Sf. Ierarh Vasile cel Mare: EXPUNERE A SITUATIEI BISERICII

Pentru asemanarile existente cu situatia din zilele noastre si pentru o intelegere mai adanca asupra naturii luptelor care au cutremurat Biserica in a doua jumatate a secolului al IV-lea, va indemnam sa cititi fragmentul de mai jos, care incheie lucrarea “Despre Sfantul Duh” a Sfantului Vasile cel Mare, pe care il praznuim astazi. Chiar daca arianismul in forma de odinioara nu mai reprezinta pericolul principal, putem sa intrevedem framantarile prin care va trece Biserica, daca invatatura primita de la apostoli va fi modificata pentru a potrivi credinta dupa masurile lumesti, in vederea unei integrari line in structurile europene si/sau ecumeniste. Sa ne rugam ca Dumnezeu sa nu ingaduie sa traim lupte in Biserica precum cele pe care Sf. Vasile le descrie atat de tulburator…

“Deci cu ce vom asemui situatia prezenta? Seamana, intr-adevar, unui razboi naval, izbucnit intre marinari razboinici, din cauza unor vechi frictiuni; imagineaza-ti, deci, acest tablou: flota (partilor beligerante) porneste din ambele parti la atac cu mult elan. Apropiindu-se corabiile una de alta, mania ajunge la culme si (barbatii) incep lupta.

Presupune, daca vrei ca in acelasi timp corabiile sunt zdruncinate de o furtuna violenta si ca o intunecime densa, provocata de nori, invaluie totul, incat sa nu se mai poata face deosebire intre prieteni si dusmani, iar semnele lor distinctive sa nu mai poata fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Sa mai adaugam tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitata, o ploaie torentiala si valuri ridicate de furtuna. Apoi, un vant puternic, sufland din toate partile, catre acelasi punct si vasele ciocnindu-se (intre ele). (In aceasta situatie), inchipuie-ti ca unii dintre luptatori tradeaza, trecand in cursul luptei in tabara dusmana, altii incearca sa conduca vasele purtate de vanturi impotriva atacantilor, iar altii, (cuprinsi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia fata de superiori si dorinta de a fi fiecare stapan, se ucid reciproc. Adauga acestora un zgomot confuz (provocat) de vanturile care suiera, de ciocnirea corabiilor, de valurile care fierb si de tipetele luptatorilor, care profera tot felul de cuvinte din cauza celor ce sufera, incat sa nu se auda nici vocea comandantului, nici a carmaciului si peste tot sa se astearna o dezordine si o confuzie infricosatoare, multe greseli comitandu-se din cauza disperarii. Adauga acestora si o extraordinara boala a doxomaniei, incat, desi corabia se scufunda, cearta pentru intaietate sa mai preocupe inca pe pasageri.

Treci acum de la imagine la prototipul insusi al rautatii. Factiunea ariana, separandu-se de Biserica lui Dumnezeu, nu parea mai demult a fi singura grupare dusmana? Ei bine, dupa o lunga si penibila disputa, s-a pornit razboi deschis impotriva noastra, iar, odata pornit, razboiul s-a latit si a luat forme multiple, trezind in toti suspiciune si ura neimpacata. Aceasta agitatie a Bisericilor nu este mai rea decat orice furtuna pe mare?

In timpul ei, orice limita pusa de parinti este depasita si dogmele sunt clatinate. (In aceasta disputa) se cutremura si se darama toate. Cazand unii asupra altora, suntem doborati unii de altii. Chiar daca dusmanul nu ajunge sa te loveasca, insotitorul (tau) te raneste. Chiar daca (dusmanul) cade lovit, tovarasul (tau) de arme intervine. Suntem in comuniune unii cu altii, atata timp cat uram impreuna pe dusmani. Dar indata ce dusmanii sunt indepartati, ne si privim unii pe altii ca dusmani. Apoi, cine ar putea sa enumere multimea naufragiilor? Unii se scufunda din (cauza) atacului dusmanilor, altii din (cauza) complotului secret al aliatilor, altii din (cauza) lipsei de experienta a conducatorilor. Biserici intregi au pierit lovindu-se de momelile ereticilor ca de niste stanci si multi au naufragiat de la credinta, pentru ca preluand fraiele (Bisericii) n-au inteles sa urmeze pe Mantuitorul pana la patima. Tulburarile pe care le provoaca conducatorii acestei lumi nu tulbura popoarele mai puternic decat orice furtuna?

Intr-adevar, un intuneric apasator si sumbru s-a asternut peste Biserici, pentru ca luminatorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus sa lumineze sufletele oamenilor, au fost indepartati. Si pe cand ne temeam ca totul va fi distrus, pofta de cearta ii face (pe sectari) sa nu perceapa acest pericol. Petru ca dau mai multa importanta nemultumirii personale decat (faptului ca poate izbucni) un razboi general; dorinta de a stapani peste adversari este pusa inaintea folosului obstesc; satisfacerea imdediata a egoismului este preferata recompenselor care se vor da mai tarziu. De aceea, toti, fara exceptie, fiecare cum poate, ridica maini ucigase impotriva aproapelui. Tipetele celor care se lupta intre ei, impreuna cu un vuiet nedeslusit, (provocat) de amestecul zgomotelor neintrerupte, au umplut deja aproape toata Biserica, ducand la exagerari si la alterarea dreptei credinte. Pentru ca unii, confundand persoanele (ajung) la iudaism, iar altii spunand ca firile (spirituala si materiala) se dusmanesc, sunt condusi spre paganism.

Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirata, nu ajunge sa-i impace, nici traditiile apostolilor. Una este conditia pentru a le castiga prietenia: sa li se vorbeasca magulitor. O nepotrivire de pareri este de ajuns (a constitui) motiv pentru dusmanii. Asemanarea in greseala le da increderea pentru participarea la rebeliune mai mult decat orice fel de legamant. Teolog este oricine (vorbeste despre Dumnezeu), chiar daca are sufletul intinat de nenumarate pacate. De aceea, inovatorii au foarte multi partizani. De aceea, (persoane) de sine hirotonite, urmarind prin orice mijloc (posturile mari), isi impart conducerea Bisericilor, ignorand iconomia Duhului Sfant.

Si, pe cand institutiile evanghelice sunt in intregime ravasite, se observa o nedescrisa alergare dupa putere; fiecare dintre cei care vor sa ajunga la carma isi da silinta sa iasa in evidenta. Datorita acestei iubiri de stapanire, o anarhie infricosatoare domneste si intre popoare. Recomandarile conducatorilor sunt cu totul nefolositoare si fara rezultat, pentru ca fiecare socoteste ca nu mai este obligat sa dea ascultare cuiva, ca fiecare crede ca este chemat sa conduca pe altii.

De aceea, am considerat ca este mai folositor a tacea decat a vorbi, pentru ca nu poate sa se auda cuvantul omului prin astfel de zgomote. Pentru ca, daca sunt adevarate cuvintele Eclesiastului ca <<in liniste se aud cuvintele inteleptilor>> [Ecl. 9, 17], este departe de a fi oportun ca in prezenta situatie sa vorbim despre acestea. Imi amintesc apoi si acel cuvant profetic: <<Cel intelept va tacea in acel timp, pentru ca timpul este rau>> [Amos 5, 13]. Si este rau, intr-adevar, acest timp, pentru ca unii pun piedici, altii sar imprejurul celui cazut, altii aplauda si nu este cel ce intinde mana din compasiune celui ce a ingenuncheat, desi dupa legea veche este condamnabil si cel ce trece (indiferent) pe langa animalul dusmanului, cazut sub povara [Ies. 23, 5] Acum nu mai au valoare astfel de principii. Din ce cauza?

Pentru ca iubirea s-a racit peste tot si buna intelegere a disparut, iar armoniei i se ignoreaza chiar numele. Au disparut admonestarile facute din iubire, nicaieri nu exista inima crestina, nicaieri (nu se varsa) lacrima de compatimire. Nu vine nimeni in ajutorul celui slab in credinta si atata ura s-a aprins intre cei de acelasi neam, incat fiecare se bucura mai mult de nenorocirile aproapelui decat de succesele proprii. Si, dupa cum in epidemiile de ciuma aceleasi (necazuri) sufera si cei care respecta cu toata strasnicia regimul alimentar, pentru ca se contamineaza prin contactul cu cei infectati de boala, la fel si acum (noi) toti suntem purtati ca de o ciuma, de duhul de cearta care ne-a cuprins sufletele de zelul celor rai. De aceea, pe cand judecatori neiertatori si cruzi stau (sa judece) pe cei ce gresesc, judecatori nedrepti si rauvoitori stau sa judece faptele celor buni. Dupa cat se pare, atat (de mult) s-a salasluit raul in noi, incat am devenim mai fara de minte decat animalele; pentru ca daca acelea cu cele de aceeasi rasa o turma, noi purtam razboiul cel mai nenorocit impotriva alor nostri.

Deci, pentru toate acestea trebuie sa tac, insa iubirea m-a atras de partea cealalta, ea, care nu cauta folosul personal si pretinde (omului) sa invinga orice greutate (impusa) de timp si de imprejurari. Apoi, tinerii (aruncati in foc) in Babilon ne-au invatat ca, chiar daca nimeni nu exista de partea bunei credinte, se cuvine sa ne facem datoria. Ei, din mijlocul flacarii, laudau pe Dumnezeu fara a lua in seama multimea celor care dispretuiau adevarul – si trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a infricosat multimea dusmanilor, ci, punandu-ne nadejdea in ajutorul Duhului, am predicat adevarul cu toata indrazneala. De altfel, ar fi cel mai rau lucru dintre toate ca, pe cand cei care defaima pe Duhul sa-si ia curajul de a infrunta dreapta credinta cu atata usurinta, noi, cei ce avem un astfel de aparator, sa ne temem a sluji invatatura pe care am primit-o de la parinti pe calea traditiei.

Dispozitia noastra (in a expune adevarurile de credinta) a fost animata de flacara iubirii tale neprefacute si de calmul caracterului tau, care garanteaza ca nu vor fi facute cunoscute multora cele scrise; nu pentru ca acestea nu trebuie sa fie cunoscute, ci pentru ca margaritarele sa nu fie aruncate inaintea porcilor”.

(Sf. Vasile cel Mare, Scrieri – partea a III-a – , Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1988).

 Cititi si:

• Sfantul Ioan Gura de Aur: Ultimul cuvant, ultima durere, ultima avertizare (1) si (2)
• Sfantul Vasile, lauda cea stralucita a arhiereilor
• Parintele Arsenie Boca despre cum arata un episcop adevarat