Parintele Steinhardt despre VOCATIA MONAHALA si despre POSIBILELE DERAPAJE ALE MANASTIRILOR ROMANESTI
Revista Rost a publicat recent cateva fragmente inedite din corespondenta parintelui Nicolae Steinhardt de la Manastirea Rohia (de la a carui adormire intru Domnul se implinesc maine 19 ani) cu parintele Ioanichie Balan, care tocmai s-a mutat si el la vesnicele lacasuri. Am extras din ele doar cateva pasaje, pe de o parte pentru ca il reprezinta foarte bine pe parintele Nicolae in calitate de calugar, dar si pentru ca includ niste observatii de mare actualitate si acuitate (unele parca profetice) referitoare la anumite pericole la care este expus monahismul romanesc din zilele noastre:
“M-au îndemnat să îmbrăţişez viaţa monahală: harul Domnului, conştiinţa păcatelor săvîrşite şi a netrebniciei vieţii pe care am trăit-o – cea dintîi şi mai de seamă consecinţă a cunoaşterii lui Hristos aceasta îmi pare a fi: ni se deschid ochii asupra propriei noastre nimicnicii, dobîndim facultatea de a ne vedea din afară (şi a ne înfiora), aşa cum ne privesc şi ceilalţi (vorba lui Sartre), ne putem însuşi neşovăitor şi nereticent versetul 22 al psalmului 72: “Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta” -, dorinţa ispăşirii (ori măcar a unei îndreptări) şi – de ce n-aş recunoaşte-o? – experienţa anilor de închisoare (au fost pentru mine un eveniment existenţial cutremurător) – datorită cărora am putut lua contact nemijlocit cu realitatea vieţii, cu ceea ce se pricepe ea a deveni cînd se leapădă de măşti, artificii, decoruri şi sulemeneli.
Dar vocaţia mea călugărească e poate mult mai veche, se confundă de fapt cu vocaţia mea creştină, mai întîi sub forma unui mysterium fascinosum în anii copilăriei din comuna Pantelimon de lîngă Bucureşti şi-n anii de şcoală, apoi ca mysterium tremendum, următor anilor de viaţă irosită şi perioadei de detenţie cînd, brusc şi brutal, realitatea mi s-a manifestat iar chemarea lui Hristos mi s-a făcut auzită nu mai puţin urgentă şi inexorabilă decît goarna mobilizării.
(…)
Tare mă tem că în multe cazuri [modelul sau duhul manastirilor] oscilează între al cooperativelor agricole de producţie şi al şantierelor de construcţii. Labor [munca], desigur, dar în alt duh decît al febrilităţii mundane. Sunt şi excepţii, mă tem însă (mai abitir) că se cade în extrema cealaltă, a bigotismului strîmt şi al tipicului literal neînsufleţit de foc lăuntric. Iar un asemenea tipic (are drept mumă ţărîna şi drept strămoaşă uscăciunea) neîndoielnic că e o ipostază a încremenirii.
(Atenţie la mănăstirile monumente de artă şi monumente istorice: să nu se prefacă în simple puncte turistice şi centre muzeistice!)
Lenea e un viciu şi un rău, dar bun lucru este să răsară în lumea aceasta contemporană şi cîte un locşor (măcar în cuprinsul mănăstirilor) unde viaţa să nu se desfăşoare sub semnul grabei, iureşului, taylorismului, supraproducţiei, folosirii fiecărei nanosecunde, unde să existe niţel timp pentru visare, meditaţie, neutilitarism, netensiune nervoasă şi cerebrală, niţică bucurie de a trăi şi a contempla şi a da mulţămită lui Dumnezeu că ne-a învrednicit (şi menit!) să cunoaştem, odată cu El, fericirea fără pereche a fiinţării!”.
(textul integral – aici)
Pfui! EXCELENT! Felicitari pentru articol! S-a punctat atat de bine si la obiect incat n-ai ce comenta. Sunt lucruri ‘subtiri’ pe care le-am sesizat si eu ducandu-ma pe la manastiri si ajunsesem sa cred ca sunt intr-o doaga gandind asa; dar iata, ca un parinte asa de mare ca Steinhardt nuanteaza si pune punctul pe ‘i’.
As dori sa vizitez o manastire de calugari, dar micuta, modesta, cu putini vietuitori, unde nu se face negustorie, unde nu sunt chilii cu termopane, unde nu sunt parcari si chioscuri, unde calugarii nu au autoturisme si nu vorbesc toata ziua la telefon … si daca s-ar putea, cat mai retrasa, mai ascunsa si cat mai greu accesibila.
Va rog frumos sa ma ajutati cu orice informatie, cat de mica.