Duminica Hananeencei – sau CUM SA NE AGATAM DE HRISTOS CU INCREDINTARE NECLATINATA (Sfantul Ioan Gura de Aur si Parintele Nicolae Steinhardt)

 

Sfantul Ioan Gura de Aur – din Omilii la Matei (preluat de pe voscreasna.com):

“Evanghelistul Marcu spune ca Iisus a intrat intr-o casa, dar n-a putut sa ramina tainuit.

– Dar pentru ce S-a dus Iisus in partile acelea?

– Dupa ce Hristos a desfiintat porunca Vechiului Testament cu privire la mincaruri, mergind pe aceeasi cale, a deschis si neamurilor usa. Asa si Petru a fost trimis la Corneliu sutasul, dupa ce mai intii primise porunca de a desfiinta legea cu privire la mincaruri.

Dar poate ca cineva m-ar intreba:

– Pentru ce Hristos S-a dus la pagini, cind El a spus ucenicilor Sai: „in calea paginilor sa nu mergeti”?

– Mai intai, aceasta iti raspund, ca Hristos nu era obligat sa indeplineasca ceea ce poruncise ucenicilor Sai; in al doilea rind, ca nu S-a dus in partile acelea ca sa predice, lucru pe care si Marcu il lasa sa se inteleaga, cind spune ca S-a ascuns, dar nu S-a putut tainui. Dupa cum nu era in ordinea fireasca a lucrurilor ca Domnul sa nu Se duca sa propovaduiasca mai intii paginilor, tot asa nu era vrednic de iubirea Sa de oameni, ca sa alunge pe cei care se apropiau de El. Daca trebuia sa Se duca dupa cei care fugeau de El, cu atit mai mult nu trebuia sa fuga de cei care se tineau dupa El.

Uita-te cit de mult merita aceasta femeie cananeanca sa i se faca bine! N-a indraznit sa se duca la Ierusalim, ca se temea si se socotea nevrednica. Daca n-ar fi fost aceasta socotinta, s-ar fi dus si la Ierusalim; aceasta se ve¬de si din taria rugamintii ei si din aceea ca a iesit din hotarele ei. Unii interpreteaza alegoric acest text si spun: Cind a iesit Hristos din Iudeea, atunci a indraznit si Biserica – simbolizata prin aceasta femeie – sa se apropie de Hristos, iesind din hotarele ei. „Uita, spune profetul, poporul tau si casa parintelui tau”.

Hristos a iesit din hotarele Lui, iar femeia din hotarele ei; si asa au putut sa se intilneasca. Ca spune evanghelistul; „Iata, o femeie cananeanca, iesind din hotarele ei”.

Evanghelistul o invinuieste pe femeie, ca sa puna in lumina minunea si ca sa o laude mai mult. Cind auzi de cananeanca, gindeste-te la popoarele acelea pline de faradelegi, care au rasturnat din temelii legile firii. Aducandu-ti aminte de ele, gindeste-te si la puterea venirii lui Hristos. Cananeenii au fost scosi din mijlocul iudeilor ca sa nu strice pe iudei; dar ei s-au aratat mai intelepti decit iudeii, ca au iesit din hotarele lor si s-au apropiat de Hristos, pe cind iudeii L-au alungat, desi venise la ei.

Apropiindu-se, dar, femeia de Hristos n-a rostit alte cuvinte decit: „Miluieste-ma!”; si la strigatul ei s-a strins in jur o multime de lume. Si era o priveliste de-ti storcea lacrimi: sa vezi o femeie strigind cu atita sfasiere de inima, sa vezi o mama rugindu-se pentru fiica ei, si fiica ei atit de greu bolnava! Mama nici n-a indraznit sa aduca pe indracita inaintea invatatorului, ci a lasat-o acasa zacind, si ea insasi a venit sa se roage, ii spune numai boala, fara sa mai adauge ceva!

Nu-L trage pe doctor la casa ei, ca omul acela imparatesc, care-I spusese: „Vino si pune mina Ta!”; si: „Coboara inainte de a muri copilul meu!”

Nu, ci povestindu-I nenorocirea sa si grozavia bolii, cere mila Stapinului dind drumul la mari strigate. Nu spune: „Miluieste pe fiica mea!”, ci: „Miluieste-ma! Ai mila, Doamne, de mine! Fata mea nu-si da seama de grozavia bolii! Eu sint cea care sufar mii si mii de dureri, ca imi dau seama de grozavia bolii; si stiind-o ma cuprind nebuniile!”

„Iar El nu i-a raspuns nici un cuvint.”

Cit de neobisnuita si de ciudata e purtarea Domnului! Pe iudeii cei nerecunoscatori ii miluieste necontenit, pe cei care-L hulesc ii roaga, pe cei care-L ispitesc nu-i paraseste, iar pe aceasta femeie, care alearga la El, care se roaga de El, care I se inchina, care arata atita credinta, desi nu fusese crescuta nici in lege, nici in profeti, pe aceasta n-o invredniceste nici cu un raspuns! Pe care om nu l-ar fi scandalizat cind ar fi vazut ca Hristos Se poarta cu o femeie cu totul altfel decit I se dusese vestea? Se zvonise, doar, ca strabatea satele si vindeca pe bolnavi! Pe cananeanca insa o respinge, desi ea venise la Dinsul! Pe care om nu l-ar fi induiosat boala fetei, rugamintea mamei facuta pentru fiica ei atit de greu bolnava? Nu s-a apropiat de Domnul ca una ce, era vrednica sau ca una care cerea ce i se cuvenea, ci se ruga sa fie miluita, isi istorisea numai nenorocirea ei; si nici asa Hristos n-a invrednicit-o cu un raspuns!

Poate ca multi din cei ce au auzit-o s-au scandalizat! Cananeanca nu s-a scandalizat. Dar pentru ce vorbesc de cei care au auzit-o? Cred ca chiar ucenicii au suferit pentru nenorocirea femeii, ca s-au intristat. Dar cu toate ca s-au tulburat , totusi n-au indraznit sa-I spuna: „Miluieste-o”, ci „Apropiindu-se ucenicii Lui il rugau, zicind: „Slobozeste-o ca striga urma noastra””

De multe ori si noi spunem contrariul ca sa convingem pe cineva. Hristos insa le-a raspuns: „Nu sint trimis decit catre oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

Ce-a facut femeia cind a auzit aceste cuvinte? A tacut si a plecat? A renuntat de a mai starui cu atita rivna? Deloc! Ci a staruit mai mult! Noi nu facem asa, ci, cind nu dobindim ce cerem, incetam de a ne ruga, cind ar trebui tocmai pentru aceasta sa staruim mai mult! Si totusi pe care om nu l-ar fi descurajat cuvintele rostite atunci de Hristos? Ar fi fost de ajuns sa duca la deznadejde pe cananeanca numai tacerea Domnului, cu atit mai mult un astfel de raspuns! A dus-o la o deznadejde nespus de mare si faptul ca a vazut ca o data cu ea sint refuzati si mijlocitorii ei, dar si aceea ca a auzit ca nu i se poate implini cererea. Totusi femeia n-a deznadajduit; si cind a vazut ca mijlocitorii ei n-au nici o putere, s-a folosit de o nerusinare vrednica de lauda.

Mai inainte nici nu indraznea sa vina in fata lui Iisus, ca ucenicii spusesera despre ea: „Striga in urma noastra!”. Si tocmai cind ar fi trebuit sa plece, deznadajduita, tocmai atunci femeia vine mai aproape si I se inchina zicind: „Doamne, ajuta-mi!”

– Ce inseamna asta, femeie? Ai mai multa indraznire decit apostolii? Ai, oare, mai multa putere?

– N-am deloc nici indraznire, nici putere, ci chiar sint plina de rusine! Dar indraznirea aceasta nerusinata I-o pun in fata in loc de rugaciune. Poate va avea mila de indraznirea mea!

– Pentru ce faci asta? N-ai auzit ca a spus: „Nu sint trimis decat pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel?”

– Am auzit, raspunde femeia. Dar El este Domn. De aceea nu i-am spus: „Roaga-Te pentru mine! Cere pentru mine ajutor de la Dumnezeu!, ci: „Ajuta-ma!”

– Ce-a facut Hristos?

-Nu S-a multumit cu ce a spus, ci isi prelungeste mai departe refuzul, spunind:

„Nu este bine sa iei plinea copiilor si sa o dai cateilor!”

Cind a invrednicit-o cu un raspuns, atunci a ranit-o mai mult decit cu tacerea. Acum Domnul nu mai arunca vina pe altcineva, nici nu mai spune: „Nu sint trimis”, ci cu cit femeia isi intarea rugaciunea, cu atit si Hristos isi intareste refuzul. Pe iudei nu-i mai numeste oi, ci copii, iar pe ea catelus.

– Ce face femeia?

– Isi tocmeste apararea, slujindu-se tocmai de cuvintele Domnului. „Chiar daca sint un catelus, spune cananeanca, nu sint o straina!”

Pe buna dreptate spunea Hristos: „Spre judecata am venit!” Cananeanca filozofeaza; rabda si crede, desi e ocarita; iudeii, desi sint tamaduiti si cinstiti, il rasplatesc cu cele potrivnice.

„Stiu si eu, Doamne, spune femeia, stiu ca hrana este trebuincioasa copiilor; dar nici eu nu sint oprita, desi sint un catelus. Daca nu mi-i ingaduit sa maninc, atunci nu mi-i ingaduit sa maninc nici firimiturile. Dar daca trebuie sa maninc si eu cit de putin, atunci nici nu pot fi oprita chiar daca sint un catelus. Da, sint un catelus! Dar tocmai aceasta ma face sa am parte si eu de mincare!”.

Pentru aceasta o tot amina Hristos! Stia ca are sa graiasca asa! Pentru aceasta i-a refuzat darul, ca sa-si arate filozofia ei. Daca n-ar fi voit s-o ajute, n-ar fi ajutat-o nici mai tirziu si nici n-ar fi refuzat-o iarasi. Hristos a facut acum ceea ce facuse mai inainte cu sutasul cind i-a spus: „Venind il voi vindeca”, ca sa aflam credinta sutasului si sa-1 auzim spunind: „Nu sint vrednic sa intri sub acoperamintul meu”; ceea ce facuse cu femeia cu scurgere de singe cind i-a spus: „Am simtit puterea ce a iesit din Mine”, ca sa-i faca cunoscuta credinta ei; ceea ce facuse cu samarineanca, pentru a arata ca nu se departeaza de El, desi o mustra.

Tot asa si acum. Hristos nu voia sa ramina ascunsa virtutea femeii. Deci n-a spus cuvintele acelea ca s-o ocarasca, ci ca s-o atraga si sa descopere comoara ascunsa in ea.

Tu vezi-mi si smerenia cananeencii, pe linga credinta ei! Hristos i-a numit pe iudei „copii”; cananeanca nu s-a multumit cu atita, ci i-a numit „domni”. Atit de putin s-a suparat de laudele aduse altora, ca a spus:

„Ca si cateii maninca din firimiturile ce cad de la masa domnilor lor“. Ai vazut intelepciunea femeii, ca nici n-a indraznit sa-L contrazica, nici n-au durut-o laudele aduse altora si nici n-a revoltat-o ocara? Ai vazut ce suflet tare? Hristos ii spune: „Nu este bine“, iar ea raspunde: „Da Doamne!” Hristos ii numeste pe iudei „copii”, iar ea „domni”; Hristos a numit-o catelus, iar ea si-a adaugat si ce fac catelusii. Ai vazut smerenia ei? Asculta acum si laudarosenia iudeilor! „Sintem saminta lui Avraam si n-am fost robi nimanui niciodata”; si: „Din Dumnezeu sintem nascuti”. Cananeanca nu graieste asa, ci se numeste pe ea insasi catelus, iar pe aceia domni. De aceea a si ajuns printre fii.

– Ce face Hristos?

– Ii raspunde: „O, femeie, mare este credinta ta!”

Aceasta a fost pricina ca Hristos a tot aminat-o, ca sa-i dea prilejul sa rosteasca aceste cuvinte, ca sa incununeze pe femeie.

„Fie tie precum voiesti!” Cu alte cuvinte Hristos ii spune asa: „Credinta ta, femeie, poate savarsi lucruri mai mari decit acestea! Dar fie tie precum voiesti!”. Cuvintele acestea ale lui Hristos sint inrudite cu cuvintele acelea prin care a a spus: „Sa se faca cerul si s-a facut“. „Si s-a tamaduit fiica ei din ceasul acela“.

Ai vazut ca si cananeanca a contribuit nu putin la vindecarea fiicei sale? De aceea nici Hristos n-a spus: „Sa se vindece fiica ta”! ci: „Mare este credinta ta! Fie tie precum voiesti!“, ca sa afli ca aceste cuvinte nu s-au spus la intimplare, nici nu sint o linguseala, ci ca mare era puterea credintei ei. Hristos i-a dat incredintarea si proba invederata a spuselor Lui prin desfasurarea lucrurilor; ca fiica ei s-a tamaduit indata”.

 ***

  Parintele Nicolae Steinhardt – examenul credintei

“Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:

Prima: neluarea în seamă, ignorarea.

Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23). O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana? Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.

A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici. Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă. Ei se roasă, iar Domnul nu-i ascultă, deşi altădată grăise cu a Sa gură: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37). Intervenţia bătrânilor lui Israel în sprijinul sutaşului roman este luată în considerare (Luca 7, 4-5), dar a ucenicilor pentru hananeancă nu.

A treia: declinarea de competenţă.

Cuvintele: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de „Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta“) (Ioan 10, 16) constituie ceea ce în limbaj juridic se numeşte declinare de competenţă şi totodată singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arată procedurist. El care a pus duhul deasupra literei, El care a proclamat şubrezenia formelor şi le-a defăimat cu putere, care pe farisei îndeosebi i-a mustrat pentru că acordă preeminenţă exteriorului în raport cu interiorul şi nu curăţă partea dinăuntru a paharului şi blidului ci numai pe cea din afară, pentru că se aseamănă cu mormintele frumos văruite pe din afară dar înăuntru sunt pline de oase şi necurăţie, pentru că, aşadar, aşează faţa mai presus de conţinut şi gestica mai înainte de inimă, El Care mereu a învăţat că esenţială e substanţa, El – de data aceasta -hananeencei îi opune o excepţie strict procedurală şi de formă; cazul tău nu intra în atribuţiile Mele.

Ca şi cum ar fi spus: ducă-se petiţionara la alt ghişeu, aici nu are ce căuta.

E în acest legalism, în această interpretare literală a legii, în uscăciunea şi asprimea acestui răspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seamăn în referatul evenghelic dar şi cu desăvârşire contrar duhului hristic şi reacţiei constante a Domnului în prezenţa relaţiei dintre formă şi fond.

A patra: insulta, jignirea, ocara.

După ce – cu vorbe ca de gheaţă – şi-a declinat competenţa, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele şi la cinica zetlemisire. El Care stabilise că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă şi cine va zice fratelui său raca vrednic va fi de judecata sinedrului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22), El o apostrofează pe hananeancă şi-i azvârle proverbul cu pâinea ce nu se cuvine a fi dată câinilor. Altfel spus facându-i pe solicitantă şi pe ai săi câini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o defineşte căţea.

[…]

Iar candidata cum dovedeşte că a trecut proba, prin ce-şi câştigă excepţionalele calificative şi premiul ce i se acordă?

a) Prin credinţă. Ea, păgâna, străina, vine cu deplină încredere la Hristos şi nici o clipă – în toată vremea crescândelor greutăţi ale examenului – nu se îndoieşte, nu se supără, nu cedează ispitei de a renunţa să mai ceară, imboldului de a se îndepărta şi a-şi căuta de treabă, nu manifestă o cât de mică slăbiciune;

b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;

c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pământ cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc în public. In sfârşit curajul (ori îndrăzneala) nu numai de a cere ci şi de a striga;

d) Prin siguranţă. Hananeancă perseverează, nu se dă bătută, pare a cunoaşte parabola judecătorului nedrept (ba şi mai mult: a şti că judecătorul acesta nu-i nedrept ci numai exigent. Ne este poate îngăduit a presupune că hananeancă a intuit sfanţul „joc” al Domnului);

e) Prin bunăcuviinţă, impecabilă politeţe şi nedezminţită eleganţă. Nu-i luată în seamă, e respinsă, e alungată, e bruftuită, e insultată, e făcută de râs şi ocară – şi-şi păstrează totuşi, neîntrerupt calmul, nu încetează a se purta şi a răspunde cu cea mai desăvârşită cuviinţă. I se închină Domnului, I se aruncă la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice: Doamne ajută-mă, iar invocării dispreţuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu pâinea rezervată copiilor şi tăgăduită câinilor ce replică îi dă? Il neagă cumva ori protestează, ori îi denunţă cruzimea, ori îl discută, (cum ar fi putut prea bine – chiar în limitele politeţei – face?) Nu, câtuşi de puţin. Il confirmă; zice: Da, Doamne.

f) Prin smerenie. Incuviinţând: afirmaţia Domnului, Da, Doamne, hananeanca dă dovadă şi de mare smerenie, deoarece se recunoaşte a fi nu mai puţin nevrednică de mila Sa decât un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);

g) Prin inteligenţă. Printr-o mare şi iscusită inteligenţă şi un răspuns pe cât de neaşteptat pe atât de extraordinar şi de abil şi care pe Domnul – iubitor de vorbire mintoasă – trebuie să-L fi încântat.

Domnul nu a dispreţuit folosirea deşteptăciunii şi raţiunii omeneşti: răspunsul dat în problema dajdiei, în cazul femeii surprinse în adulter, în al femeii succesiv măritate cu şapte fraţi ori în formularea întrebării cu privire la natura botezului practicat de înaintemergătorul Ioan. De fiecare dată Domnul răspunde ori întreabă cu acea superioară iscusinţă a minţii, care-i pune în derută pe cei ce veniseră să-L ispitească. Aşa şi hananeanca: politicoasă, supusă, smerită dar şi strălucit de inteligentă, pricepându-se a răspunde prompt şi ingenios! Şi înţelept! (E în răspunsul ei un amestec de sfatoşenie, agerime şi subtilitate care farmecă şi biruie).

De aceea şi trece examenul cu brio şi ia o notă peste calificarea maximă, ia – cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea, numai ea – din toţi şi toate cărora Iisus le-a tăcut o minune pentru că L-au rugat şi au crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie! Vocativul acesta exclamativ e absolut unic în Evanghelii. Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma mare este credinţa ta. Nimănui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credinţa ta. Şi tot nimeni nu se învredniceşte de cinstitoarea, aleasa, suprema învoire: fie ţie după cum voieşti. Nu (ca celorlalţi) „după credinţa ta”, ci „după cum voieşti”. E o nuanţă care nu ne poate scăpa. Rezultatul, fireşte, e acelaşi în toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit – şi nu se cade a nu fi luat aminte. Hananeencei i se acordă har peste har, se vede limpede ca Examinatorul după ce a căznit-o doreşte acum să o copleşească: şi o cinsteşte cum ştie El, clătinat şi îndesat, din belşug şi din prea plin, boiereşte, împărăteşte.

Hananeanca e răsplătită în conformitate şi proporţional cu greutatea examenului la care a fost supusă şi potrivit calităţii răspunsurilor date. Domnul pare a fi voit să-i spună: Aferim! aşa te-am vrut! Iar neobişnuita asprime ba şi încrâncenare a Domnului aşa, numai aşa (desigur) se explică: prin hotărârea de a hărăzi pe hananeanca unui examen de grad înalt.

Fericită hananeanca! A luat premiul întâi cu cunună de la învăţătorul, care pe mulţi i-a miluit, pe câţiva i-a şi lăudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un examinator mai întâi fără milă iar apoi fără de rezerve în distribuirea elogiilor.

Bine este a deduce din pilda aceasta că dintre însuşirile plăcute Domnului l-au stârnit bucuria şi admiraţia: credinţa, dezinteresarea, curajul, stăruinţa, bunăcuviinţă, smerenia şi inteligenţa. Credinţa, dezinteresarea, stăruinţa, smerenia le ştim îndeobşte ca necesare şi binevenite. Dar cazul hananeencei ne arată şi dovedeşte că tot atât de puternice şi de preţioase sunt calităţile mai puţin accentuate de comentatori: curajul, politeţea, inteligenţa. Domnul iubeşte pe credincioşi, pe altruişti, pe stăruitori. Şi nu mai puţin pe curajoşi, pe cuviincioşi, pe inteligenţi. Frica, obrăznicia şi prostia nu-s plăcute lui Hristos. Hananeanca – lipsită de aceste urâte însuşiri – ne-o spune desluşit. Osebitul ei succes la excepţionalul examen semnifică biruinţa unor virtuţi creştine de noi nu îndeajuns proslăvite.

Fie ca răspunsul pe care-l vom da la sfârşitul mai lungului examen ce este viaţa fiecăruia dintre noi, să ne învrednicească şi El desigur nu de menţiunea „magna cum laude” obţinută de femeia hananeanca însă măcar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecătorului, de notă bună!”

(Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Editura Mănăstirii Rohia, 2005)