nicaeacouncilfathers1.jpg

Motto:

“Caci eu stiu aceasta, ca dupa plecarea mea vor intra, intre voi, lupi ingrozitori, care nu vor cruta turma. Si dintre voi insiva se vor ridica barbati, graind invataturi rastalmacite, ca sa traga pe ucenici dupa ei“.(Faptele Apostolilor 20, 29-30).

***

“- Spunând tu aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică. Atunci el [Maxim Marturisitorul] i-a spus:

- Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi face «schismă» în Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se arată suprimând dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu este cu putinţă însuşi faptul de a exista o Biserică? [...]

Aşadar, cel ce respinge pe sfinţi împreună cu ereticii cei spurcaţi şi necuraţi – primiţi pe cel ce grăieşte adevărul! – acela condamnă în chip vădit împreună cu diavolul şi pe Dumnezeu. Aşadar, dacă discutând inovaţiile făcute pe vremurile noastre găsim că ele ajung de fapt la acest rău suprem, vedeţi ca nu cumva sub pretextul „păcii” să ne aflăm bolnavi de „apostazie” propovăduind-o pe cea despre care dumnezeiescul Apostol a spus (2Tes, II, 3) că va fi înainte – mergătoare a venirii lui antihrist. [...]

(Din Actele de acuzare ale Sf. Maxim Marturisitorul si a ucenicilor lui)

st-maximus-the-confessor.jpg

In momentele de criza ale Bisericii au existat, pe langa apostati si ucenicii lor, pe langa marturisitori si pastratori ai dreptei credinte, inca o categorie, aparent de “mijloc” – oportunistii. Oportunistii au pus intotdeauna propriile lor interese meschine inaintea interesului general al mantuirii turmei cuvantatoare. S-au gandit mai mult propriul lor bine – lumesc – decat la binele credintei. Asemenea unei vulpi care sta la panda cu urechile ciulite si nasul in vant, cautand sa adulmece dincotro vine rost de “prada”, si acestia cauta sa “dibuiasca” din vreme dincotro bate vantul, sa “miroasa” de unde este rost de trai bun si de afirmare proprie. Ca urmare nu au alta grija mai mare decat aceea de a se pune cat mai bine cu “oficialul”, cu puterea, cu autoritatea, fie lingusind cu nerusinare si slugarind cu exces de zel, fie, cel putin veghind a nu fi suparati cu niciun gest cei care le asigura un scaun sau o parohie buna, un nume mare sau un venit manos, ori macar… un loc caldut, respectabil, ferit de griji si de suferinta. Desgur, pot sa aiba grija salvarii aparentelor, a unui discurs relativ corect, fara abateri majore din punct de vedere al invataturii sau chiar, in unele cazuri, cu abateri mascate de stilul foarte agreabil, de prezenta “carismatica”, de limbajul alunecos si echivoc, abundent in sofisme si interpretari personale ale cartilor sfinte.

Ce ii vadeste, insa? Cum recunoastem comportamentul oportunist? Cea mai grava consecinta a unui astfel de comportament in Biserica este dezbinarea. Sa explicam mai pe larg.

Oportunistul nu este intocmai acelasi lucru cu cinicul sau cu inselatul. Cinicul nu are nici un fel de credinta, este de un nihilism asumat. Inselatul este cel care crede sincer intr-o inselaciune, o erezie. Oportunistul este cel care apartine Bisericii lui Hristos numai formal, exterior. Dar oportunismul duce apoi si la inselare, la orbire, la pierderea harului deosebirii minimale intre adevar si minciuna, intre bine si rau.

Cum a observat şi Arhiepiscopul Averchie,

“umbrirea duhovnicescului de către lumesc în viaţa bisericească a dus la pierderea a ceva necesar pentru toţi creştinii: o conştiinţă a diferenţei dintre ceea ce este oficial şi ce este drept. Îndreptîndu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul caută “poziţia acceptată oficial” – ce este bine şi ce este rău în ochii celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e “drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri să “fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea interioară“.

El a pierdut ceea ce Hristos cerea in Apocalipsa – dragostea cea dintai fata de Hristos - pe scurt, care se manifesta ca dragoste autentica fata de Biserica lui ca Trup, deci dragoste si atasament fata de adevarul de credinta mantuitor si fata de madularele Trupului – fratii mai mici ai lui Hristos. Manifesta o anumita apartenenta si fidelitate fata de Biserica, dar Biserica este vazuta si inteleasa mai mult in formele sale exterioare, institutionale. Deci este vorba mai curand despre un atasament legat de forme, de putere, de autoritate.

El vede in Biserica un mediu in care poate afla numai avantajele institutionale si de autoritate pe care i le da postura sa de om “duhovnicesc” si respectabil. De aceea, el nu are nelinisti launtrice, existentiale in momentul in care se manifesta problemele grave, crizele sfasietoare in Biserica. In momentele de criza, conteaza mai putin integritatea adevarului de credinta sau faptul ca turma cea cuvantatoare este pusa pe cai ratacite si indrumata spre Iad. Nu, ci pe el il intereseaza in primul rand siguranta, stabilitatea proprie si a institutiei. El a inlocuit Pacea lui Hristos cu o altfel de “pace“, care e de fapt termenul politic de “statu quo“. Nu vrea zdruncinaturi care sa il puna in situatia incomoda de a lua atitudine, de a-si vadi atasamentul fata de adevarul mantuitor, de a se expune celor mai mic riscuri de prigoana, de marginalizare, de pierdere a avantajelor. Nu vrea zguduituri care sa il puna in situatia de a isi periclita postura sa aleasa, scaunul, imaginea buna, parohia manoasa sau influenta pe care o detine.

Oportunistii sunt cei care, de-a lungul istoriei, au ales, de pilda, sa faca “unire” si “pace” cu monofizitii si cu catolicii, crezand ca asa isi salveaza scaunele si confortul lor. Sunt arhiereii si patriarhii care au facut compromisuri in credinta in momentele in care Imperiul Bizantin era amenintat cu prabusirea. Voiau mai mult sa ramana patriarhi, sa ramana arhierei, voiau slava ce vine de la oameni si nu aveau ca scop sa ramana crestini, sa primeasca slava lui Hristos. Vrand sa ramana cu orice pret patriarhi/arhierei/clerici au ramas pana la urma in istorie ca… tradatori ai Bisericii.

Asa au facut in perioada Sfantului Maxim Marturisitorul, cand acest calugar simplu era singurul care se opunea compromisului de credinta fata de monofiziti in fata amenintarilor externe. Atunci patriarhul si toti ceilalti l-au acuzat ca tulbura, ca dezbina, ca este razvratit. Acelasi lucru ca si astazi! Aceeasi placa, neschimbata de atatea veacuri. Tot ceea ce i se cerea, spuneau adversarii lui, era sa treaca sub tacere diferentele de credinta cu monofizitii. Nu trebuia nici macar sa asume crezul monofizit, ci doar sa taca asupra lui. Cei care il indemnau la o astfel de atitudine spuneau sus si tare ca sunt ortodocsi si ca ii dispretuiesc pe eretici. Iar raspunsul Sfantului Maxim Marturisitorul a fost pe masura (vezi motto): degeaba ii condamni pe eretici daca ii condamni (indirect, prin tacere) si pe sfinti odata cu ei. Cale de mijloc, in chestiuni de credinta, nu exista. Ori marturisire, ori…

Sa revenim acum la vremurile noastre. Chiar in fata unor gesturi clare de apostazie, publice, smintitoare si apoi propovaduite de la altar, ale unui ierarh ca mitropolitul Corneanu al Banatului, reactia de la varful BOR este voit confuza, relativista, ambigua, anemica, inadecvata gravitatii faptei, evitand sistematic sa marturiseasca - fara echivoc, fara dus si intors! - principiile adevarului mantuitor si canoanele legiuite de Parinti pentru o astfel de situatie de o extrema gravitate. In aceste conditii, credinciosii se nelinistesc pe buna dreptate, parintii imbunatatiti iau atitudine ferma de marturisire a credintei, si diferite madulare ale Bisericii se implica in actiuni prin care sa poata lamuri – in lumina adevarului de credinta care arata foarte clar apostazia arhiereului – ce consecinte are o asemenea fapta. Este un lucru foarte firesc, si, din pacate, arata ca reactiile sanatoase ale acestui organism viu ce este Biserica sunt inca prea putin numeroase si vin aproape numai de jos in sus. Altfel stateau lucrurile in trecut, si nu ne referim la vremuri fericite, ci la precedentele crize majore prin care a trecut Biserica. Implicarea sustinatorilor dreptei credinte era prompta si ferma – se incerca abordarea personala a celui inselat, apoi aducerea lui in cadrul unui sinod pentru a se dezbate in cadrul Bisericii problema. Si cine credeti ca preferau sa ocoleasca dezbaterile libere (cu adevarat libere, nu cele aranjate din timp)? Tocmai ereticii, cei care sustineau credinte gresite. Aceasta era atmosfera si normalitatea in Biserica – o implicare onesta de la vladica pana la opinca in chestiunile ce tin de adevarul mantuitor. Cand se gaseau varfuri ale Bisericii si imparati binecredinciosi, atunci se convocau astfel de Sinoade. In schimb, cand vremurile erau tulburi si nu exista o initiativa onesta venita de sus, atunci arheierii singulari, calugarii sau parintii care isi asumau marturisirea de credinta erau acuzati ca tulbura Biserica si fac dezbinare. Astfel de acuzatii i-a aruncat si patriarhul Ioan Caleca (sustinator din interes al ereziilor achindinite) Sfantului Grigorie Palama, deoarece interesele politice ale patriarhului primau asupra indatoririlor duhovnicesti.

Situatia de criza a Bisericii noastre de astazi face ca si acum marturisirile de credinta si luarile transante de atitudine sa nu fie deloc fara risc pentru cei care se incumeta sa le faca. Risti sa treci drept razvratit, extremist, “tulburator de ape”, sa fii marginalizat sau stigmatizat public. Poti fi, de pilda, foarte usor etichetat, de la cel mai inalt nivel, ca fiind un fel de “justitiar fanatic”. Nimeni nu doreste, insa, caterisirea mitropolitului din cauza asprimii sau pentru ca se cauta o razbunare! Ce razbunare sa mai ai fata de un om care singur s-a osandit? Caterisirea este, de fapt, adevarata fapta de dragoste si de mila fata de acest om, necesara urgent pentru mantuirea sa, pentru a-i da prilej de intoarcere! Dar mai ales este masura sanitara de extirpare a zonei infectate, pentru a nu imbolnavi de moarte intregul organism.

Aceasta situatie de tensiune si de risc personal, provocata de atitudinea (prea) rezervata a varfului Bisericii, este cea care nu ii convine deloc oportunistului. El devine, dintr-o data, un vajnic aparator al “bunei randuieli”, al “pacii”, adica el apara de fapt establishmentul care ii asigura postura sa comoda si profitabila. El nu doreste sa fie asociat catusi de putin cu cei care au curajul sa ridice glasul, sa nu care cumva sa cada si peste vreo eticheta “infamanta” si sa se duca pe apa sambetei toata slava sa omeneasca, dobandita cu atata truda… De aceea se da la o parte, ba ii si “probozeste” cu glas mare pe “rebeli”, ca sa se stie bine ca nu are nimic de-a face cu “talibanii”, cu “fundamentalistii”, cu “extremistii”. In loc sa fie nelinistit pentru criza in care se gaseste Biserica, el are o problema anume cu cei care risca personal si altruist propria lor situatie de dragul adevarului! In loc sa fie framantat ca un arhiereu a apostaziat si e pe cale sa tarasca dupa el pana la iad o turma intreaga, sa dezbine cu adevarat si grav turma cea cuvantatoare, el are probleme tocmai cu cei care trag un semnal de alarma, cu cei carora le pasa, cu cei care se expun denuntand primejdia uriasa pentru Biserica, riscul cancerului care se poate extinde daca nu se extirpa tumora eretica!

Recent, o astfel de voce preoteasca “respectabila” a criticat dur chiar in cadrul Bisericii AZEC-ul (dar si site-urile ortodoxe care s-au insris pe o pozitie ferma) pentru conferinta organizata in jurul problemei apostaziei mitropolitului Corneanu, acuzatia fiind tocmai aceea ca… ei dezbina Biserica. “O adunatura, acolo, de ziaristi”, spunea! Nu conteaza nici macar numele importante prezente acolo, nu conteaza cati preoti au participat si au vorbit… Aceste “amanunte” se pare ca nu au scazut cu nimic “vina” adunaturii de jurnalisti care a incercat sa se implice, vadind astfel faptul ca exista oameni care au facut ceea ce el, clericul, ar fi fost in cea mai mare masura chemat si dator sa o faca, da… a lipsit de la apel. Cat priveste site-urile de internet, insisi parintele Iustin Parvu si monahii athoniti au ales sa-si transmita mesajele prin intermediul lor. Atata timp cat “site-urile” sustin o invatatura corecta, discreditarea lor generala nu face altceva decat sa arate irationalitatea unui astfel de atac. Ele sunt atacate pentru ca deranjeaza din acelasi motiv ca si conferinta AZEC – reprezinta o atitudine incomoda, nedorita, urata de oportunisti.

In fata acestei acuzatii, chiar ne punem si noi intrebarea. Cine dezbina Biserica? Daca ne punem in mod onest problema dezbinarii, si nu intr-un mod irational si interesat, nu este oare limpede ca nu “adunatura” AZEC a dezbinat Biserica, ci cel care s-a despartit de Trupul lui Hristos pentru a intra in comuniune cu eterodocsii? Nu este oare conferinta organizata de AZEC o reactie (si inca nu una de principiu, ci doar o organizare benigna a unei dezbateri) la o cadere in erezie, cadere care este condamnata de Sfintele Canoane ale Bisericii si de toti Sfintii Parinti, care a creat un precedent de cea maii mare gravitate si care risca sa duca la ruperea tocmai a unitatii Bisericii! Oare dezbinatori sunt cainii de paza care latra cautand sa apere oile de lupii rapitori intrati in turma sau dezbinatori se cheama tocmai cei care cauta sa alunge cainii, pentru ca lupii sa poata sa prade nestingherit?

Cand marii nostri batrani duhovnicesti se alarmeaza, cand parintii athoniti romani – pe care, altminteri, ii avem la evlavie, cand vocea lor nu suna incomod pentru noi – striga si ei cu putere, avertizand ca e vorba de o vanzare a Ortodoxiei si ca trebuie luate masuri urgente, unii duhovnici incearca – vorba Cuviosului Paisie Aghioritul – “sa adoarma lumea” si “sa-i infese pe fii lor duhovnicesti“, sa nu cumva vreunul sa se nelinisteasca cu nelinistea cea buna, sa devina constient de drama care se peterece si sa caute a dobandi pocainta, trezvia si discernamantul in aceste vremuri deosebit de tulburi.

Cum am aratat, dezbinarea a inceput deja de la mitropolitul Banatului si se poate extinde, ca un cancer, in toata Biserica. Semnalele sunt ca ea va lua o amploare incalculabila, dar… calculata de strategii care au pus la cale intreaga tarasenie anti-ortoodoxa. Ereticul si cel care se rupe de la Trupul lui Hristos, Biserica, pentru a se uni cu comunitatea eterodocsilor, acela dezbina, prin insasi aceasta rupere, Biserica lui Hristos. Cel care propovaduieste ca impartasirea sa cu eterodocsii este laudabila si de urmat si cauta sa convinga de acest lucru turma cuvantatoare, castigata cu sangele lui Hristos, acela dezbina Biserica. Cei care primesc si perpetuteaza aceasta propovaduire, acestia dezbina Biserica. Si mai tragic e ca multi dintre ei o fac chiar premeditat!

Si perpetuarea acestei dezbinari se face, din pacate, o spunem cu durere, si de toti acei preoti sau duhovnici faimosi, respectabili, dar oportunisti, care se ridica impotriva fratilor de credinta carora le pasa de Trupul lui Hristos si care marturisesc adevarul de credinta. Si nu este vorba doar de un singur exemplu, ci mai multi se regasesc – intr-o masura mai mica sau mai mare – in acest “prototip”. Paradoxul este ca tocmai cei care striga mai tare impotriva “dezbinarii” sunt aceiasi cu cei care ii indeparteaza pe enoriasii sai de reperele duhovnicesti cele mai puternice si mai vii ale timpurilor noastre. Sunt aceiasi care au pus, de exemplu, definitiv la index – pentru ucenicii, pentru fidelii lor sau pentru grupurile pe care le indruma – Manastirile Petru-Voda, Diaconesti si Oasa, pe parintele Savatie Bastovoi sau pe Danion Vasile, aceiasi care vitupereaza impotriva icoanelor facute pentru Sfintul inchisorilor (si nici macar pentru ca acesta n-ar fi canonizat inca, ci pentru ca… ar fi doar o personalitate, iar nu un sfant!) … si inca multe altele.

Atunci cand te folosesti de reputatia pe care ai castigat-o si de autoritatea sacerdotiului, ca sa ceri ascultare neconditionata si sa imparti Biserica intre “cei care sunt cu mine” si cei “irecuperabili” – pentru ca asculta de alti Parinti duhovnicesti si frecventeaza bisericile sau parintii declarati de tine non gratadezbinator si smintitor al turmei tale? – oare nu te numesti, de fapt, tu insuti Daca nu ai tu insuti curajul si verticalitatea de a marturisi raspicat adevarul in Biserica, de ce ii opresti pe altii sa o faca sau ii defaimi public pentru ca te mustra prin pilda lor?! :-(

Orice asemanare a descrierilor de mai sus cu persoane reale nu este, din pacate, deloc intamplatoare.

P.S. O nota explicativa pentru a preveni unele neintelegeri:

Desigur, tipologia “folosita” in articolul nostru este una schematica, cu totul incompleta fata complexitatea realitatii umane si bisericesti. Mai exista cel putin inca o categorie – cea a celor care sunt sinceri, de buna credinta, dar poate usor naivi sau poate putin tematori, cei care nu ies in fata si nu marturisesc fatis, dar care nici nu-i privesc cu antipatie pe cei care o fac. Oricum, trebuie sa spunem si ca cei mai multi dintre noi suntem mai curand “amestecati”, mixturi de bine si de rau, indemnati si de ravna cea buna, dar tradati de unele patimi, ispititi si de lasitate, si de fatarnicie. Unul din cei care stau in picioare astazi poate sa cada maine, dupa cum unul dintre cei care s-au lepadat acum, maine se poate intoarce. Nimeni nu este “asigurat” pana la ultima suflare si cu atat mai putin sunt cei care se cred martiri inainte de vreme. Cum spunea parintele Seraphim Rose, fiecare dintre noi poate fi un Iuda, daca nu ia aminte si daca lasa patimile dinauntrul sau sa castige teren… Dincolo de acestea, ramane foarte trista dezbinarea reala, ascunsa sub diversiunea pericolului inchipuit al unei dezbinari din partea celor ce au curajul – cu dreapta socoteala si fara razvratire – sa puna totusi piciorul in prag.

sfantamanastirehurezi.JPG Va mai recomandam:

De pe site-ul nostru:

13 Comentarii »