Eu zic ca, de multe ori – cel putin in ceea ce ma priveste – si, poate si la altii, religiozitatea sa nu fie o chestiune de obisnuinta ci dimpotriva sa crezi puternic, fara putinta de tagada in Dumnezeu, in existenta Iadului, a Raiului, in Judecata Finala, in tot ce cuprinde Crezul, sa ai evlavie la toate puterile ceresti, la sfinti, la Maica Domnului, sa te straduiesti sa implinesti poruncile, sa nu lasi timpul alocat rugaciunii (particulare- acasa cat si in Biserica) dar, uneori la vreme de ispita sau razboi sa reactionezi ca un necrestin asemenea celui/celei ce te provoaca, adica – pe romaneste – antiduhovniceste, dupa Legea TAlionului; ca-ti pare rau dupa…, ca iti vine sa-ti dai palme pentru neluare-aminte, ca l-ai mahnit pe Dumnezeu, ca faci un pas inainte dar doi inapoi, e altceva! Adica: mie mi-e greu, de nu imposibil uneori sa intorc obrazul, sa-i dau si camasa, sa merg in loc de o mila, doua cu anumite personaje! Sa-i mai si iubesc?! Nici atat! Poate doar sa nu-i urasc!

“Fiecare crestin ortodox sta asezat între doua lumi: lumea aceasta cazuta, în care încercam sa ne gasim mîntuirea, si lumea cealalta, cerul, patria la care ne straduim sa ajungem si care, daca ducem o viata crestina adevarata, ne insufla sa traim de la o zi la alta în virtutea si iubirea crestina.

Dar lumea face parte prea mult din viata noastra. Adeseori – iar în ziua de astazi, de fapt, în chip obisnuit – uitam de lumea cea cereasca. Apăsarea lumescului este extrem de puternica astazi, încît de multe ori pierdem din vedere ce înseamna a fi de fapt crestin. Chiar daca mergem în adesea la slujbe si ne socotim membri „activi” ai bisericii, de cîte ori nu se întîmpla ca religiozitatea noastra sa fie ceva exterior, ceva împanat cu slujbe frumoase si de toata bogatia traditiei noastre ortodoxe, dar careia sa-i lipseasca, în realitate, convingerea lăuntrică ca Ortodoxia este credinta ce ne poate mîntui sufletul pentru vesnicie, careia sa-i lipseasca, în realitate, iubirea si angajarea fata de Hristos, Dumnezeul întrupat si Întemeietorul credintei noastre? De cîte ori nu se întîmpla ca religiozitatea noastra sa fie numai o chestiune de obisnuinta, ceva prin care trecem numai la suprafaţă, care nu ne schimbă înlăuntru, care nu ne face sa sporim duhovniceşte si nu ne poartă înspre viata cea veşnică în Dumnezeu?“