DE CE A CAZUT CONSTANTINOPOLUL?

Sa ne pocaim sincer, pentru a ne mantui!

Primul patriarh de dupa cucerirea Constantinopolului, Ghenadie si dascalul acestuia, Iosif Vrienie: Povestire vrednica de luat aminte

“Cand eram copil de doisprezece ani, am auzit de la unchiul meu, parintele Dimitrie Skaliotis, urmatoarea povestire, pe care acesta a auzit-o de la unchiul tatalui sau, care a fost mult timp arhimandrit al Patriarhiei:

‘Cand Constantinopolul a fost cucerit de turci, cotropitorul Mohamed al II-lea s-a instalat in palatele imparatilor bizantini, bucurandu-se pentru biruintele si jafurile armatelor sale. Intr-o zi a asezat masa oficiala pentru mai-marii trupelor lui – aghiotanti, generali si ofiteri superiori. In vreme ce ospatul incepuse, intorcandu-se spre peretele camerei, a avut o descoperire, o mana goala cu palma si cele cinci degete deschise. Inspaimantat, i-a intrebat pe cei de la masa daca si ei vad acest lucru, si ce sa insemne oare? Au raspuns ca vad si ei, dar ce inseamna nu stiu.

Sultanul era nedumerit si a cerut sa i se spuna semnificatia acelei vederi. Unii i-au spus sa caute ghicitori si vrajitori, caci aceia ii vor putea arata semnificatia. Sultanul a chemat la el pe multi otomani si arabi care se ocupau cu vrajitoria, dar nimeni nu-i putea descoperi ce semnifica descoperirea pe care a avut-o. Vazand bucatarul sultanului, care era grec, dar credincios si iubit de acela, ca sultanul e suparat si trist, caci nu o data, ci de multe ori, a vazut mana goala cu degetele deschise, ii spuse:

– Cauta un crestin sfant, pentru ca numai acela iti va putea descoperi semnificatia acestei vederi.
Intr-adevar, sultanul a cercetat indata si i-a intrebat pe multi crestini daca cunosc pe vreun om sfant, fagaduindu-le acestora ca vor primi rasplata bogata in schimb.

Atunci cativa crestini i-au spus:

– Noi il stim de sfant pe inteleptul Gheorghe Scholarul (scholari se numeau cei care studiau teologia si filozofia adevarata, cercetarii Sfintelor Scripturi).

Sultanul a poruncit sa-l gaseasca indata, l-a chemat si i-a zis:

– Daca vei putea sa-mi descoperi semnificatia celor cinci degete ale mainii pe care o vad, iti voi da tot ce-mi vei cere.

Iar inteleptul Gheorghe i-a raspuns lui Mahomed al II-lea:

– Prea inalte, eu cu puterea, cunostinta si intelepciunea mea nu pot talcui descoperirea ta, doar adevaratul Dumnezeu in care cred si pe care Il slavesc mi-o poate dezvalui. Da-mi, te rog, un ragaz de sapte zile ca sa postesc si sa ma rog lui Dumnezeu sa mi-o descopere.

Sultanului i-au placut vorbele inteleptului Gheorghe si i-a dat ragazul cerut. Dupa ce au trecut sapte zile, acela a aparut in fata sultanului si i-a zis cu indrazneala:

– Domnul si Dumnezeul meu, la Care m-am rugat si pe care il slavesc, Care ne-a fagaduit ca ne va da tot ce-I vom cere cu credinta, daca este spre folosul sufletului nostru, mi-a descoperit semnificatia vederii tale. Cunoaste, asadar, prea inalte sultan, ca cele cinci degete ale mainii pe care o vezi inseamna ca n-ai fi intrat in acest oras daca in el ar fi existat cinci crestini adevarati.

Imparatului i-a placut explicatia lui Gheorghe Scholarul si i-a zis:

– Intrucat te vad intelept si mi-ai dezlegat nedumerirea alungandu-mi tristetea, cere-mi orice vrei si sunt gata sa-ti ofer.

Si Gheorghe a spus:

– Un lucru cer de la tine, prea inalte, sa dai porunca severa ostasilor tai sa inceteze crimele impotriva grecilor, torturile, prigoanele, talhariile si jafurile.

Si Mohamed a dat imediat porunca si l-a numit pe Gheorghe carmuitor al natiei sale, si i-a dat putere ca, cati dintre greci sufera nedreptati din partea turcilor, sa i se adreseze lui, si el sa-i spuna sultanului. Din ceasul acela au inceput sa se imputineze chinurile si suferintele crestinilor. In continuare, Mohamed a incuviintat sa fie hirotonit un patriarh, cu numele Ghenadie. I-a dat mari cinstiri patriarhului Ghenadie, i-a asezat masa la palat si dupa aceea l-a condus afara in curte, i-a daruit un cal ales, cum se obisnuia printre imparati, si le-a poruncit tuturor conducatorilor curtii sa-l insoteasca in procesiune, unii mergand inaintea lui, iar altii in urma, pana la biserica Sfintilor Apostoli.

Si in felul acesta, cu ajutorul si harul lui Dumnezeu, si cu credinta, cumpatarea si intelepciunea patriarhului Ghenadie, elenismul si crestinismul ortodox au fost salvate”.

“Inainte de cucerire, cele bisericesti si cele laice ale Constantinopolului se aflau intr-o stare jalnica si vrednica de plans. Prin ingaduinta lui Dumnezeu, pentru multele pacate ale clerului si poporului, orasul a fost dat in mainile otomanilor, precum afirma multi istorici, indeosebi inteleptul orator al Bisericii, care era si propovaduitor vestit, monahul Iosif Vrienie, dascalul Sfintilor Marcu din Efes si patriarhului Ghenadie, a carui marturie o aducem, caci era om sfant si iubitor de adevar. Aceasta marturie adevereste starea jalnica si vrednica de plans a poporului si clerului din vremea aceea. Adaugam aici marturia sfantului barbat, putin prelucrata:

<<Daca cineva, vazand vizitele pedagogice pe care Dumnezeu ni le face, este nedumerit, sa se gandeasca si la faptele savarsite de noi si sa se minuneze, caci pe drept se ingaduie sa ni se intample toate acestea. Caci nu exista rautate care sa nu o faptuim cu staruinta, toata viata noastra… Cei mai multi dintre noi nu numai ca nu cunosc ce inseamna a fi crestin, dar nu stiu sa-si faca nici cruce, sau stiu si nesocotesc a o face. Preotii nostri sunt hirotoniti pe bani si inaintea nuntii, ca multi altii, au legaturi cu sotiile lor. Iertarea pacatelor se face in schimbul unor daruri… Numele lui Dumnezeu care este hulit nu-l aparam, in vreme ce suntem datori sa murim pentru el... Pe noi insine si pe altii ii anatemizam in fiecare zi si ii supunem la multe blesteme. Deseori facem juramant fara teama si juram in numele infricosator si sfant al Dumnezeului si Mantuitorului nostru; si acestea le facem fara a avea nevoie de ele. Cartim impotriva lui Dumnezeu, uneori pentru ca ploua, alteori pentru ca nu ploua; pentru ca e cald, pentru ca e frig; pentru ca unora le-a dat bogatii, iar altora le ingaduie sa moara de foame. Pentru ca bate viforul, pentru ca a starnit crivatul, si printr-un cuvant devenim judecatori neinduplecati lui Dumnezeu. Inca multi dintre noi hulesc credinta ortodoxa, crucea, legea Sfintilor, pe Insusi Dumnezeu in public, ca unii care sunt lipsiti de orice respect. La hula adauga si lepadare de Dumnezeu, si nimeni din cei care aud nu se impotrivesc…

Nu le e rusine sa se culce, nu numai barbatii, dar si femeile, goi ca in ceasul nasterii… Pe fete le invata de-ale stricaciunii, iar femeile lor se imbraca cu hainele barbatilor. Nu le e rusine ca la sfintele praznice sa cante din instrumente cantece satanice si sa joace, imbatandu-se si savarsind obiceiuri straine rusinoase... Se savarsesc colinde, si in martie purtam talismane, in mai ne punem cununi pe cap si bem licori facute de vrajitori, sarim peste focuri si mergem la ghicitori. Din ce in ce mai mult mergem la magi si vrajitori. Si la fiecare boala alergam la fermecatori (sau vrajitori) si legam sau dezlegam animale si oameni…, scaparea noastra sunt vrajitorii. Se inmulteste acum fuga de virtute si se imputineaza izgonirea pacatului, fapt ce face sa piara valoarea iubirii si sa vina uraciunea invidiei…. Milostenia s-a indepartat, compatimirea s-a micsorat, lasandu-ne prada urii si nerusinarii. Carmuitorii nostri sunt nedrepti, cei care supravegheaza si au putere peste lucruri sunt rapitori; judecatorii primesc daruri, cei ce se targuiesc mint, oamenii oraselor sunt batjocoritori, cei de la sate – lipsiti de judecata si jalnici cu totii. Fecioarele noastre sunt mai nerusinate decat desfranatele, femeile vaduve – foarte iscoditoare, cei casatoriti nu au cumintenie si nu pazesc credinta, tinerii sunt depravati, iar batranii – betivi. Lucratorii au nesocotit lucrul, preotii au uitat de Dumnezeu, monahii au parasit calea cea dreapta, iar laicii si-au iesit cu totul din fire... Chipul nostru a devenit nerusinat si pricina de pacat… si in vreme ce savarsim toate relele, credem ca nu se va intampla nimic. Au considerat cuvintele inteleptilor ca nefolositoare si povesti… Si mai mult sunt cinstiti acum nerusinatii, care petrec in desfrau, decat aceia care se nevoiesc, traindu-si viata intru virtute… Nu trece o zi sau un ceas fara sa ne afundam in insulte si osande fata de fratii nostri. Multi dintre noi traiesc in imbuibarea pantecelui, betii, desfranari, adultere, mizerii, lipsa de evlavie, vrajmasii, gelozii, invidie si talharii. Am devenit mandri, infumurati, iubitori de arginti, egoisti, nerecunoscatori, hoti, tradatori, necuviosi, nepocaiti, neinduplecati. Multi dintre clericii pacatosi se apropie si liturghisesc la Sfanta Masa. Iarta-ne, Doamne! Aceasta mai mult decat toate ne face neplacuti in fata lui Dumnezeu si vrednici a primi mii de suferinte. Si altele cate se savarsesc in public si pe furis de catre multi, iar noi tacem. Acestea deci si altele asemenea au facut sa primim pedepsele pedagogice ale lui Dumnezeu!”

“Acest monah sfant si intelept care se nevoia intr-o sihastrie din afara Constantinopolului a fost chemat de patriarh si de imparat la curte, ca sa rosteasca predici religioase si omilii care sa indemne la pocainta, intoarcere, folos si mantuirea sufletului crestinilor. Intrucat cunostea starea morala a poporului si armatei, si tocmai de aceea il chemasera, a aparut in fata imparatului, a patriarhului si a celorlalte oficialitati si cu indrazneala le-a zis:

– Pentru ca m-ati chemat sa propovaduiesc cuvantul lui Dumnezeu, am venit cu placere, dar daca voi nu ma sprijiniti, in zadar m-ati adus. Am si eu o rugaminte catre patriarh si imparat. Patriarhul sa arate interes spre a micsora cu severitate abuzurile si relele care se fac de catre cler, iar imparatul sa micsoreze abuzurile care se fac, de catre armata si popor, si atunci, cu ajutorul Domnului, va urma o indreptare.

Dar intrucat nici patriarhul, nici imparatul n-au luat nici o masura si nu s-au ingrijit de acest lucru, rautatea a sporit si pacatele s-au inmultit, iar monahul a fost nevoit sa plece din Constantinopol si sa se intoarca la sihastria lui. Insa inainte de a pleca a rostit un ultim cuvant si la urma a marturisit pricina pentru care pleaca din oras. Luandu-si ramas bun de la patriarh, de la imparat, de la cler si popor, a spus urmatoarele cuvinte profetice:

– Plec intristat si sa stiti ca nu va trece multa vreme si eu voi muri; iar orasul acesta, din cauza nenumaratelor pacate ale celor care locuiesc in el, cu ingaduinta lui Dumnezeu, va fi cucerit de catre turci, dar crestinismul, elinismul si credinta ortodoxa se vor pastra. Atunci marele duce Luca Notaras i-a spus cuviosului Iosif:

– Cum e cu putinta ca Dumnezeu, care i-a zis lui Avraam ca daca va afla in cetatea Sodoma si Gomora zece drepti n-o va distruge, sa predea un oras atat de mare, in care exista multi pacatosi, dar exista si multi drepti, nu zece, ci sute si mii?

– Ca exista multi, a raspuns inteleptul Vrienie, stiu, dar si acestia sunt vinovati de pacatele multora, si pe dreptate Dumnezeu va preda orasul in mainile turcilor. Cand va fi predat orasul, iti vei aduce aminte de cuvintele mele. Au trecut cativa ani si orasul a fost cucerit de turci; iar cand Notaras si-a vazut copiii injunghiati in fata lui, la porunca cotropitorului Mahomed, si-a amintit de inteleptul Vrienie. Drept esti, Doamne, si dreapta judecata ai iubit. Iti multumesc, Doamne.

In aceeasi situatie mizerabila si vrednica de plans in care se afla atunci neamul nostru, pe care a descris-o inteleptul Vrienie, se afla si astazi, si chiar mai rau. Patimirile nu ne-au devenit lectii, si daca nu ne vom pocai sincer si nu ne vom intoarce la Dumnezeu, de la fata Caruia am fugit nesocotindu-L si calcand dumnezeiestile Sale legi si porunci, asa vom fi pedepsiti si noi. Acela a adus potop peste oamenii lipsiti de piosenie ai Sodomei si Gomorei. I-a pedepsit pe evrei, predandu-i deseori robiei si pieirii. A predat si Imperiul Bizantin robiei turcilor. Daca nici noi nu ne vom pocai, vom fi distrusi. Este imposibil ca, staruind in pacat, sa nu fim pedepsiti. Ne striga aceasta, ne-o predica, ne-o profeteste Dascalul neamurilor, propovaduitorul intregii lumi, Apostolul Pavel, vocea lui Hristos: Daca orice incalcare de porunca si neascultare si-a primit rasplata cea dreapta, atunci cum vom scapa noi, daca vom fi nepasatori fata de o astfel de mantuire? (Evrei 2,2). Ne-o spune Insusi Domnul nostru, Iisus Hristos: Daca nu va veti pocai, toti vei pieri la fel (Luca 13,3).

Zece nenorociri i-a dat Dumnezeu lui Faraon pentru ca nu a implinit porunca Sa, pe care i-a transmis-o prin Moise, adica sa-i lase pe israeliti sa plece din Egipt si sa mearga in pamantul fagaduintei. Zece nenorociri i-a dat Dumnezeu si neamului elen pentru neascultarea, calcarea si nesocotinta cu care oamenii se comporta fata de legile Lui. In continuare, cuviosul parinte Filothei pomeneste diferite nenorociri din anul 1914 si pana in momentul acela si sfarseste: Mai ramane cea de-a zecea, care sta sa vina. Daca ne pocaim si ne intoarcem la Dumnezeu, precum ninivitenii, va inceta, se va intoarce si ea. Daca nu ne vom pocai, va veni. Fiecare nenorocire este mai mare decat cea dinainte, suferinte, distrugere mare si pieire.

Sa ne pocaim! Sa ne pocaim, Sa ne pocaim, fratilor, ca sa ne izbavim de chinurile trecatoare si de cele vesnice, si sa ne invrednicim sa dobandim cu totii bunatatile ceresti. Amin”

(sursa online: transcrierea doamnei Maria Irimescu, in trei parti, de pe grupul credinta ortodoxa, din “Vedenii si istorisiri de folos despre viata de dincolo“, editura Egumenita)