1.jpg

“Iar bărbaţii lui Israel s’au adunat şi au venit la Samuel, în Rama. Şi i-au zis: „Iată, tu ai îmbătrânit, iar fiii tăi nu umblă pe calea ta. Aşadar, pune acum peste noi un rege care să ne judece, aşa cum e la alte neamuri”. Lucrul acesta însă era rău în ochii lui Samuel, că adică ei spuseseră: „Dă-ne un rege care să ne judece”. Şi Samuel I s’a rugat Domnului. Iar Domnul a zis către Samuel: „Ascultă glasul poporului, în orice va grăi către tine; că nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M’au lepădat, pentru ca nu Eu să domnesc peste ei. Aşa cum s’au purtat ei cu Mine, prin toate faptele lor, din ziua când i-am scos din ţara Egiptului şi până’n ziua de azi, părăsindu-Mă şi slujind altor dumnezei, tot astfel se poartă şi cu tine. Acum însă ascultă de glasul lor; dar să le stai în faţă ca martor şi să le spui drepturile regelui care va domni peste ei”. (1 Regi 8, 4-9)

97146_pic.jpg

Din citatul biblic de mai sus se desprinde clar ideea ca regalitatea, ceruta de poporul iudeu ca sa fie si ei la fel de puternici si de la slaviti ca vecinii lor mai “descurcareti” si mai in ton cu istoria, a fost o concesie, o dovada de iconomie facuta de Dumnezeu dorintei poporului de a avea un conducator puternic si un regat puternic. Poporul iudeu nu era organizat intr-un mod planificat si unitar. Din randurile sale, la vremuri de incercare istorica, se ridicau asa-numitii judecatori, conducatori religiosi si/sau militari, care imparteau dreptatea in popor, profeteau si mijloceau pentru iertarea pacatelor lui Israel. O astfel de stare, oarecum spontana, de organizare si de exercitare a autoritatii (care se facea resimtita in principal in sarcinile asigurarii judecatilor si a apararii militare) depindea in mod radical, am spune, de starea de credinciosie a lui Israel fata de Domnul. Daca Israel era credincios si nu alerga dupa baali si dupa ritualuri pagane, Domnul era cu ei, aveau conducatori buni, profeti si judecatori drepti. Daca Israel se intorcea de la credinta sa, atunci Domnul ii parasea si erau invadati de paganii din jur, judecatorii erau corupti si nimeni nu era care sa pazeasca dreptatea.

In aceasta stare, poporul lui Israel observa ca vecinii lor sunt mai puternici in aceste vicisitudini ale istoriei pentru ca organizarea lor politica era una centralizata si exercitata de un rege. Si, in loc ca acest popor ales de Dumnezeu sa caute sa isi pastreze credinta, ei au vrut o solutie omeneasca la problemele pe care tot ei si le astrasesera asupra lor – au vrut un rege care sa domneasca peste ei. De aceea spune Domnul lui Samuel: ca nu pe el, adica pe judecatorul cel bun, l-au lepadat iudeii cand au cerut alta forma de organizare politica (adica greseala iudeilor nu a fost, in ultima instanta, parasirea organizarii autoritatii sub forma judecatorilor pentru cea a regalitatii), ci pe Insusi Dumnezeu, deoarece au parasit pronia cea cereasca si vor sa se lase pe seama puterii omenesti. Stia Domnul aplecarea catre idolatrie a poporului sau, iar inchinarea la un domn, un rege, ca inchinare la puterea lui, este tot o incalcare a primei porunci din Decalog.

Dar Domnul, cum spuneam, din iconomie, a randuit ca institutia regalitatii sa aiba, totusi, binecuvantarea sa. Din lungul sir de regi ai lui Israel pana in vremurile robiei babilonice, insa, putini, de numarat pe degetele de la o singura mana, s-au pus sub pronia cea cereasca si au vrut sa slujeasca mai mult lui Dumnezeu decat propriei lor mariri si puteri.

Motivul pentru care am amintit de aceste evenimente din istoria poporului iudeu a fost pentru a evidentia mai bine faptul ca pana si institutia regalitatii, sau a domniei, vazuta de multi ca fiind un fel de institutie divina in sine, a fost o iconomie prin care Domnul dat prilej credinciosilor sa nu cada in idolatrie. Si istoria regilor evrei arata ca nu puterea regalitatii a facut ceva, ci masura in care acestia se intorceau, cu pocainta, la Dumnezeu. Prin urmare, nu statul puternic, nu regele puternic garanta lui Israel independenta, ci credinta regelui si a poporului. Astfel, Dumnezeu a aratat ca, practic, speranta evreilor de a capata vreo prosperitate in virtutea regalitatii a fost desarta. I-a “ascultat”, le-a ingaduit sa aiba rege, domn, insa bunastarea poporului depindea tot de credinta sa in pronia lui Dumnezeu, de pazirea poruncilor Sale.

Institutia domniei, si chiar a imparatiei, a cunoscut, dupa raspandirea crestinismului, reprezentanti si perioade fericite de atragere a binecuvantarii ceresti. Unul din acestea este si domnitorul praznuit de Ortodoxia noastra maine, pe 2 iulie, Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfant. Domnitorul, ales de sfatul tarii (arhierei, boieri si poporul de rand) pe campia Direptatii sa conduca tara, ramane cunoscut pentru victoriile sale asemanatoare pana la identitate cu cele repurtate de regii credinciosi ai lui Israel – armate infime fata de multimea ostirilor dusmane si pagane care vor sa invadeze tara. Ca sa se arate, astfel, mai bine ajutorul dumnezeiesc si ca nu puterea domnitorului sau a armatelor sale a facut asta, ci Domnul Insusi. Si daca victoriile sunt asemanatoare si au aceleasi cauze cu cele pe care le citim in Vechiul Testament, si infrangerile lui Stefan Voda se explica la fel. Astfel, dupa o infrangere grea in fata sultanului otoman, insusi domnitorul aminteste judecata dumnezeiasca, in pisania bisericii ridicata pentru pomenirea acestui eveniment istoric: „pe care lucru îl socot ca a fost vointa lui Dumnezeu, ca sa ma pedepseasca pentru pacatele mele, si laudat sa fie numele Lui!”

Solutia la aceasta criza (adica “judecata a Domnului”) este una duhovniceasca, dupa cum originea crizei este duhovniceasca si nu socio-politica. In impas fiind, domnitorul nu cauta cu disperare aliante si nu se incurca in socoteli omenesti, ci merge la Cuviosul Daniil Sihastrul: “Si batând la usa sihastrului, sa-i descuie, au raspunsu sihastrul sa astepte Stefan-voda afara pâna s-a istovi ruga. Si dupa ce s-au istovit sihastrul ruga, L-au chemat în chilie pre Stefan voda. Si s-au ispoveduit Stefan-voda la dânsul.“

chilia_lui_daniil_sihastru_-_putna.JPG

Iata, asadar, pilda de smerire si de pocainta. Iata demnitatea si identitatea noastra – un voievod in genunchi, asteptand, cu o umilinta sincera, la usa chiliei, cuvant de la omul lui Dumnezeu. Totusi, era domnitor, ridicase deja atatea manastiri. Cu toate acestea, nu considera un afront ca este pus sa astepte afara pana isi termina Daniil Sihastru rugaciunea. Oare noi, fara sa fim domnitori, ci regi si imparati pusi peste vietile noastre mici, am fi in stare de asemenea smerire, astazi? In plus, otomanii pradau in tara, era ceas de criza, tara ardea. Si Daniil Sihastru se ruga… iar Stefan astepta, rabdator, punandu-si, deja, toata nadejdea in Dumnezeu si in omul Lui. Pentru credinta sa, lui Stefan I s-a profetit de catre cuviosul sihastru ca va invinge armata otomana.

Prea deseori nu purtam in mintea noastra aceasta imagine cand ne umflam in pene cu istoria noastra si cu voievozii nostrii. Ii inchipuim in ipostaze eroice, cu sabii fluturande si priviri crancene indreptate catre orizonturi, dar nu doar vitejia lor omeneasa a adus biruintele si nu numai pentru ea au devenit ei sfinti. Pocainta in fata lui Dumnezeu, inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi - aici este cheia rezolvarii tuturor crizelor, tuturor impasurilor istorice.

Iata si de ce Stefan cel Mare a devenit Sfant – nu doar pentru ca a ridicat zeci de manastiri, nu pentru ca a repurtat victorii si a aparat Ortodoxia si Europa, nici pentru ca pe timpul domniei lui Moldova nu platea bir turcilor. Toate acestea au fost roadele binecuvantate de Dumnezeu ale unei inimi smerite, plecate, ale unui mare iubitor al pocaintei. Cei care contesta sfintenia, invocand pacatele sale omenesti preacunoscute, au despre sfintenie o viziune stramba, legalista si purista, fara sa stie ca Hristos a daruit sfintenia robilor sai pe cea mai usoara si mai simpla cale… dar imposibila omului mandru de sine: pocainta, umilinta sincera a inimii si marturisirea pacatelor sale. Daca n-ar fi asa si Domnul ar da sfintenia dupa gandul omului, nici ucigasul si preacurvarul rege David – tot un Rege al poporului ales din avea vreme (popor ales care a devenit Biserica, de la Hristos incoace) – n-ar fi devenit Sfantul Prooroc si marele Psalmist, din neamul caruia avea sa vina Mesia si ale carui stihuri dulci ca mierea si puternice ca sabia Duhului ne insufletesc si pe noi astazi.

Si noi, astazi, dovedindu-ne un popor rau credincios si idolatru, la fel ca evreii, am retinut din propria noastra istorie doar ceea ce vor patimile din noi – marire, putere, prosperitate economica. Visam si tanjim utopic sa traim iarasi vremurile voievodale, trecand peste “minorul” si “subintelesul amanunt” al pocaintei, al credintei reale in Dumnezeu, ca singura modalitate de a atrage binecuvantarea Lui peste noi. Am ajuns si noi ca evreii din vechime, care, uitandu-se in jur si vazand puterea si fala vecinilor lor idolatri, au cerut intr-un glas de la Dumnezeu sa aiba si ei rege. Am ravnit si noi la splendoarea europeana si iata, ni s-a dat din plin ceea ce am cerut. Pentru ca niciodata nu am stiut ce cerem, pentru ca L-am parasit pe Dumnezeul nostru… si am pus domn peste noi maracinele*.

(va urma)

* Cartea Judecatorilor, cap. 9:

S’au dus cândva copacii să-şi ungă un rege. Şi i-au zis măslinului: Domneşte peste noi! Dar măslinul le-a răspuns: Oare-mi voi lăsa eu grăsimea cu care oamenii Îl preamăresc pe Dumnezeug, ca să mă duc să domnesc peste copaci? Şi au zis copacii către smochin: Vino şi domneşte peste noi! Dar smochinul le-a răspuns: Oare-mi voi lăsa eu dulceaţa şi roada mea cea bună, ca să mă duc să domnesc peste copaci? Şi au zis copacii către viţă: Vino şi domneşte peste noi! Dar viţa le-a răspuns: Oare-mi voi lăsa eu vinul – veselia lui Dumnezeu şi a oamenilor – ca să mă duc să domnesc peste copaci? Apoi copacii toţi au zis către mărăcine: Vino şi domneşte peste noi! Iar mărăcinele le-a zis copacilor: Dacă’ntr’adevăr mă ungeţi rege peste voi, veniţi, şedeţi la umbra mea!; dacă nu, să iasă foc din mine şi să mistuie cedrii Libanului!

sfantul_stefan_cel_mare1.JPG

12 Comentarii »