Cititi: ORTODOXIA ROMANA INFRANTA CU 47-1

96bbadad-5a10-4259-b779-6db5e1e2dd11.jpeg

Marturisim ca ne este greu sa credem ca ierarhii nostri (atatia cati mai sunt) cunoscuti totusi (in ciuda socului produs de scorul neverosimil al votului de ieri) pentru orientarea lor sanatoasa, de respectare fidela a Traditiei in Biserica ar fi cedat ieri pur si simplu la presiuni si intimidari sau ar fi tradat cu buna stiinta adevarul, acceptand cu placere compromisul impaciuitorist, dandu-se de partea ecumenistilor si bucurandu-se de clementa aratata fata de cei doi agenti infiltrati ai masoneriei si/sau catolicismului, a celor doi luptatori de rang inalt impotriva Ortodoxiei, dinauntrul ei. Nu avem cum sa acceptam nicidecum ca “s-au vandut” sau ca “n-au fost niciodata ortodocsi adevarati si ne-ecumenisti”, dar credem ca… au fost inselati!

Este clar ca s-a produs acum, intr-adevar, mai mare tulburare si confuzie si s-a inmultit sminteala. Dar incercam sa intelegem – si nu din punct de vedere al justificarii unor slabiciuni omenesti – ca multi dintre arhiereii nostri au luptat sa evite simultan si caderea din har a Bisericii – fie prin consimtirea la apostazie, fie prin tergiversare – dar si o iminenta schisma, pentru care, poate, inca nu erau/eram pregatiti si care putea avea consecinte incalculabile acum. Oricum, asa cum multi au gandit si au spus, scindarea pare sa ramana o chestiune de timp… si de timp parca si mai apropiat decat ne inchipuiam.

S-au luptat pentru dezicerea Bisericii de faptele celor doi, ca si pentru obtinerea acestor decizii explicite si ferme de interzicere a impartasirii euharistice si a slujirii de taine si ierurgii impreuna cu cei de alte culte, sub amenintarea caterisirii, respectiv a afurisaniei. Castigul nu ar parea mic, daca privim, precum parintele Savatie, partea plina a paharului, raportandu-ne la inexistenta pana acum a unei atitudini oficiale a BOR (nu a Bisericii Ortodoxe universale, ale carei canoane sunt neschimbate si nu se invechesc) de condamnare a practicilor de intercomuniune, insotite si de sanctiuni. Pretul acestui castig – care ar putea sa insemne si o monitorizare mai severa a acestui gen de comportament “ecumenic” raspandit destul de mult in Ardeal si in diaspora – insa a fost unul major si intreit. Iar aceasta poate transforma “victoria”, fie si partiala, a anti-ecumenistilor intr-o “victorie a la Pyrrhus“, adica intr-o infrangere totala pe termen mediu si lung.

Pe de o parte, pentru ca l-au lasat complet singur si izolat – lucru absolut de neinteles si uluitor – si l-au expus de acum total pe IPS Bartolomeu, care si-asa devenise tinta predilecta a atacurilor anti-ortodocsilor dinlauntru si dinafara. Daca nu ar fi existat votul singular impotriva al Vladicii de la Cluj, am fi crezut macar a exista o unitate de cuget si o strategie comuna. De asemenea, daca macar 2-3 alti ierarhi s-ar fi solidarizat la vot cu el, ar fi fost alta situatie si alta imagine. Asa, impresia de tradare si dezbinare este devastatoare, iar pozitia foarte puternica in Sinod a IPS Bartolomeu a fost total subminata, el riscand sa apara acum ca un extremist inadaptat si izolat, a carui voce nu mai merita sa fie luata in seama, desi, probabil, tocmai datorita pozitiei sale de forta, inflexibile, s-a obtinut si cat s-a obtinut! Nu se putea un cadou mai mare pentru Patriarh, care si-a neutralizat, astfel, singurul opozant redutabil si care, de acum, va putea, teoretic, sa treaca “ca prin branza” orice initiativa abuziva.

Pe de alta parte, din punct de vedere canonic se pune o grava problema. Chiar daca am accepta, in extremis, aplicarea unei iconomii (nejustificate, de fapt, de nicio imprejurare; cu totul dimpotriva, toate circumstantele fiind chiar deosebit de agravante pentru ambii ierarhi incriminati) soldate cu “iertarea”, dar pocainta acestora – conditie absoluta a iertarii, cu atat mai mult intr-un caz atat de grav ca acesta – este, asa cum se prezinta lucrurile acum, numai o vorba goala, aruncata in vant (e uimitor cum unii chiar au putut sa o ia si de buna!). Mai intai ca sinodalii ne obliga sa-i credem pe cuvant ca cei doi si-au recunoscut cu adevarat gravele pacate, pe cand la asemenea faradelegi publice si justificate ulterior tot public, fara remuscari, cainta ar fi trebuit sa fie tot publica. Mai apoi pentru ca simplul fapt ca spui “am gresit, va rog sa ma iertati” poate sa insemne fatarnicie, ca in cazul fariseilor si evreilor vicleni care veneau sa se boteze la Ioan, fiind o declaratie pur formala, fara acoperire launtrica si, prin urmare, lipsita de indispensabilele “roade vrednice de pocainta”, de o schimbare reala a gandirii si a vietii, de o hotarare tare de a nu mai umbla pe aceeasi cale si de o lepadare din toata inima de actele savarsite. Pocainta care precede si conditioneaza o eventuala iertare nu este si nu poate fi vreodata un act “politic” si formal. Pocainta nu este totuna cu prezentarea manierata a unor scuze in scopul captarii bunavointei unei persoane. Ne mai vorbind de faptul ca pocainta este necesar sa fie aratata pe masura gravitatii pacatului, presupune un anumit canon, o oarecare penitenta, corespunzatoare cu marimea raului savarsit. Iar pentru tradarea in cel mai inalt grad a Ortodoxiei cata intensitate si cata ispasire ar trebui aduse?! Dar nimic din toate acestea nu se regasesc in comunicatul sau in relatarile despre desfasurarea sedintei Sinodului. Deci felul in care a fost tratata de Sfantul Sinod pocainta denota nu doar superficialitate, ci o evidenta batjocura adusa acestei Taine de nepretuit a Ortodoxiei, taina impacarii omului cu Dumnezeu, pentru care se face mare “bucurie in cer”.

In fine, chiar Trinitas TV si Radio Romania au furnizat involuntar aseara si dovada clara ca aceasta presupusa pocainta, cel putin in cazul Mitropolitului Banatului, NU EXISTA, este O TOTALA SI GRAVA MINCIUNA. Intrebat in mod repetat de reportera televiziunii Patriarhiei si de pr. Visarion Alexa daca ii pare rau pentru ce a facut, raspunsul a fost stupefiant: “deocamdata Sfantul Sinod a considerat ca ce am facut e o fapta regretabila si… desigur imi pare rau ca s-a ajuns aici”. Ca si la dezbaterea AZEC, Corneanu arata ca singurul regretat este ca “s-a ajuns aici”, in niciun caz ca a facut ceea ce a facut! Iar primul raspuns arata ca… “deocamdata” (!!) Sfantul Sinod a calificat fapta ca regretabila, fara ca el sa-si si asume, asadar acest calificativ! Concluzia? Iertarea acordata nu poate fi valabila, este nula de drept, pentru ca nu numai pocainta reala si adanca, ci ci simpla regretare formala a faptei lipseste cu desavarsire si in mod probat! Ceea ce inseamna nimic altceva ca AM FOST TRASI PE SFOARA. Nu ca nu am fi banuit asta dinainte cu o precizie de 99%, dar acum, iata, s-a putut si dovedi! Consecinta canonica, duhovniceasca este cat se poate de grava in acest caz: Corneanu, dar foarte probabil si Sofronie raman cazuti din har si orice act savarsit de acestia poarta pecetea ereziei si apostaziei si de acum inainte, nefiind, in opinia noastra, valide tainele savarsite de ei si nefiind posibila comuniunea cu acestia.

Al treia prejudiciu grav adus credintei si Bisericii de compromisul ierarhilor traditionalisti este faptul ca au girat si, deci s-au facut partasi la o “marturisire de credinta” ecumenista rostita de insusi P.F. Daniel la deschiderea lucrarilor Sinodului de ieri, care, intr-o maniera extrem de subtila si de alunecoasa, dupa ce iti ia ochii cu afirmarea necesitatii unitatii de credinta, cu respingerea intercomuniunii si cu citate dintre cele mai “tari” extrase din… memoriul primit de la Comunitatea Athonita (cata abilitate de derutare a “adversarului” prin magulire!), ajunge sa spuna cateva lucruri extrem de grave:

“Totusi, prin această măsură de disciplină canonică ortodoxă, nu dorim să defăimăm sau să tratăm cu arogantă si dispret pe ceilalti crestini, sau să întrerupem dialogul teologic si cooperarea practică în domeniul social-caritabil, ci dimpotrivă, considerăm că, printr-un dialog teologic sincer si profund, pot fi redefinite dogmele care separă Biserica Romano-Catolică de cea Ortodoxă. În acelasi timp, este necesar ca ortodocsii clerici, monahi si mireni să nu folosească cu usurintă si patimă cuvinte grele ca „erezie” si „eretici”, „apostazie” si „trădare”, la adresa altor ortodocsi sau la adresa altor crestini, deoarece adesea sub pretextul că salvăm Ortodoxia ne uratim sufletul, întrucât despărtim dreapta credintă de iubirea crestină smerită. Uităm că de fapt trebuie să <<Tinem adevărul în iubire>> (Efeseni 4, 15), să apărăm si să promovăm <<credinta lucrătoare prin iubire>> (Galateni 5, 6), după cum ne învată Sfântul Apostol Pavel”.

Intelegem asadar ca scopul dialogului teologic cu romano-catolicii nu este altul decat REDEFINIREA DOGMELOR CARE NE DESPART!!! Niciunul din ierarhii nostri n-a sesizat aceasta idee sau n-a avut nimic de obiectat la ea? Deci unirea preconizata nu se face prin convingerea heterodocsilor de a se intoarce si de a primi dogmele nemodificate ale Sinoadelor Ecumenice, ci prin… redefinirea lor, astfel incat ele sa devina acceptabile atat pentru catolici, cat si pentru ortodocsi?! Adevarurile codificate ale Revelatiei suporta, asadar, ajustari, restructurari si negocieri?!

Apoi, este clar ca, in mod oficial, se urmareste intimidarea credinciosilor si ocultarea adevarurilor suparatoare, prin inerzicerea folosirii cuvintelor care pur si simplu descriu abaterile cele mai grave din credinta. Nu mai avem voie, iubiti parinti si frati, sa vorbim (cine poate judeca daca este cu usurinta sau din patima?! bineinteles ca intotdeauna vom fi acuzati ca acestea ne motiveaza, iar nu dragostea de Adevar, si ravna si durerea sincere pentru viata Bisericii) de erezie, apostazie si tradare!!! Si pentru ca tot ne este interzis, vom arata ca… tocmai in aceasta interdictie stau apostazia si tradarea mascate in hlamida luminoasa a iubirii! Inseamna nimic mai putin decat ca ne lepadam de Sfintii Parinti si de canoanele Bisericii care n-au ezitat sa condamne in termenii cei mai severi anume aceste pacate – cele mai grave! – impotriva integritatii si adevarului credintei si sa consideram ca toate osandirile lor, uneori extrem de dure si de apasate, biciuind hulele si taind de la radacina ipocrizia, impostura si tradarea credintei drepte au fost facute in afara duhului dragostei!

De fapt, falsa preocupare pentru “credinta lucratoare prin iubire” ascunde repudierea ca “fanatism” si “extremism” a oricarei atitudini – fie ea si oricat de calma si de obiectiva – de denuntare a ratacirii de la dreapta credinta ca ratacire! Noi astazi, in numele ecumenismului, trebuie sa si UITAM ca exista erezie si eretici, apostazie si apostati, tradare si tradatori. Cuvintele prin care Ortodoxia si-a delimitat dintotdeauna “teritoriul” sau dumnezeiesc de tot ceea ce cauta sa o desfiinteze sau sa o dilueze trebuie astazi scoase din vocabularul teologic “politic corect” al noii ere. Este metoda cea mai buna de a nu mai distinge clar niciun contur, de a incepe sa relativizam si sa nivelam totul. Pentru ca, inevitabil, acolo unde nu mai exista erezie sau minciuna nu mai exista nici un singur Adevar, ci mai multe versiuni ale unuia si aceluiasi Adevar, care trebuie numai, eventual, “redefinit”, ca sa ne sugestionam mai bine ca nu exista nicio diferenta intre noi.

Numele acestui “ecumenism” este insa SINCRETISMUL religios, dar un sincretism in forma “soft” si realizat cu pasi mici si pe nesimtite. In numele “dragostei” trebuie sa ne rusinam de unicitatea Adevarului ortodox si de valabilitatea vesnica a invataturilor Sfintilor Parinti, a dogmelor si canoanelor referitoare la dreapta credinta! Directia data de P.F. Daniel prin acest document este una clara si menita sa contrabalanseze puternic celelalte masuri aparent bune adoptate.

Este limpede ca se doreste apropierea tot mai marea BOR de Roma, doar ca nu pe scurtatura apucata de Nicolae si Sofronie (ale caror merite unioniste, totusi, vor fi recunoscute ca atare la vremea potrivita!, ci pe caile mai “rabdurii” ale unei tranzitii relativ lente, cu pasi mici, dar siguri, fara convulsii si tulburari inutile, dar prin cedari treptate ale elementelor de identitate doctrinara, liturgica si canonica si mergand, intr-un numar de ani, pana la totala asimilare. Acest ecumenism “bland”, care sapa pe dedesubt si in tacere la temelia Bisericii este de fapt adevaratul pericol, incomparabil mai mare decat acela radical, grosier si fatis, care isi atrage usor atentia si ostilitatea. Ni s-a dat deci iluzia (si unii au muscat din “momeala”) ca se termina cu ecumenismul, ca de-acum “gata cu joaca, ne facem ortodocsi“, iluzie de natura sa ne tina anesteziati si hipnotizati de fericirea ca ni s-a dat “satisfactia” ca de-acum orice impartasire la catolici va fi pedepsita… Cand de fapt, ecumenismul abia cu acest prilej se relanseaza cu mai multa forta si abilitate si, in plus, cu un alibi perfect!

Cam acestea sunt cateva din consecintele serioase, dramatice ale votului dat ieri in Sinod (si) de ierarhii nostri “traditionalisti”, dincolo de concesia importanta a ne-caterisirii celor doi episcopi ERETICI, APOSTATI SI TRADATORI. S-au lasat pacaliti ca pot sluji Biserica si printr-un mic compromis util pe moment, dar aparent profitabil pe viitor. In realitate, au si am pierdut aproape totul, dar pe neobservate! Nu am cazut inca din har, nici nu ne-am rupt, ci.. stam suspendati, ca si Biserica Ortodoxa autocefala, de un fir subtire care ne desparte de prapastia cea din urma! Cine ne va scoate de aici?

zoom_imagephp.jpg

116 Comentarii »