Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea…Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa…nici înălţimea, nici adâncul…nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.

Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor , căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: ” Să ai necontenit pomenirea morţii”. Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.

Toate au însemnătatea, timpul şi locul lor. Înţelesul fricii este bun pentru primele trepte. Este bun pentru începători, pentru cei în care trăieşte omul cel vechi. Începătorul, care încă nu s-a subţiat, se înfrânează de la rău prin frică. Şi frica este trebuincioasă, de vreme ce suntem oameni materialnici şi ticăloşiţi. Dar aceasta este o altă măsură, o treaptă joasă a legăturii cu cele dumnezeieşti. Mergem ca la schimb, spre a câştiga raiul sau a scăpa de iad. Asta, dacă o cercetăm bine, arată un oarecare interes personal, către un anumit avantaj. Mie nu-mi place felul acesta. Atunci când omul înaintează şi intră în iubirea lui Dumnezeu, la ce-i mai trebuieşte frica? Tot ceea ce face, face din iubire, iar aceasta are o valoare cu mult mai mare. A deveni cineva bun din frică de Dumnezeu şi nu din iubire nu are atâta valoare.

Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire( 1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.

Dacă vrem aceasta şi-L urmăm, vedem că această viaţă cu Hristos este bucurie, fie şi în mijlocul greutăţilor. Precum spune Apostolul Pavel: Mă bucur în pătimirile mele. Aceasta este religia noastră, acolo trebuie să ajungem. Nu sunt atât rânduielile, cât faptul de a trăi cu Hristos. Când izbândeşti asta, ce altceva vrei? Ai câştigat totul. Îl trăieşti pe Hristos, iar Hristos trăieşte înlăuntrul tău. Pe urmă toate sunt mai uşoare – ascultarea, smerenia, pacea…”

Părintele PORFIRIE ( Bairaktaris) – Ne vorbeşte părintele Porfirie

Sursa online: http://www.ortodoxiatinerilor.ro

Doamne ajută!

nimeni nu poate fi sigur de ziua de maine, totul este ‘aici si acum’, de dimineata pana seara puntem sa ne pierdem mantuirea sau sa ne invrednicim de ea prin pocainta. riscul de ‘superficialitate’ este mare, intr-adevar, dar Domnul o inlatura cand ne trece prin ispite. atunci este imposibil, pt cineva care se straduieste cat de cat sa traiasca in viata credintei, sa uiti de El, cand doar atatia necredinciosi isi amintesc de El tocmai atunci.

de aceea sunt atatia crestini cu atatea greutati – le au tocmai pt ca Domnul a socotit ca le pot indura si pt ca ei nu vad in ele vreo ‘catastrofa’, nu fug de ele, stiind ca raul nu este egal cu ‘suferinta’, ci raul este egal cu ‘a fi fara El’, oricat de ‘bine’ ar putea sa-ti fie atunci dupa standardele lumesti.

iar pt ca cineva si-a ales deja un ‘citat preferat’ din cele de mai sus, nu pot sa subscriu si eu decat tot la acelasi, pt ca nimeni nu ajunge sa creada creada ca exact asa este prin intelewpciunea lui, prin meritele sale, prin nevointe proprii (departe de mine a ma putea lauda cu asa ceva!). insa, efectiv, nu pot decat sa-I multumesc Domnului ca m-a convins (asa cum numai El poate convinge) ca ceea ce spune Bătrânul Epifanie este complet adevarat si in veci n-as fi invatat ‘dupa capul meu’ asta, zeci de ani sa fi mai in scoli, cinci doctorate sa fi avut – “Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci, sau şase, sau nu importă ce alt număr!”