@ Magda
mie mi se pare frumos ce face Dan Puric, dar mai cu seama ce face pt sufletul lui, nu pt altii! ceea ce face, pt mantuirea lui face, si nu cred ca isi propune cu niciun chip sa fie el ‘lumina lumii’, nu cred ca-si propune el (ca iehovistii, mormonii sau penticostali) vreo ‘norma’ de convertiti pe zi… pur si simplu este un om constient de harurile sale si le pune in primul si in primul rand in slujba mantuirii proprii… iar dc Domnul binevoieste sa aduca prin aceasta lumina si altora… este numai voia Lui! nu mai e nici ‘vina’, nici ‘meritul’ lui Dan Puric. el este raspunzator pt mantuirea proprie si l-a adus Dumnezeu la constiinta faptului ca trebuie si sa marturiseasca intr-un fel – si o face, si noi putem avea pareri si pareri, sugestii sincere sau observatii cu duh de harta, dar nimic din afara lui nu-i poate tulbura calea spre mantuire!

ei bine, chiar si numele ‘puric’ (ceva mic si insignifiant, ba chiar suparator pt cei ‘muscati’ de purece, nu?) este simbolic. el este nimic, dar in acelasi timp, prin sinceritatea lui in raport cu Creatorul sau, este un om imens, tocmai pt ca ‘nu-si ia in desert propriul suflet’. nu vad nimic de admirat la Dan Puric dupa standarde omenesti, caci toate darurile sale sunt de la Dumnezeu si chiar el insusi Ii da slava pt acestea – unii au daruri mai mici si ajung sfinti, iar altii au daruri si mai si decat acest artist talentat, dar se osandesc la pieire vesnica!!! deci nu darurile conteaza, ci ceea ce mi se pare de imitat la acest Dan Puric este ceva ce toti putem avea, toti face ca el, indiferent de multimea darurilor – anume sa-L vrem cu adevarat pe Hristos!

in aces sens, fiecare din noi este un ‘puric’, dar venit pe lume cu potentialitatea de a deveni ceva mai mare decat tot ce este material in Creatie – un fiu al Tatalui ceresc! sunterm mici, infimi, nestatornici ca puricii, dar si extrem de firavi, putand fi zdrobiti sub apasarea celor lumesti cum zdrobesti un puric. dar sa nu ne descurajam, caci nimic din ce ne-a poruncit Domnul si ne-a promis El ca ne va da pana la sfarsitul lumii nu este imposibil!

iti inteleg prea bine (cel putin in mare parte, ca o suprapunere de sentimente 100% intre oameni poate ca nu exista) sentimentele:
“De ce megem la placine inainte, la razboi inapoi? De ce ne lipseste ravna? Au slabit puterile noastre sufletesti in asa masura incat nu mai avem imboldul firesc de a ne impotrivi, razvrati ca un gest reflex atunci cand suntem atacati in credinta noastra?! Grijile lumii asteia, propriul interes, culcarea pe-o ureche…speranta ca altii – eventual ierarhi, preoti – sa vorbeasca in locul nostru si pentru noi?! Dar cad si dintre ei – cu sarg! – din pacate!”

totusi, mi se pare un pic prea multa descurajare si suparare pe tine insati, avand toata nadejdea ca, de fapt, tu esti suparata ‘pe tine insati’, nu pe ‘cei din jur’, cum se si cuvine pt orice credincios ortodox. cauzele doar Domnul, tu insati si Pr tau duhovnic le puteti sti, dar in masura in care poate un nevrednic precum sunt, eu as vrea sa-ti dau putina speranta. este foarte buna nemultumirea de sine, dar nici sa nu ne lasam a fi inecati de ea! ce este de la Domnul ca parere de rau, ca revolta, ca autocritica, ca plans, mereu vine in ‘doze potrivite’. ce este de la vrajmasul, mereu vine in exces, doar-doar ne-ar duce pana la sinucidere de ar putea…

[continuare...]

@ Magda
draga sora in Domnul, Magda, framantarile tale si autoinvinuirile (fata de tine insati plus noi toti ceilalti – ‘anesteziatii, hipnotizatii, paralizatii’…) nu-mi sunt deloc straine, dar tocmai de aceea cutez sa le ‘contrez’ putin! pt ca am inteles scopul acestui blog (exact acelasi cu care am pornit la drum si eu pe calea bloggeristica proprie), anume ca nu avem nicio sansa de a afla adevarata masura a framantarilor noastre dc nu le putem in interactiune cu altii. nimeni afara de Fiul nu L-a vazut pe Dumnezeu, asadar noi nu-L vom putea ‘intrezari’ macar decat in interactiune cu ceilalti semeni ai nostri… si doar stii bine ca asta-i include si pe cei care se roaga in pustnicie, acei oameni care sunt mai legati de lumea asa, prin lacrimile lor pt ea, decat oricare dintre noi, acestia ‘lumesti’…

si cu cine altii sa ‘interactionam’? cu fratii nostri de credinta! cu cei care, indiferent de ce ne-ar spune, eu unul – si nu din intelepciunea mea, ci asa ‘m-a inteleptit’ dragostea Lui Dumnezeu, e doar meritul Sau! – nu am sa le pun niciodata la indoiala buna credinta. dc stau in credinta adevarata (numai una, necontaminata de duhul ecumenist si alte erezii!) eu voi da credit mereu acelor persoane, imi va pasa de parerea lor, o voi considera mereu sincera si bine intentionata. chiar de ar cel care ‘m-ar contra’ ar fi unul cazut in orice fel de pacat (in afara apostaziei asumate prin erezie, nu o simpla slabiciune de credinta care uneori ajunge sa semene cu apostazia!), chiar dc ar fi un om care greseste, care ma judeca gresit, mie mi-ar fi drag, pt mi-e frate in Domnul!

acestea fiind zise, iti inteleg framantarile, insa eu tind sa dau dreptate mai degraba acelui ‘s-ar putea sa ma insel!’ din comentariul tau. este drept ca suntem asa cum spui, insa – imi pare rau ca n-am acum linkul la indemana – pe cel putin un om cu viata induhovnicita, nu ecumenist, nu eretic sau cu practici mistice dubioase, l-am citit spunand ca el are nadejdea in mila Domnului ca mult mai multi se vor mantui decat credem noi… iubirea Domnului e imensa si, desi exista si momente in viata mea cand, tocmai constatand imensitatea ei(de necuprins nu doar cu mintea, dar cu nimic din bietele noastre suflete!) mi-e scarba de slabiciunea mea, exista si momente cand sper. adica sper impotriva slabiciunii mele, imnpotriva ratiunii care imi spune ca cel putin eu insumi as fi ‘nemantuibil’, ca nu fac destul, ca sunt prea las si sovaitor, prea absorbit de iubirea de sine, prea ma complac in lipsurile mele…

iar aceste clipe, si din viata personala, si a Bisericii, nu pot decat sa sper!!! pai dc acum nu sper, cand sa sper? cand sunt amagit de cine-stie-ce vis lumesc sau cand, in mod obiectiv, chiar va fi mai rau decat acum si ispitele vor fi mai mari? frumos ce spui, ca ‘nadejdea si forta iti vin din exemple’, dar cand nu avem exemplul la indemana, ce facem? cand cele ce le citim in carti despre sfinti sau chiar cand simtim binefacerile aduse de rugaciunea prin medierea lor catre Dommnul ni se par asa de ‘departe’, cand ne simtim singuri in nimicnicia noastra, nu mai avem decat un singur lucru de facut – sa ne facem pe noi insine exemple!

[continuare...]