SFINTII 40 DE MUCENICI: Timpul s-a scurtat! Acum este prilejul de pocainta!
Cei 40 de sfinti mucenici praznuiti pe 9 martie au format o comunitate de marturisitori ce au marturisit pe Hristos, fiind aruncati intr-un lac inghetat, unde s-au incalzit prin dragostea cu care se sprijineau, se imbarbatau si se indemnau unul pe altul. Oare nu cu atat mai mult ne aduc ei aminte si de sfintii inchisorilor? Ne aducem aminte, de pilda, de un Mircea Vulcanescu, ce reusea sa imbarbateze atat de mult sufletele celor impreuna-inchisi cu el, incat, din aceasta cauza, a fost trimis in beciul infect si plin de apa al inchisorii, acolo facandu-se pe sine pat si patura pentru a salva viata unui frate mai tanar, jertfindu-si-o pe a sa.
Induiosatoarea scrisoare-testament a Sfintilor cei 40 de mucenici nu poate sa nu ne duca cu gandul la indemnul rostit de Sf. Marturisitor Valeriu – Acum este timpul pentru pocainta! Iata ca “mesajul”, indemnul mucenicesc este acelasi in toate timpurile si locurile de prigoana. Si poate fi la fel de smintitor pentru cei care nu inteleg ca pocainta, departe de a fi “cedare” sau “defetism”, inseamna adevarata intelepciune si cea mai puternica arma in razboiul nevazut si vazut. De altfel, curatia sufleteasca a unor Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu, Constantin Oprisan, Virgil Maxim si multi altii – curatie care era sinceritatea dragostei fata de Dumnezeu si respingerea hotarata a gandurilor rautatii – este o alta trasatura dumnezeiasca ce ne aduce aminte, in aceasta zi de praznuire, si de Sfintii mucenici si marturisitori ai inchisorilor.
Sfintii 40 de mucenici din lacul Sevastia ne sunt, astfel, cu adevarat dreptar de viata duhovniceasca si de impreuna-lucrare. Din pacate, ne sunt si mustrare… Deoarece vedem aici ca impreuna-patimirea, unitatea de nezdruncinat a comunitatii fratesti intemeiate pe iubire, jertfa, slujire si pocainta, este exact ce ne lipseste noua, in aceste vremuri. Si daca in ceata celor 40 de mucenici tot a fost unul care a slabit in credinta si a apostaziat, in ciuda tuturor incurajarilor celorlalti, in cazul nostru – in care vrajba, rautatea si suspiciunea intre frati sunt la cote maxime, cand singuratatea si izolarea ne coplesesc, cand dragostea frateasca nu numai ca se raceste, dar chiar este inlocuita de ura – oare cum va fi pentru noi in ceasul incercarilor celor mari? Infricosatoare intrebare si perspectiva… Sa ne rugam Sfintilor cei 40 de mucenici si sfintilor inchisorilor sa ne lumineze si sa ne povatuiasca in caile in care vom merge!
Din Testamentul Sfintilor cei 40 de mucenici:
“(…) Asadar, va rog, frate Crispine, sa va departati de orice pofta si orice ratacire lumeasca. Caci marirea lumii este inselatoare si neputincioasa, infloreste pentru putin si se vestejeste ca iarba gradinii, primind sfarsitul mai repede ca inceputul. Mergeti mai degraba la iubitorul de oameni Dumnezeu, care daruieste bogatie neimputinata celor care alearga la El si da ca rasplata viata vesnica celor ce cred in El.
Timpul acesta este folositor celor care vor sa se mantuiasca, oferind prilejul potrivit pentru pocainta, pentru practiarea adevaratei vietuiri a celor care nu amana nimic pentru viitor. Caci schimbarea vietii este neprevazuta. Si chiar de ai cunoaste-o, vezi ceea ce este de folos si arata in modul acesta curatia credintei, pentru ca prin aceasta sa stergi urma pacatelor savarsite inainte. „Caci in starea in care te vor gasi, spune Domnul, in aceea te voi si judeca”*. Sarguiti-va, asadar, sa fiti fara greseala in poruncile lui Hristos, ca sa scapati de focul cel nestins si vesnic. Caci glasul dumnezeiesc striga: „Timpul s-a scurtat!” Mai presus de toate, cinstiti iubirea, caci numai ea singura respecta datoria iubirii fratesti si se supune legii dumnezeiesti. Caci prin fratele cel vazut se cinsteste Dumnezeul cel nevazut. Daca pe toti nascuti din aceeasi mama cuvantul ii numeste frati, tot asa sunt socotiti toti cei care iubesc pe Hristos. Intr-adevar, Sfantul nostru Dumnezeu si Mantuitor a spus ca sunt frati intre ei, nu cei ce sunt partasi firii, ci cei uniti in credinta, prin vietuirea lor cea mai buna si care „implinesc voia Tatalui lor din ceruri.”
(Din testamentul celor 40 de mucenici, „Actele Martirice“, 1982).
Din viata celor 40 de mucenici:
“Aducîndu-i la judecată, tiranul Agricolae, mai întîi i-a lăudat cu viclenie, ca să-i înşele; apoi, văzînd că nu se supun, le-a spus să respecte împărăteştile legi şi să jertfească zeilor, ca să nu fie munciţi şi pedepsiţi cu moartea. Iar ostaşii Împăratului ceresc au răspuns: “Dacă pentru împăratul pămîntesc am arătat atîta vitejie în războaie, precum ştii, apoi cîtă vitejie şi jertfă se cuvine să aducem noi Împăratului Celui fără de moarte, Ziditorul tuturor?” Iar păgînul eparh, văzînd statornicia lor în credinţă, le-a zis: “Una din două alegeţi: Ori să vă închinaţi zeilor şi să le aduceţi jertfe, ca să luaţi daruri de la împăratul, ori, dacă nu vă supuneţi, veţi fi lipsiţi de dregătorie şi veţi suferi
“Noi sîntem creştini, au răspuns ei, şi pentru Împăratul nostru Iisus Hristos sîntem gata a ne jertfi şi a muri”. Acestea zicînd sfinţii, au fost aruncaţi în temniţă, pînă ce eparhul se va gîndi cu ce fel de moarte să-i piardă. Iar sfinţii, intrînd în temniţă ca într-o biserică, şi-au plecat genunchii la rugăciune, zicînd: “Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce fac fărădelege“. La miezul nopţii, pe cînd se rugau, li s-a arătat Domnul, zicîndu-le: “Bun este începutul nevoinţei voastre. Iar cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui” (Matei 10, 22). Acest glas de sus auzindu-l toţi, s-au bucurat şi s-au rugat pînă dimineaţa.
După şapte zile Sfinţii au fost scoşi din temniţă şi aduşi la judecata nedreaptă. Pe cale, fericitul Chirion fiind mai tare în credinţă îi sfătuia pe prietenii săi, zicînd: “Fraţilor, să nu ne temem! Oare nu ne-a ajutat Dumnezeu în războaie, cînd Îl chemam şi îi biruiam pe vrăjmaşi care erau atît de mulţi? Dar acum numai trei s-au ridicat asupra noastră: Satana, Liciniu şi Agricolae, eparhii Armeniei, sau mai bine zis numai satana, vrăjmaşul nostru cel nevăzut. Oare unul singur va putea să ne biruiască pe noi patruzeci? Să nu fie!“ Deci i-a întrebat eparhul dacă se leapădă de Hristos ca să jertfească idolilor. Dar ei nici n-au vrut să audă. Apoi le-au promis dregătorii şi averi, numai să împlinească porunca împăratului. Ei însă strigau într-un glas: “Noi sîntem ostaşii lui Hristos şi sîntem gata să murim pentru El. Iar averile şi cinstea împăratului nu ne trebuie, căci aşteptăm răsplata vieţii viitoare”.
Atunci eparhul a poruncit să-i bată cu pietre şi să-i arunce din nou în temniţă. Aici s-au rugat sfinţii lui Dumnezeu pînă tîrziu, iar la miezul nopţii au auzit un glas de sus: “Cel ce crede în Mine, de va şi muri, va fi viu. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de munci, că în curînd se vor sfîrşi. Ci răbdaţi puţin şi veţi primi cununi de biruinţă!“ A doua zi Sfinţii 40 de Mucenici au fost scoşi din nou la judecată. Ei însă au răspuns eparhului într-un glas: “Făceţi-ne orice voiţi, că noi sîntem creştini şi nu ne vom închina idolilor!” Auzind aceasta eparhul, s-a sfătuit cu ai săi şi a hotărît să-i arunce în temniţă pînă seara. Apoi a dat sentinţă de moarte şi anume să fie dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi în lacul Sevastiei din apropiere, ca să moară de frig, fiind iarnă şi ger.
Auzind Sfinţii Mucenici hotărîrea de condamnare la moarte prin îngheţare, au dat laudă lui Dumnezeu şi s-au rugat cu lacrimi să le dea putere a răbda chinurile pînă la sfîrşit. Apoi, îmbărbătîndu-se unul pe altul, s-au sfătuit în ce loc doresc să li se aşeze cinstitele moaşte după ce vor lua cununa muceniciei.
La îndemnul celor mai viteji dintre ei, Meletie, “ostaşul lui Hristos”, împreună cu alţi doi, a scris o scrisoare de mărturisire şi de îndemnare către fraţii lor de acasă. Scrisoarea s-a păstrat pînă astăzi sub numele de “Testamentul Sfinţilor 40 de martiri ai lui Hristos, care s-au săvîrşit în Sevastia”.
La asfinţitul soarelui, Sfinţii 40 de Mucenici au fost dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi goi în lacul îngheţat al Sevastiei. Era ger cumplit şi se chinuiau de iuţimea frigului. Dar ei strigau la Dumnezeu să le dea putere şi răbdare pînă la sfîrşit. Unii mai slabi strigau: “Iute este gerul”. Iar cei mai tari, răspundeau: “Dulce este raiul!” Alţii ziceau: “Rece este gheaţa!” Ceilalţi îi îmbărbătau, zicînd: “Fierbinte este dragostea de Dumnezeu!” Şi aşa se întăreau unii pe alţii, luptîndu-se cu frigul şi durerea. Pe malul lacului se afla o baie cu apă caldă, ca cei ce se vor lepăda de Dumnezeu să scape acolo de moarte. Şi iată că un ostaş din cei patruzeci, slăbind de ger, a alergat la acea baie şi cum a deschis uşa a căzut jos mort, pentru că se depărtase Duhul Sfînt de la el. Pe la miezul nopţii o rază dumnezeiască s-a revărsat din cer, a topit gheaţa şi a încălzit pe Sfinţii Mucenici. Apoi s-au coborît din văzduh 40 de cununi strălucitoare peste capetele ostaşilor lui Hristos. Una, însă, plutea deasupra, căci unul din ei se lepădase. Atunci un ostaş ce păzea pe mucenici, văzînd cununa a strigat: “Şi eu sînt creştin”. Apoi, dezbrăcîndu-se, s-a aruncat în lac şi cununa s-a aşezat pe capul lui.” […]
(Sursa – Vietile Sfintilor).
———————————————–
*cuvinte nescrise in Sf. Scriptura, atribuite Mantuitorului de catre Sf. Iustin Martirul.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Da! Barbatie la cei 40, nu gluma: mod de gandire ce trebuie urmat (de cine poate si de cat mai multi/multe) prin trevzia si nadejdea atat de mult evidentiate – necesare atunci cand iti bat razboi gandurile de-a stanga, cand loviturile (boala, necazuri, situatii extreme) risca sa te doboare sub greutatea lor punandu-le impotriva ‘Dulce este raiul’ cu nadejdea ca o data si-o data vom iesi din aceasta vale a plangerii unde domnesc desertaciunea desertaciunilor si vanarea de vant (bogatiile, ispitele lumii acesteia).
Foarte buna asocierea cu Sfintii Închisorilor.
Mi-am adus aminte de întimplarea petrecută în 30 ianuarie 1962 (de ziua Sfintilor Trei Ierarhi), povestita de parintele Iustin Parvu. Erau in lagăr în Delta Dunării şi i-au obligat in plină iarna, să intre în apa până la brâu, sa taie stuf.
“Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă înpuşcăm pe loc!”
După câteva ore de tăiat stuf in apa de ianuarie, Dumnezeu a făcut o minune.
Părintele povesteşte :
“Era aproximativ 12.30 când am terminat al treilea balot. Dragii mei, lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25 grade C. A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi. Ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. […] Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.”
Din cartea Părintele Iustin Pârvu – Viata şi invăţăturile unui mărturisitor.
Hm…:-) Ce coincidenta… unul din noi chiar se gandise sa dam exact acest episod din cartea p. Iustin cu aceasta ocazie! Multumim!
Eu am facut doar un rezumat.
Parintele Iustin povesteste mult mai frumos. Ar fi folositor sa puneti episodul intreg.
Ma iertati ca am intervenit.
Ai fi de acord sa transcrii si sa pui fratia-ta pe Agnos, iar noi sa facem trimitere acolo? Deja noi alegand sa dam acea postare, e greu acum de facut doua pentru aceeasi sarbatoare, mai ales ca maine e si o Duminica importanta, apoi si inceputul Postului (si pregatim deja altceva), iar in ultimele zile am avut siteul cam (prea) incarcat. Iti multumim!
Cata credinta si cat adevat exista im vremurile acelor oameni iar acum cind a mai ramas putina vreme,putini isi mai aduc aminte de BUNUL DUMNEZEU. E goana dupa bani si avere.IARTA-NE DOAMNE CA SUNTEM PACATOSI.MILOSTIVESTE-TE SPRE NOI CU MINTE DUHOVNICEASCA SI LACRIMI DE RUGACIUNE AMIN