“… Asta nu-i momentul sa deznadajduiesc, asta e momentul sa incep nadejdea, inseamna ca Dumnezeu vorbeste cu mine, inseamna ca Dumnezeu lucreaza deja mantuire in mine, acum aparent in negativ dar, de unde sa porneasca mantuirea lui Dumnezeu decat dezvaluindu-mi realitatea mea. Care e realitatea mea? Pacatul si nefiinta. Ce altceva sa-mi arate Dumnezeu daca si El este Dumnezeu adevarat si nu-mi vorbeste lingusit sau minciuni. Dar asta mi-o arata nu ca sa deznadajduiesc, ci ca inceput al mantuirii mele.

Tanjind dupa viata, urand ale mortii, acuma pot sa zic: “Doamne, miluieste!” si cuvantul “miluieste” incepe sa aiba viata, fiindca sufletul meu incepe sa aiba viata. Dureroasa deocamdata, ca si nasterea. Nasterea doare. Acuma, in durerea mea, imi devin mama mie insumi si ma nasc intru dureri, dar ma nasc. Si vine vremea cand femeia uita de durerea ei de “bucuria ca om s-a nascut in lume”, zice Hristos. Si mai mult, cand noi ne nastem, fie si prin dureri, prin cuvantul lui Dumnezeu, intru Dumnezeu”.

“Deci conştientizarea păcatului. Dar în această conştientizare nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i un lucru bun, un păcat şi nu te-a crezut? Şi ce se întâmplă când începe să te creadă? Ce se întâmplă când eu conştientizez că un lucru a fost păcat? Încep să văd întunericul în care sunt. Şi ce-mi arată acest întuneric? Decât că e prezentă o lumină pe undeva în viaţa mea. Deci conştientizarea păcatului, în două cuvinte este – v-o spun din partea filocalicilor şi-a părintelui meu duhovnic – este lumina necreată, este Dumnezeu Însuşi Care-mi luminează conştiinţa. Acum risc deznădejdea, dar acum nu-i momentul să deznădăjduiesc că sunt mai rău decât ieri, ba sunt mai bine, sunt tot păcătosul de ieri, dar încep să fiu conştient. Văzând acuma răul şi întunericul păcatului meu pot să deznădăjduiesc, dar eu sunt mai preţios în ochii lui Dumnezeu decât atunci când eram acelaşi păcătos dar habar n-aveam. De ce? Fiindcă Dumnezeu găseşte în mine pe cineva cu care poate să înceapă a vorbi şi zicea părintele Sofronie: Viaţa pocăinţei nu este altceva decât întoarcerea omului de către întunericul pe care astăzi lumina lui Dumnezeu mi-l descoperă, către acea lumină. Contemplarea luminii necreate, a lui Dumnezeu Însuşi, nu este aşa un fenomen cum ni-l închipuim noi. Este un lucru care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru fiinţă, un firesc, când omul a devenit o minte de Dumnezeu văzătoare fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumenzeu îmi dezvăluie întunericul, încep să văd ceva în viaţa mea – dă-ne Doamne şi auzi-ne ca rugăciune! – încep să văd însăşi lumina. Părintele nostru Sofronie zicea: de-abia atunci o să-ţi dai seama că asta este acea lumină care în zilele deznădejdilor mele mă lumina ca să-mi văd întunericul, ca să încep călătoria mea dintru întuneric întru lumină.. (Parintele Rafail Noica)

“Ce inseamna „ţine-ţi mintea în iad“? Fii realist! Ăsta eşti! Dar nu deznădăjdui, că Dumnezeu nu acolo te va lăsa. Dragostea lui Dumnezeu nu poate să nu te audă dacă te rogi Lui, nu poate să te lepede dacă încă nădăjduieşti în El. Cu ce obraz să nădăjduieşti? Cu nici unul! Doar aşa, fiindcă Dumnezeu e bun. Asta este pentru culmile deznădejdii. Când nu avem deznădejdea asta, continuăm să ne ţinem mintea în iad, să ne osândim pentru păcatele pe care le vedem, să ne spovedim şi toate cele care ni le-a rânduit Dumnezeu spre mântuire”. (Parintele Rafail Noica)

A se vedea si: http://www.razbointrucuvant.ro/2008/12/08/parintele-rafail-noica-cuvant-despre-implinirea-poruncilor-si-pentru-tamaduirea-deznadejdii/

Ce sa spun?! nimic nu pot spune!
de cate ori citesc si recitesc indemnuri de acest fel, plang…pt ca stiu cat adevar este in aceste cuvinte…si imi doresc atat de mult sa am mai multa forta sa fiu asa si nu am!
parca mi-ar fi frica sa trec de piedicile omenesti si piedicile vrajmasului pt a ma abandona cu totul…
simt nevoia sa fac rugaciune…uneori fac…dar am zile cand nu fac nimic in aceasta directie…ce sa fac? ce sa fac?…
sunt prea slaba…stiu! dar cum sa fac sa devin mai puternica in aceasta directie?! pt ca fara Dumnezeu toti suntem nimic, de fapt!
iubesc cuvintele marelui Paisie Arghioritul, citind viata fericitului Iacov Tsalikis simt fericirea traita de Sfintia Sa, simt mangaiere in cuvintele Parintelui Nicolae Steinhardt…stiu ca Parintele meu duhovnic are dreptate in tot ceea ce spune, si regret atat de mult ca de multe ori nu i-am dat ascultare si Sfintia Sa nu ma lasa totusi! Dumnezeu este atat de mare si de bun, si eu atat de nevrednica de dragostea Lui!
ce sa fac sa am mai mult curaj in ceea ce simt, si sa nu mai fiu atat de prinsa de omenesc?!…
Doamne ajuta!