puricm.jpg

De o vreme incoace, observam cum spatiul autohton ortodox, cu toate tarele sale, cunoaste o imbucuratoare si exploziva diversitate de manifestari cultural-duhovnicesti “intrupate” sau animate de personalitati laice sau monahale, iesind din sablonistica prafuita a discursului teologic sau moralist previzibil si lemnos, pentru a se adresa unor oameni satui de falsitate, oameni care inseteaza in adanc dupa viata, dupa adevar.

Una din personalitatile de care vorbim mai sus este si Dan Puric, un adevarat fenomen in plina desfasurare, cum este descris tot mai des. Am avut, de altfel, si noi, pe acest site, privilegiul de a developa intelesurile crestine ce se pot desprinde din vizionarea montarii sale originale pentru Don Quijote. In afara spectacolelor care problematizeaza, Dan Puric este binecunoscut pentru stradania de a redestepta si pastra identitatea de neam crestin-ortodox in fata unei adevarate ofensive menite a confuziona, sterge si aplatiza memoria valorica si reperele religios-morale ale poporului nostru. Aceste stradanii s-au reunit si intr-o carte ce se intituleaza Cine suntem, pe care o salutam cu bucurie. Intr-adevar, credem si noi ca este o nevoie urgenta de a ne aminti de identitatea noastra de neam crestin – adica de comunitate care traieste in mod real, nu doar ca afisare, dupa randuieli crestine. Dar stradania cu care ne identificam si noi deplin este mai ales marturisirea jertfei sfintilor inchisorilor, a acestor miei junghiati pentru a se spala multele pacate … ale cui? Tocmai ale noastre, ale acestui neam, iar nu ale altora…

Importanta si anvergura misionara a lucrarii lui Dan Puric sunt de netagaduit. Dar vrem si avem nevoie, plecand chiar de la indemnul sau (preluand un cuvant naeionescian) de a ne lamuri reciproc, indemn adresat publicului la lansarea de la Bucuresti a cartii sale, de a ne expune framantarile si propriile noastre nedumeriri cu privire la unele aspecte ale mesajului sau.

Plecam chiar de la punctul de interogatie cu care si-a inceput cuvantul sau, sub chipul acelui copil speriat care isi uitase poezia si cerea, rugator, cu un “siiiii…?!” existential, ajutor din partea celor din jur. Acest “si…?“ este intrebarea tulburatoare pe care multi i-a urmarit de la iesirea din sala si multa vreme dupa evenimentul de la Sala Rapsodia. Noi am gasit-o pe undeva echivalenta cu acel “ce sa facem?“ rostit de catre multimea de oameni care il asculta pe Sfantul Apostol Petru la Cincizecime, strapunsi la inima de cuvintele de foc ale Duhului Sfant care vorbea prin acesta.

Ca un alt apostol, un artist marturisitor vine astazi in fata noastra, ne rascoleste cu chemarea sa, ne scoate din comoditate, ne scutura bine, ne strapunge la inima… Si apoi, harul trezitor lucreaza si provoaca si in noi aceeasi cautare si aceeasi intrebare existentiala profunda si urgenta” SI…? SI CE SA FACEM ACUM? Ce urmeaza dupa ce am ascultat acest cuvant inaltator si minunat? La ce sunt eu chemat?

Raspunsul valabil din veac pana in veac -si mai mult decat oricand, astazi, la sfarsit de istorie si la vremea de “inceput al durerilor” – ramane acelasi pe care l-a dat la Cincizecime Sfantul Apostol Petru: “Pocaiti-va (…) si veti primi darul Sfantului Duh” si… “mantuiti-va de acest neam viclean!” Raspunsul pe care Dan Puric pare sa ni-l dea este mai degraba pe linia: “sunteti buni, sunteti neam nobil. Afirmati-va”. Trezirea este pe scurt moment, scuturatura zdravana este urmata de o mangaiere consolatoare pe crestet. Ne trezim, dar exista riscul sa adormim la loc. Suntem neam apostolic. Suntem victime ale istoriei, intotdeauna facuta de altii. Suntem vesnic nedreptatiti. Suntem valorosi. Ne lipseste doar ambitia, curajul de a ne afirma, de a arata lumii cine suntem. Oare doar atat?

Sa ne intelegem. Este adevarat ca suntem nedreptatiti. Este adevarat ca istoria o fac altii si ca lumea intreaga zace sub stapanirea celui rau, care nu suporta neamurile crestine si vrea sa le robeasca. Dar asta este doar o parte din adevar. Mai este una, cea profetica, pe care acest tip de mesaj o trece cu vederea. Perspectiva la care ne referim, absolut necesara pentru a ajunge la constientizarea urgentei pocaintei, poate fi regasita in aceste cuvinte ale Parintelui Rafail Noica:

“Pe meleagurile noastre se întâmplă ce se întâmpla cu evreii din Vechiul Legământ. Conştientizaţi de descoperirea dumnezeiască că ei sunt poporul ales, bineînţeles că păcatul şi-a tras spuza pe turta lui şi atuncea au început să se mândrească. Care este primul cuvânt de propovăduire al glasului Cuvântului lui Dumnezeu, adică Ioan Botezătorul? – Troparul zice că e glasul Cuvântului, glasul cel din pustie – “şi să nu vă ziceţi vouă că sunteţi sămânţa lui Avraam că zic vouă că din pietrele acestea Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam“.[...] Toate sunt la îndemână, dar o luăm de bună, şi fiindcă o luăm de bună o pierdem fiindcă păcatul îşi trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferenţa, păcatul fiind nepăsarea, păcatul fiind mândria că noi suntem popor aşa şi pe dincolo, poporul lui Dumnezeu. Vă spun că din popoarele pe care le-am cunoscut nu este nici un popor care să nu fie buricul pământului. Sunt zeci de burice dintre care, bineînţeles, sunt eu şi poporul meu. Ăsta este păcatul şi spuza care şi-o trage, pentru asta poporul lui Dumnezeu pe Dumnezeu l-au răstignit şi pe Dumnezeul lor şi tradiţia lor au pierdut-o.”

Intr-adevar, se poate lua de la noi! Este o realitate, la care contribuim din plin de ceva veacuri incoace. Dar sa il ascultam pe acelasi parinte Rafail: “Sfantul Ioan Botezatorul avea destula dragoste si destula sfintenie ca sa-i trateze pe cei din poporul lui ca “pui de naparca”... Eu n-am nici dragostea, nici sfintenia lui si n-as indrazni sa zic asa ceva, dar vreau sa zic ca… gandul meu este, esential, cam pe aceleasi linii… Noi nu trebuie sa ne falim cu ce avem, ci sa ne socotim cu ce nu avem, ca sa nu cadem de la Pronia noastra. Cu ajutorul lui Dumnezeu, daca ne vedem pacatul, intunericul neamului nostru, importanta este nu uraciunea pacatului pe care-o vedem, ci important este ca… o vedem! Si asta vreau sa v-o spun ca sa ajut sa se trezeasca o insuflare in neamul nostru. Imnului acesta, “Desteapta-te, române” as putea sa-i fac o parafraza minunata, duhovniceasca, ca sa iesim din ieftinismul acestei eroistici patriotarde, inspre ceva duhovnicesc… Poate ca a venit vremea ca sa ne desteptam, fie si ca o Cenusareasa, oarecum prea tarziu. Domnul sa miluiasca, asa cum stie El!”.

Dam aceste citate nu pentru a crea opozitii false sau pentru a crea alte tabere intr-un spatiu ortodox oricum faramitat, ci pentru a ne exprima nevoia noastra de a merge mai departe, de a nu ne opri si limita la trezirea sentimentelor nationale si la a nu risca nici sa ramanem blocati intr-o exaltare mai curand bovarica, amagitoare si nelucratoare si sa ne uitam principala si adevarata noastra chemare, identitate si menire: de a fi traitori in real ai vietii dupa Duh, de a fi crestini lucratori.

Ne recuperam pe noi insine ca neam doar daca vom avea grija sa nu ne umflam in pene cu nobilitatea noastra, ci sa ne rugam la Domnul ca altadata iudeii dusi in robie de propriile lor desfranari (adica pacate de necredinta fata de Dumnezeu). Iata pilda atat de frumoasa, la care se racordeaza, peste veac, un Valeriu Gafencu, de pilda! Este vorba de glasul profetic al tinerilor iudei aruncati in cuptor de catre regele idolatru si tiran: “Tu ai dat hotărâri drepte în toate relele ce ai făcut să vină asupra noastră şi asupra cetăţii celei sfinte a părinţilor noştri, Ierusalimul; că în adevăr şi dreptate ai adus acestea peste noi din pricina păcatelor noastre: Că am păcătuit, că am făcut fărădelege, depărtându-ne de la Tine”.

Altfel, suntem doar pui de naparca, si pietrele au mai multa valoare in fata lui Dumnezeu si a Sf. Ioan Botezatorul decat noi, pentru ca… macar bolovanii astia nu si-au batut joc de harul dumnezeiesc primit prin Botez. Ne recuperam pe noi insine numai in masura in care ne intoarcem, ne schimbam viata, randuielile, revenim in Biserica. In masura in care… in care, in care… [si... si...]…

… ne pocaim! Ei da, iata cuvant chiar incomod, reactionar si desuet: pocainta. :-) Da, despre pocainta nu se prea vorbeste, in general, sau… se vorbeste gaunos, moralist, sec. Mai intai pentru ca este inteleasa ca ceva pesimist, defetist si negativ, frangand aripile si punand plumb elanurilor navalnice si viselor marete. Este respinsa mai cu seama de firile active si “razboinice”, care au nevoie de ceva constructiv, “afirmativ” si care cred ca pocainta ii conduce la resemnare si pasivitate. Mai apoi pentru ca nu pica bine, pentru ca te coboara la realism. E ca paharul cu apa rece primit in fata. Valeriu Gafencu a starnit si el aversiune printre fratii sai impreuna-patimitori, fiind acuzat de defetism si chiar de tradare, pentru ca ii chema la cainta si la descoperirea vietii launtrice. Nu intamplator si Ioan Ianolide, ca un credincios legatar al testamentului duhovnicesc lasat de sfantul sau prieten, si-a intitulat cartea-marturie Intoarcerea la Hristos, adresand oamenilor aceeasi chemare profetica, si ea dispretuita astazi de catre unii, dezamagiti, care asteptau, pesemne un nou manifest legionar…

Desigur, in acest proces de revenire la sinea cea adevarata este necesar sa ne aducem aminte ca suntem un neam crestin. Desigur, este vital sa pastram identitatea noastra in fata tavalugului globalizant si reeducator (despre care am scris si noi aici). Desigur, e foarte important sa ne stim bine istoria noastra. Dar nu si suficient si nu este prima intr-o ierarhie de prioritati si de scopuri! Tinta noastra nu este neamul, ci mantuirea, viata duhovniceasca. Se intreba retoric Dan Puric: “cum este sa iti pierzi tatal, mama, apropiatii tai… dar cum este sa iti pierzi… neamul?” Tragismul interogatiei este romantic. Omeneste, m-as resimti mult mai profund sa ii pierd pe cei apropiati ai mei decat neamul, entitate abstracta, oarecum mai usor de iubit, pentru ca nu are consistenta. Dar din punct de vedere duhovnicesc, tragedia capitala a omului nu este sa isi piarda neamul, cat sa isi piarda credinta. Si daca mama, tatal, prietenii si neamul intreg se pun intre tine si Hristos, atunci singura alegere mantuitoare este Hristos. In realitate insa, pierderea credintei este si cauza pierderii neamului sau a identitatii de neam.

Precizam cu fermitate ca ne distantam de orice fel de autoculpabilizare bolnavicioasa, fatarnica si vicleana, asa cum se practica in vremurile noastre. Nu consideram ca suntem vinovati ca neam, de pilda, de holocausturi imaginate sau de discriminari fata de nu stiu ce etnii tribale, sau de alte asemenea “victime” create de propaganda political correctness de azi. Nu avem nicio afinitate, de aseamenea, cu intelectualul elitist si frustrat care isi striga cu toate prilejurile rusinea sau scarba ca este roman, simtind nevoia morbida de a-si lepada radacinile si a-si denigra neamul ori, cel putin, de a se detasa condescendent de “inferioritatea” si de “mizeriile” datului sau identitar. Nu, ci perspectiva noastra este una hristocentrica si duhovniceasca, iar vina noastra este una singura, ba chiar doua: Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă.

Nici nu negam prin aceasta rolul neamurilor in istorie sau in fata lui Dumnezeu. Vom fi judecati in functie de context, iar contextul nostru este neamul acesta. Dar fi-vom judecati in primul rand pentru harul pe care l-am primit si pe care, sa dea Domnul sa nu il dispretuim, ci sa il ridicam din noroi si sa il inmultim prin Insusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

In concluzie…Siiii… ce sa facem? Sa nu ramanem la morala, sa nu ne oprim la nationalism si patriotism (si mai ales sa nu ne oprim la a le trai pe acestea prin desarta inchipuire!), sa nu ne amagim cultivand doar steril si retoric o emfaza si o euforie nationalista, crezand ca ele ne vor dispensa de la obligatia de a trai viata Duhului Sfant sau vor tine locul despatimirii launtrice. Sa mergem mai departe de ele, asumandu-ni-le pe toate, nu negandu-le! SA NU NE OPRIM NICAIERI IN DRUM, cum zice marele duhovnic al Apusenilor. Cine suntem? Suntem ai lui Hristos si ai Duhului inainte de toate! Ce sa facem? Acelasi lucru ca si in vremea Apostolilor, acelasi lucru pentru care s-a si nascut astazi pentru noi Inaintermergatorul, dar astazi mai imperios necesar si mai urgent ca niciodata: sa ne pocaim, sa ne schimbam efectiv viata, sa ne lasam de pacate si sa pornim razboi personal cu patimile si cu duhul lumesc, sa ne intoarcem la Hristos cu toata inima, cu toata fiinta noastra, urmandu-I cuvantul! Si toate celelalte ni se vor adauga noua!

1jb10.jpg

Legaturi:

55 Comentarii »