stefan.jpg

Incercam in randurile de mai jos sa adaugam cateva observatii articolului publicistului Razvan Codrescu ce trateaza tema “Crestinismul si politica”. Cunoscutul verset paulin, anume, “tot sufletul sa se supuna inaltelor stapaniri” (Rom. 13, 1), este explicat de dl Codrescu in articolul citat ca fiind unul care “nu absolutizează o stare de fapt, ci apără un prin­cipiu“. In continuare vom aduce argumente care sprijina acest punct de vedere si il contexualizeaza printr-o sumara privire aruncata asupra istoriei biblice si nu numai. Fata de aceasta sarcina, un alt scop al articolului de mai jos este sa raspundem la intrebarea – cum sa aplicam versetul paulin la realitatea stapanirilor de ieri si de azi? Inchinam acest articol, situat in continuarea celui publicat ieri, praznicului Sfantului nostru Voievod Stefan cel Mare.

6.jpg

Daca pe timpuri, dupa cum am vazut, institutia regalitatii inca purta, potential, in sine, binecuvantarea Domnului (prin iconomie!), ce se intampla insa cu stapanirile de astazi? Intr-un prim moment sa facem recurs tot la istoria biblica. Dupa robia babiloniana Israel trece, din cauza pacatelor de credinta, prin mari incercari si urgii istorice. Imparatiile pagane capata dimensiuni din ce in cei mai gigantice si au un caracter din ce in ce mai nivelator fata de populatiile si popoarele cucerite. O astfel de imparatie este cea fundamentata prin cuceririle lui Alexandru Macedon. Pe acest fundal va interveni in istoria poporului evreu cea mai crancena robie, cea de pe vremea imparatului Antioh Epifan (istoria se regaseste in 1 Macabei si 2 Macabei), soldata cu uraciunea pustiirii in locul cel sfant (prin ridicarea unui altar inchinat lui Zeus tocmai in Templul din Ierusalim).

Se pune intrebarea in ce masura astfel de imparatii sunt si ele de la Dumnezeu? In primul rand, vedem din istoria biblica ca ele au caracterul unor plagi, a unor pedepse primite de evrei pentru necredinta lor. Deci ele sunt ingaduite de Dumnezeu pentru ca poporul ales sa resimta pe propria piele consecintele actelor sale de desfranare in ale credintei. Parasiti de Dumnezeu, evreii devin robi, lipsiti de organizare statala proprie, si, cel mai rau, lipsiti de putinta de a-si exercita credinta. Problema acestor stapaniri este ca ele devin pur exercitiu de putere. De altfel, asa sunt si descrise in Vechiul Testament – ca oranduiri care, crescand prin ingaduinta lui Dumnezeu, ajung ori sa stapaneasca teritorii imense, ori sa aiba o prosperitate fabuloasa. Ajunsi la acest stadiu, apare, inevitabil, ispita puterii absolute, ispita luciferica de a se considera stapane peste lume, adica dumnezei, si apoi prabusirea cu mare zgomot. Aceasta este istoria oricarei imparatii – de la Nabucodonosor pana la Nero, asa cum a dezvaluit proorocul Daniil prin talcuirea visului regelui babilonian.

Intelegem astfel mai bine pasajul din Romani al Sfantului Apostol Pavel – in care acesta indeamna credinciosii la supunere fata de stapaniri. Apostolul nu face, si nici nu avea cum, apologia inchinarii la putere, pentru ca aceasta ar fi idolatrie, ci descrie de ce si mai ales in ce este, totusi, stapanirea, organizarea politica, legitima chiar si in ochii lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel nu face vorbire, in acest cunoscut pasaj, de imparati, adica de persoane, si nici chiar de imparatiile contemporane. Nu se ocupa nici de distinctii intre diferite forme de organizare politica – regalitate, imperiu, republica, cetate greceasca (desigur, le cunostea) – ca sa arate apoi care dintre ele este cea mai potrivita. Reduce discutia la nivel de principiu, aratand in ce anume se cuvine sa fie arata supunere in fata stapanirilor. Afirmatia categorica din primele doua versete arata ca stapanirea este “randuita” de Dumnezeu. Sa vedem insa in ce consta aceasta stapanire, cum este ea descrisa de Ap. Pavel:

“Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea… Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste” (Rom. 13, 3-7).

Practic, ceea ce descrie aici Sf. Ap. Pavel ca stapanire se “reduce” la institutia dregatoriei, adica a celor care pun in aplicare si garanteaza valabilitatea legii juridice. Motivul pentru care crestinii sunt datori sa se supuna, adica sa accepte ca legitime stapanirile, sunt legate de acest aspect esential al aplicarii legii. Ca si in vremurile Judecatorilor, organizarea politica este chemata si randuita de Dumnezeu la asigurarea actului de dreptate, la pastrarea ordinii publice si la apararea militara. In masura in care exista lege, atunci actele de criminalitate sunt pedepsite, repudiate, deoarece ele sunt … faradelegi! Cel care le face isi atrage mania lui Dumnezeu si cel care le aproba o face pentru ca si constiinta sa aproba legea si dreptatea. In plus, aceasta lege nu este una eminamente omeneasca, ci, dimpotriva, eminamente dumnezeiasca. Daca Apostolul face apel la constiinta, atunci el, in aceasta epistola, face apel la supunerea fata de stapanirile care asigura aplicarea legii conforme cu constiinta, deci cu legea naturala lasata de Dumnezeu.

Fara sa fie societati crestine si nici macar iudaice, pot exista societati care sa pedepseasca si ele, conform legii naturale, faradelegea. Ca sa luam un exemplu, in antichitate, desi exista homosexualitate ca practica sexuala perversa, afisata insa uneori in public, legile si randuiala societatii defineau familia asa cum o definea si Dumnezeu – intre barbat si femeie. Supunerea fata de aceasta randuiala a lui Dumnezeu, care face diferenta intre o societate anarhica si una in care exista lege, se exprima prin a da Cezarului ce este al Cezarului: a plati taxele (darile), a plati inclusiv taxele percepute de dregatori pentru a permite desfasurarea anumitor actiuni (vama), a purta respect fata de demnitari si a avea frica de purtatorii de sabie.

Prin urmare, stapanirile la care face referire Ap. Pavel reprezinta, de fapt, principiul autoritatii legitime. Acest lucru este descris de Apostol in versetele citate, si nu fenomenul puterii. Anarhia si puterea arbitrara sunt doua plagi care anuleaza principiul autoritatii, il falsifica.

De altfel, ca in toate, primeaza cuvantul Sfintilor Parinti. Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca Apostolul Pavel, in Epistola catre Romani, se referea la principiul autoritatii, si nu la cel al puterii sau la ce forme anume iau ele in istorie:

” ‘Că nu este stăpânire, zice, fără numai de la Dumnezeu’. Dar ce spui? Aşadar orice stăpânitor este hirotonisit şi aşezat de Dumnezeu în slujba de stăpânitor? „Nu am spus aceasta – zice – şi nici că este vorba de fiecare dintre stăpânitori; ci deocamdată eu vorbesc de faptul în sine. A fi stăpâniri, şi unii să stăpânească, iar alţii să fie stăpâniţi, toate acestea nu se petrec în lume la voia întâmplării, nu se perpetuează printre popoare ca nişte valuri de mare purtate de vânt încoace şi încolo, ci toate sunt lucrarea lui Dumnezeu şi a tainicei Lui înţelepciuni”. De aceea nici n-a zis că „nu este stăpânitor, decât numai de la Dumnezeu”, ci vorbeşte de lucrul de sine, zicând: „că nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu, şi stăpânirile care sunt rânduite“. Aşadar, ca şi acolo unde zice un înţelept că: „De la Dumnezeu se dă bărbatului femeie” (Proverbe 19, 14) tot acela zice că şi nunta a făcut-o Dumnezeu şi că El este Cel ce uneşte bărbat cu femeie, deşi vedem pe mulţi care se unesc unii cu alţii în rău, şi nu în puterea Tainei Nunţii, şi acest fapt noi nu-l atribuim lui Dumnezeu“.

Lui Dumnezeu, asadar, ii vom atribui randuiala autoritatii. Noua, oamenilor, precum si diavolilor, ramane sa atribuim toate regimurile de putere discretionara, abuziva, totalitara, ucigasa de oameni si de Dumnezeu (pentru problema raportarii la versetul “Dati Cezarului ce este al cezarului…”, se pot verifica si articolele cu talcuirile foarte clare ale Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Iustin Popovici si P. Nicolae Steinhardt).

Potrivit invataturilor apostolice, crestinul nu are nevoie sa viseze la insituirea unui regim politic ideal. El nu ar trebui sa aiba preferinte de tip absolut – de pilda, sa isi dedice viata instaurarii unui anume regim politic - deoarece nu acest lucru este esential, forma de organizare a puterii, ci modul acesteia de exercitare.

Pentru a aduce discutia in prezentul nostru, vom observa, in primul rand, faptul ca toate regimurile politice actuale ale partii “civilizate” a lumii, dar si a partii crestine a ei, sunt nascute din revolutii, sunt deci produse ale puterii arbitrare. Pana si in Marea Britanie, unde inca mai exista o monarhie constitutionala, ea este produs al unei revolutii cauzata de vrajmasia protestanta fata de regele catolic. Nicaieri nu mai exista vechea oranduire a stapanirilor ce respectau, cel putin principial, Biserica si legea morala crestina. Acum regimurile politice, stapanirile, se definesc explicit ca autonome de Biserica si de morala crestina, fiind, de fapt, impotriva lor. Au scuturat jugul Domnului si au cugetat, lasati in voia lor, in desertaciunile lor pe care le-au impus ca norma si lege. Asistam, asadar, in modernitate, mai ales dupa Revolutia Franceza, cu aparitia unor noi forme de putere care in mod explicit se definesc si se exercita independent, daca nu si impotriva lui Dumnezeu.

In lumina acestor observatii, ramane stupefiant cum pot multi din cei care sunt crestini sa interpreteze indemnul Ap. Pavel intr-un sens care legitimeaza toate crimele si faradelegile facute tocmai din betia adusa de putere si impusa de puteri statale care au luptat fatis impotriva lui Dumnezeu. De parca am trai inca timpurile bizantine sau ale voievozilor crestini, ei nu vad dusmania acestor puteri fata de lucrurile lui Dumnezeu. Se confunda astfel supunerea fata de principiul autoritatii, si deci fata de lege ca norma juridica ce reflecta legea naturala lasata tuturor oamenilor, cu supunerea fata de putere ca atare. Facand astfel, ajungem la aceea ce a fost numit de un filosof contemporan pozitivism moral instituit de logica lui Hegel – este moral si bun orice este puternic si la ordinea zilei. Se face o confuzie teribila intre nivelul principial si cel factual, intre ce trebuie sa fie (stapanirea, in cazul nostru, autoritatea) si ce este de facto.

Motivele pentru care crestinii sunt chemati sa se impotriveasca si sa nu asculte de puterile statale ce domina intr-un anumit moment al istoriei nu se regaseste, asadar, in necesitatea de a plati dari si de a respecta legea. Dimpotriva! Nimeni nu poate fi cetatean mai bun, cum arata o epistola a timpurilor apostolice, decat crestinii. Niciodata nu vor intra crestinii, din intiativa lor, in conflict cu “inaltele stapaniri“. Nici macar cu cele straine, care cuceresc sau inglobeaza pasnic pe cele autohtone. Motivul pentru care crestinii sunt tinuti sa nu se plece puterii tine de caracterul si scopul acestor puteri ingaduite de Dumnezeu.

Sa ne gandim numai la ce a insemnat comunismul – faptele regimurilor politice comuniste, spunea Petre Tutea, sunt condamnate pana si de Codul Penal. Crestinul le poate compara si cu cele 10 porunci – sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu minti. Puterea comunista a facut din furt, din ucidere si din minciuna un sistem planificat de stat. Si totusi, in ciuda acestor evidente, sunt atatia care au invocat si invoca supunerea fata de stapaniri pana si in contextul regimurilor comuniste. Probabil acestia sunt victime ale tacticii securitatii, cum se descopera ea in cartea despre viata pr. Gheorghe Calciu, de a manipula acest citat din Ep. catre Romani cu scopul discreditarii parintelui si trecerii lui la categoria de razvratiti.

In aceste conditii, nici nu te mai miri ca crestinul nostru se inchina la Stat, adica nu accepta doar ca legitim principiul legalitatii, al autoritatii, ci se inchina la ceea ce emana putere, in acest caz supunerea luand forma de inchinare si fiind o forma de idolatrie.

Acolo unde legea naturala este batjocorita, acolo unde lucrurile lui Dumnezeu sunt profanate, nici nu se mai pune problema daca acea stapanire este de la El sau nu. Faptele sale o vadesc de unde vine. Cum sa mai pretinzi ca te supui, de pilda, Uniunii Europene din motive de constiinta si pentru a nu starni mania lui Dumnezeu, cum cere Apostolul, cand Uniunea Europeana legifereaza homosexualitatea si avortul? Tocmai din motive de constiinta si tocmai pentru a nu starni mania lui Dumnezeu trebuie sa ne impotrivim, sa nu fim partasi acestor nelegiuri, insa, evident, nu altfel decat cu mijloacele evanghelice ale propovaduirii si ale cuvantului! Si nicidecum cu mijloacele zelotiste ale razvratirilor, rascoalelor sau ale luptei stradale sau de orice fel. Intr-adevar, ne gasim in situatia evreilor de pe vremea cumplitelor robii, dintre care cea mai rea si cea care se compara cu situatia noastra este de pe timpul lui Antioh Epifan. Despre care vom scrie, mai detaliat, in alt material.

4.jpg

14 Comentarii »