforturile depuse de a cunoste, aprofunda, citi, reciti, Trai si in fine de a nu UITA BUCURIA in HRISTOS.
    irina

  7. Parintele Miron. Eu ii spun “supraduhovnicul meu”, pe care am avut sansa sa-l intalnesc doar de doua ori. Dar il urmez o viata. De cand l-am cunoscut, si a lovit impietrirea inimii mele cu iubirea “dumnezeaiasca” ce mi-a impartasit-o, m-am simtit responsabila, pentru dansul, in tot ceea ce fac, ca si cum m-ar insoti si m-ar privi adanc, profund iubitor, si profund trist, cand “inima mea nu este inima lui Hristos”.
    Va multumesc ca mi-ati re-aprins in inima prezenta lui.

    Lena Pascali

  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Praznuirea ucenicului celui mai iubit(or) si a insinguratului Avva Arsenie, invatatorul plansului
  9. Doamne ajuta. Sunt studenta la Facultatea de Teologie si intentionez sa alcatuiesc o lucrare de licenta privitoare la viata si teologia Pr. Miron- continuator al Pr. Staniloae. Rog pe aceasta cale, pe toti cei care l-au cunoscut sau ar avea detalii -de adaugat la materialul facut public pana in prezent -referitoare la persoana si personalitatea duhovniceasca a parintelui sa ma ajute. multumesc.

  10. Pingback: Război întru Cuvânt » “… IATA, FIUL TAU!”: APOSTOLUL IUBIRII VII SI ADEVARATE
  11. Pingback: Părintele Miron Mihăilescu – El il iarta, dar nu-l scuza pe cel ce-si socoteste de mica importanta greseala « Blogul lui Vasile Călin Drăgan
  12. Pingback: Părintele Miron Mihăilescu – „Prietenia consta în a face oamenii schimb de inimă unul cu altul” « Blogul lui Vasile Călin Drăgan
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfintii Trei Mari Dascali ai lumii si Ierarhi: Vasile, Grigorie si Ioan: Taina prieteniei sau ZIDUL INTARIT AL UNIMII IN HRISTOS versus “taina dezbinarii”
  14. Pingback: Război întru Cuvânt » CUGETARILE PARINTELUI MIRON MIHAILESCU pe marginea rugaciunii arhieresti ale lui Iisus, pentru ucenici si pentru credinciosi: “FARA VIATA DE LA TINE, SA NU SE SOCOTEASCA VII, SA NU TRAIASCA IN AMAGIREA ACEASTA”
  15. Pingback: "Lu­minatorul trupului este ochiul..." PARINTELE MIRON MIHAILESCU despre porunca de a vedea lumea prin ochii lui Dumnezeu si despre DUREREA IROSIRII
  16. Pingback: "N-am avut odihna in duhul meu, pentru ca n-am gasit pe Tit, fratele meu..." SFANTUL IOAN GURA DE AUR DESPRE PRIETENIA MARILOR APOSTOLI PAVEL SI TIT (25 august)
  17. Pingback: petru jigorea // blog > cuvânt ortodox > Pr. Miron Mihailescu, “Iubind ca Dumnezeu, Liturghii dupa Liturghii“
  18. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA DESPRE PRIETENIE, chipul prietenului adevarat si a celui nesincer si lingusitor, “cel mai abject dintre toti oamenii” -
  19. Va multumim ca repuneti in atentia cititorilor acest mare duhovnic al zilelor noastre! Cand ne-am spovedit la sfintia sa ,eu si sotul meu,ne-a spovedit pe amandoi in acelasi timp ,cu adevarat am facut schimb de inimi cu parintele!!! Ne-a prins de mana ,ne-a unit mainile cu ale sfintiei sale si ochii ii erau plini de lacrimi! Parintele lacrima des ,lacrimi cu o fata ingereasca vedeam la dansul!L-am prins putin in viata ,dar nu il vom putea uita niciodata!Era un sfant!Cand a plecat la cele vesnice ,si-a facut singur un dus,si-a pregatit totul de plecare,si cu o lumanare in maini si-a luat ramas bun,si a plecat pregatit!

  20. Prietenia consta in a face oamenii schimb de inima unul cu altul, pentru ca impreuna sa patrunda Taina lui Hristos. Numai un prieten poate fi atat de atent incat sa poata lua totul din inima altuia, sa-si insuseasca continutul inimii altuia integral si sa-l duca mai departe. Numai un prieten poate face asta, prietenul care are atentia suprema, avand incredere deplina in faptul ca cel ce-i vorbeste, din dragoste ii vorbeste. Prietenul iti crede dragostea, ceilalti mai putin

    Minunat acest cuvant al Pr. Miron Mihailescu! Triste este insa ca face parte dintr-o credinta apusa in zilele noastre.

  21. E trist si pentru ca oamenii nu mai au capacitatea de a trai cele duhovnicesti si de a nu le confunda cu cele psihologice/sufletesti. E trist ca nu mai exista indrumatori; si tot asa, in lant.

  22. Da, foarte trist! Nu mai sunt nici prieteni, nici indrumatori… Imi pare ca traiesc iadul pe pamant. Macar atata mai pot sa strig: “Vino, Doamne!”

  23. @Corina:

    neahh, nici chiar asa, nu trebuie sa fim atat de pesimisti!:) Sincer, sunt indrumatori. Personal, am intalnit si intalnesc preoti buni si vrednici. Rare sunt exceptiile, atat de rare incat nici nu le bag in seama. Chiar nu cred ca trebuie sa disperam!

  24. Pingback: Vindecarea femeii garbove in zi de sambata si schimbarea zilei Domnului. TIMPUL CINSTIRII LUI DUMNEZEU PRIN LUCRARILE DUHOVNICESTI. Ce facem Duminica, cum praznuim sarbatorile? -
  25. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii“, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  26. Pingback: Parintele Miron Mihailescu: CUM SA TE ROGI NEINCETAT? CUM DEVENIM NOI INSINE? POTENTIALUL DE SUBLIM DIN NOI. “Mântuitorul nu promite uşurinţă, confort, înţelegere din partea oamenilor; promite, însă, că va fi cu noi” | Cuvântul Ortod
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate