ianolide2.jpg Continuam seria articolelor despre reeducare cu doua fragmente fundamentale: pe de o parte, o descriere duhovniceasca a experimentului facuta de Ioan Ianolide, foarte succinta si lamuritoare (in cartea “Intoarcerea la Hristos“), pentru a intregi tabloul scopurilor si metodelor experimentelor reeducarii. Pe de alta parte, vom atasa si textul in care un patimitor si supravietuitor al “fenomenului Pitesti”, Dumitru Bordeianu (“Marturisiri din mlastina disperarii“) dumitru-bordeianu.jpg

descrie stadiul final al reeducarii violente – anume citirea gandurilor detinutilor de catre reeducatori si completa subordonare a constiintei fortelor satanice.

Constiinta, asa cum am aratat deja, a fost tinta celor care au creat „experimentul Pitesti”. Constiinta a fost torturata dincolo de ce putem noi intelege. Distrugand trupul, ei au vrut in primul rand sa distruga persoana. Au inteles ca nu poate fi scos Dumnezeu din om decat prin distrugerea si re-programarea lui. Pasul cel mai inaintat si finalitatea torturilor fizice si sufletesti este autodemascarea si citirea gandurilor. Eliminarea intimitatii persoanei umane (cum explica un oarecare bolsevic lui Lenin, faptul ca distrugerea intimitatii umane este cel mai bun mijloc de control) a ajuns prin Pitesti pana la aceasta limita de neimaginat, absurda, draceasca: se citeau gandurile detinutilor! Fata omului (constiinta) se afla dezvelita total inaintea tartorului, inaintea Satanei, care putea face ce vroia din acel suflet. Dupa cum marturiseste Dumitru Bordeianu, detinutii din camera 4 Pitesti isi pierdusera capacitatea de a isi controla gandurile si de a si le ascunde de cercetarea tortionarilor – controlul ajunsese sa fie exercitat in mod violent asupra constiintei in mod direct.

Citim cu infiorare, necrezandu-ne ochilor, despre cum ajunsesera detinutii in camera de reeducare din Pitesti. Din alte pasaje care se regasesc in aceleasi carti, intelegem mai bine caracterul satanic al experimentului Pitesti deoarece acolo s-au faptuit blasfemii si sacrilegii ingrozitoare, depasind orice inchipuire a raului si atingand culmile maxime si imposibil de depasit ale ticalosiei si perversiunii. De pilda, in cartea Intoarcerea la Hristos editorii au ales sa cenzureze unele descrieri ale unei inscenari puse la cale de tortionarii condusi de tortionarul-sef pentru a huli Nasterea Domnului. La fel s-a procedat si cu Sarbatoarea Pastilor, cu Liturghia, si, in general, cu toate tainele crestine. In cele din urma, experimentul Pitesti a constat in schimonosirea hulitoare a Tainei Intruparii si Patimirii Mantuitorului, intr-o “intoarcere pe dos” a mijloacelor dumnezeiesti prin care omul se mantuieste, pentru a intoarce pe dos si sufletul uman. S-a ajuns, asadar, la o pervertire a constiintei, a sufletului uman. Detinutii au fost obligati prin tortura sa se identifice cu limita de jos a patimilor josnice, silnice, au fost obligati sa se identifice cu ceea ce diavolul vrea sa ajunga persoana umana.

Pentru noi este important sa cunoastem si sa intelegem aceste lucruri, nu doar pentru sti ce s-a petrecut cu niste semeni de-ai nostri foarte aproape de noi in timp, ci pentru ca ele reprezinta niste mecanisme universale ale diavolului si ale slujitorilor lui umani prin care incearca sa ne distruga si pe noi. Sunt lucruri deosebit de importante tocmai pentru noi, pentru a fi constienti de mijloacele prin care raul cauta sa ne stapaneasca, folosind aparentele, deghizarea binelui. Diavolul nu poate sa creeze, sa inventeze nimic, el poate numai sa falsifice, sa strice, sa schimonoseasca, sa perverteasca lucrurile lui Dumnezeu. De aici provine insa si pericolul mare pentru noi, in a ne lasa inselati de “aparente”, de nume, de etichete, de forme... Mecanismele esentiale ale raului sunt aceleasi si astazi si vor fi si maine, doar cu forme schimbate, de aceea ce s-a petrecut cu cei dinaintea noastra nu este doar istorie, ci ne priveste indeaproape si pe noi, daca dorim sa invatam, cat inca mai e timp, din experienta lor.

Tot ceea ce s-a intamplat cu martirii gulagului ne priveste in mod direct, asa cum ne priveste personal cea mai veche re-educare, daca putem spune asa, aceea inceputa cu stramosii Adam si Eva. Fiindca istoria umanitatii e de fapt istoria mantuirii, e in esenta acelasi razboi stravechi si e nevoie sa intelegem ca daca armele vrajmasului nu mai sunt la fel de evident oribile si terorizante, ele nu sunt si mai putin eficiente. Ba poate sunt chiar mai eficiente, pentru ca exista pericolul de a nu mai putea identifica raul si sursa lui. Doar vedem ce mult se vorbeste azi despre “iubire”, “fraternitate”, “ajutorare”, ba chiar despre valoarea credintei, fie si de crestinism, hai treaca-mearga chiar si despre Hristos. Dar uite ca nu se mai prea vorbeste despre vrajmasul mantuirii si despre lucrarea lui de-a lungul veacurilor, cu atat mai putin despre felul cum se desfasoara in prezent. E scos in fata un crestinism edulcorat, al impacarii, tolerantei si solidaritatii, care sa ne faca sa uitam ca Mantuitorul a spus ca a venit sa aduca sabie. Sa uitam ca suntem in plin razboi. Uitarea aceasta face parte si ea din noua strategie a re-educarii – s-a depasit faza de teroare, acum ea se realizeaza prin torpoare.

Mantuitorul ne-a invatat: “Fiti intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii“. Aceasta este, de altfel, miza majora pentru care si prezentam aceste fenomene, iar nu pentru a ne speria, tulbura sau intuneca in mod gratuit si bolnavicios. E de inteles dificultatea de “a digera” acest gen de lecturi, dar va asiguram ca nu avem niciun fel de inclinatii spre sumbru si morbid si nici nu suntem dintre aceia care cultiva isteric si iresponsabil o psihoza a raului coplesitor, insa nu ne ajuta cu nimic, ba ne pagubeste grav, sa ascundem ceea ce Domnul ne-a aratat despre mestesugirile prin care cel-viclean – astazi mai mult ca oricand – vrea sa ne reeduce, pentru a ne pierde sufletul. Dupa cum spune si parintele Rafail Noica undeva: “Infricosatoare lucruri… dar nu “bagandu-ne capul in nisip”, ca strutul, ne vom pregati pentru ceea ce nu vom putea stavili. Infricosata vreme; dar, daca de la Dumnezeu ingaduita – mantuitoare“. Este nevoie, simultan, sa fim realisti, sa recunoastem “iadul” si sa nu ne facem desarte iluzii despre ce traim sau ce ne asteapta, dar si sa avem deplina nadejde ca Hristos este si va ramane cu noi, daca si noi vom lupta (contra curentului!) ca sa ramanem cu El, orice ar fi!

Revenind la confesiunile celor doi patimitori ai “Gulagului” romanesc, marturisim ca nu am intalnit experiente asemanatoare decat in descrierile din cartile ortodoxe referitoare la trecerea sufletului, dupa moarte, prin vamile vazduhului. Sufletul ce trece prin vami este asaltat de multime de draci care se napustesc asupra sa acuzandu-l de pacate niciodata facute, pe langa cele facute si nemarturisite. “Tactica” este ca omul, persoana, sa cedeze din frica si sa “accepte”, in mod nefiresc, “acuzele” aduse de draci, sa isi improprieze acele pacate care nu sunt reale si nu sunt ale sale. Scopul este ca, cedand prin frica si necredinta, omul sa inceapa sa creada ca “acela este el”, ca  elchiar a facut acele lucruri dracesti (nu ma refer aici la pacatele facute de om, ci la grozaviile neinchipuite ale diavolilor). Motivatia cedarii este de a scapa de teroarea exercitata de diavol/tortionar asupra sa, si mijlocul ales este de a incerca sa imblanzesti rautatea dezlantuita si dementa a lor prin complicitate. Devii astfel complicele lor in asaltul pe care il poarta asupra ta. Diavolul exercita asupra omului o teroare prin care el ii smulge o “spovedanie” rasturnata, perversa. Asa cum se va putea vedea mai limpede din pasajele extrase din Ioan Ianolide si Dumitru Bordeianu.

Pentru a intelege cum functiona principiul, aducem o alta aplicare practica a lui: Stalin isi lichida potentialii adversari (nu adversari reali, ci pur si simplu persoane care deranjau prin simpla existenta) prin torturarea pana la punctul in care cedau si erau de acord sa se “autodemaste”, adica sa preia toate acuzatiile (inventate si fantasmagorice) si sa se auto-acuze intr-o inscenare de proces public. “Procesele” acestea inscenate, care incalcau nu numai legile, chiar si pe cele comuniste, dar contraveneau oricaror repere ale normalitatii si ale bunului simt, erau publice, cu salile arhipline, se publicau in presa vremii si se cunosteau si in lumea intelectuala a occidentului, ceea ce nu a impiedicat girarea experimentului comunist de majoritatea elitelor culturale vestice. “Spectacolul” era jalnic: acuzatul era adus in fata “judecatorilor”, a “avocatului” (care de fapt era mai acuzator decat procurorul) si a “proletariatului”. In fata acestor instante, acuzatul incepea sa se acuze singur, sa se autodemaste, si acest lucru il facea cu patos, convins, declamand dragostea pentru partid si pentru conducator si cerand, singur, pedeapsa si in acelasi timp “mila” tortionarilor sai…

In zilele noastre acest experiment se desfasoara deocamdata la nivel subliminal. Acum se opereaza mai cu seama la nivel de mediu, de influente, de exercitare a unei presiuni lente, difuze, dar continue si omniprezente, totalitare prin care se formeaza deprinderi si reflexe ale “omului nou” (inclusiv printr-o tentativa de organizare a vietii, a muncii “la serviciu” in sistem de robie a evreilor in Egipt, pana la crearea unor “robotei” teleghidati, unor “zombie” incapabili sa mai reflecteze critic sau sa mai manifeste acte de opozitie).

Dar, pe langa aceasta, trebuie sa fim constienti de ispita “culpabilizarii”, a indoielii si a confuziei, adica acea tentatie de a ne insusi, sub presiunea unui tip sau altul de teroare (in familie, la serviciu, in alte medii, chiar in biserica, in cel mai rau caz) ceea ce ni se inoculeaza cu agresivitate din afara, speculand tocmai pentru cei credinciosi chemarea duhovniceasca la smerenie, la supunere, la marturisirea pacatelor. Preocuparea crestinului pentru practicarea acestor virtuti, daca nu este dublata de suficient discernamant (pentru a le intelege corect, in Duh) poate sa ajunga a fi exploatata pentru a provoca degradarea morala a persoanei, pierderea libertatii si a demnitatii sale umane si chiar nebunia, in urma dezorientarii si frangerii echilibrului interior, a dizolvarii pilonilor esentiali de stabilitate si de sanatate a fiintei, a prabusirii oricaror repere identitare. Persoana este silita, prin teroare, sa accepte anumite idei sau sa faca anumite acte impotriva constiintei sale, sa primeasca minciuna drept adevar, sa marturiseasca (si chiar sa ajunga sa si creada!) ca ar fi comis fapte pe care nu le-a comis, ca ar fi spus lucruri pe care nu le-a spus, sa se dezica de credintele sale, sa-si renege oamenii iubiti, sa spuna sau sa faca exact ceea ce in mod normal nici n-ar putea sa conceapa, sa spuna raului bine si binelui rau, sa-si adore calaii si sa-i denigreze pe cei care-l iubesc. De multe ori suflete curate si nevinovate, dar lipsite de “intelepciunea sarpelui” ajung sa se transforme in mod incredibil prin actiunea consecventa in sens malefic a unor astfel de agenti de depersonalizare. Smerenia gresit inteleasa si dusa pana la lepadarea de credinta si la pierderea identitatii personale, asumarea ca pacate pana si a faptelor bune facute, dezgolirea sufletului in fata celor de rea-credinta (sa ne amintim: “… ca nu voi spune taina Ta vrajmasilor Tai“!) inseamna nimic altceva decat vanzarea sufletului si aruncarea celor mai de pret margaritare inaintea porcilor care le vor calca in picioare si ne vor sfasia fara mila.

Pentru a intelege actiunea perfida a acestor strategii demonice, pe langa cartile din care am ales acum aceste mici extrase, este foarte necesar apoi (si vom vedea ulterior si in postarile ce vor urma) sa vedem care sunt armele-cheie de rezistenta si de contracarare a acestora. Unul din textele de capatai – dupa parerea noastra – ar putea fi si cel apartinand parintelui Nicolae Steinhardt si intitulat “Suflet de rob”, care descrie exceptional structura esentiala a terorii si santajului si arata si calea de a le birui.

intoarcerea-la-hristos-coperta.jpg

“Prin urmare educarea în spiritul materialismului istoric – adică «reeducarea» – este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui Dumnezeu, mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, dispariţia libertăţii, robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază de reflexe. Către acest fel de educaţie se tinde.

Din punct de vedere istoric, fenomenul reeducării se situează la apogeul raţionalismului, al autozeificării, al materialismului şi al ateismului. Pornind de la Renaştere şi umanism, trecând prin Revoluţia Franceză, s-a ajuns inevitabil la ştiinţifismul materialismului istoric şi de aici la reeducare. Reeducarea nu era posibilă dacă n-ar fi existat această orientare şi evoluţie istorică.

(…) Reeducarea este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboratoare criminale, încât nu poate da greş. Scriem despre ea cu sentimentul că ne facem datoria faţă de oameni dar şi cu teama că răspândim cea mai monstruoasă metodă de nimicire şi distrugere morală a individului.

În Piteşti reeducarea n-ar fi putut da rezultate dacă nu erau realizate câteva condiţii prealabile: teroarea; izolarea, surpriza, lipsa răspunderii. (…)

Reeducarea avea patru mari etape:

1. distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la „şocul revoluţionar”, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării.

2. “autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni şi străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva.

3. batjocorirea şi lepădarea tuturor valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu.

4. angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a se „restructura”. Din această schemă psiho-patologică se vede că ne aflăm în faţa unei „ştiinţe” de degradare a omului, care a fost experimentată fără milă pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi.

(…) Reeducarea, cu mici variante, a fost aplicată în China roşie, în Vietnam, în Coreea, în Cuba, etc. Coordonatele reeducării - alienarea şi mutilarea sufletească şi morală a oamenilor - se pot depista cu uşurinţă de un ochi format în lagărul comunist. Făcând un tur de orizont în lumea de azi, ne îngrozim de realităţi şi de perspective. Nu degeaba la Piteşti ni se spunea că „aceasta este mica revoluţie, care va fi urmată de marea revoluţie”. Altfel spus, acolo a fost „revoluţia condensată”, care va fi urmată de „revoluţia difuzată”. Consecinţele sunt imprevizibile. Dacă de la oameni avem puţine speranţe, ştim că la cârma omenirii încă n-a obosit Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu lucrează prin oameni, deci credem că vor apărea oameni care să-i salveze pe oameni şi omenia.

(…) „Reeducarea” însemna terorizarea deţinuţilor prin ei înşişi până la „şocul revoluţionar” prin care se trecea la „conştiinţa comunistă”. Tortura era necontenită, oribilă, iresponsabilă şi fără ieşire. Nu exista dreptul la moarte, ci numai la viaţă monstruoasă. Câţiva deţinuţi au acceptat să facă acest început, apoi avalanşa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi. „Sinceritatea” se dovedea prin delaţiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută şi în fine prin „angajamentul” absolut de a fi „reeducat” şi de a „reeduca” pe toţi „duşmanii poporului”. Mutilaţi, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluţionari”. Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în aşa-zisele „ture ale reeducării”. Acolo au fost batjocorite credinţa, idealul, naţiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul şi, în ultimă analiză, omenia. Toţi au fost cobai. Unii ai cedat uşor, alţii după incredibile chinuri.

(…) Dincolo de acţiunile acelea bestiale trebuie văzut duhul diavolesc ce a condus „reeducarea”. Torturile nesfârşite şi absolute la care erau supuşi deţinuţii au fost aspectul văzut al acestui duh.Spiritul satanic era vizibil şi pe chipurile oamenilor. Atmosfera întreagă era încărcată de puteri satanice care emanau dincolo de fapte, gesturi ori cuvinte, manifestându-se ca o expresie rece, înspăimântătoare, rea, plină de ură şi de beznă. Iadul şi-a găsit o realizare aidoma în „reeducarea” marxist-leninistă, dovedind perspectiva ce o deschide revoluţia materialismului istoric pentru toată omenirea: realizarea pe dos a Împărăţiei lui Dumnezeu. Satanismul comunist se maschează sub ateism, ştiinţifism, progresism ori umanism. Comunismul este robie socială dar mai înainte de toarte este mutilare umană”.

(Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos – document pentru o lume noua, Editura Christiana, 2006)

marturisiri-din-mlastina-disperarii.jpg

“Daca declaratiile, scrise si nescrise, ne-au pustiit memoria, daca lepadarea de Legiune ne-a compromis ca legionari, totusi cea mai odioasa tortura, care a actionat în intimitatea noastra, a fost prostituarea constiintei morale.

(…) Din toate torturile pe care le-am vazut si pe care, de acum, si cititorul a fost în masura sa le cunoasca, tortura morala a întrecut orice imaginatie. De aceea, nimeni nu are dreptul în lumea aceasta sa siluiasca sub nici un motiv intimitatea constiintei aproapelui sau, pentru ca libertatea de constiinta a fost data omului de Dumnezeu.

Fiecare dintre noi a fost torturat ca sa-si dea seama ca nu are nici o posibilitate de a se sustrage acestei „prostituari” morale.

De aceea, unii au inventat sau exagerat fapte pe care nu le-ar putea crede nici cea mai bolnava minte, numai ca sa fie crezuti si sa scape de torturi. Erai întrebat daca în afara de furt, minciuna, înselatorie – pe care trebuia sa le marturisesti public – ai mai comis si perversiuni sexuale, prostituarea constiintei privind mai ales perversiunile si relatiile sexuale. Or, tineretul legionar din cadrul Fratiilor de Cruce sau din centrele studentesti fusese educat tocmai spre a fi ferit de perversiuni, atât pe plan moral cât si pe cel sexual.

În fata comitetului de tortura, ti se punea întrebarea daca ai facut vreo perversiune sexuala. Daca raspundeai negativ, erai torturat pentru ca nu ai facut-o; iar daca afirmai contrariul, erai de asemenea torturat, pentru ca ai facut-o; oricum, erai torturat….În acea nebunie a disperarii, în urma cumplitelor torturi continue, multi au ajuns la concluzia ca „spun tot si fac orice”.

În acest stadiu, când puterea de judecata, pudoarea si bunul simt fusesera de mult abolite, când cel torturat se zvârcolea în mocirla, stiind ca mâine putea înnebuni pe prici ca Pintilie, Nedelcu si Ionescu, ce i se mai putea pretinde acelui tânar?

Unii dintre noi au început, sa povesteasca, fara nici o reticenta, fel de fel de fapte, pe care nu le întâlnesti nici în patologie. Sarmanii, nu mai aveau discernamânt si nici vointa; erau de-a binelea nebuni. De aceea, au declarat ca au savârsit toate perversiunile sexuale, ca s-au împreunat si cu animale domestice, cu mamele, surorile, rudele si cunostintele apropiate.

Parca Sodoma si Gomora se mutasera în închisoarea Pitesti. În momentul când se faceau asemenea afirmatii, te întrebai, fara a avea un raspuns, daca tu esti nebun de legat si nu întelegi ce declara camaradul tau sau daca el era nebun si nu puteai tu întelege de ce omul o luase razna.

(…) Unii au cedat dupa o zi de tortura, altii dupa o luna, altii dupa ani. Toti am fost însa topiti, în termeni comunisti „muiati”, conform afirmatiei: „De beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem”. Cum sa nu ne „topim”, când carne nu mai aveam iar ciolanele ne erau umflate si înnegrite de ciomege?

Rezultatul acestei experiente a fost ca s-a ajuns la „citirea gândurilor”. Ciudatenia a constat în aceea ca majoritatea dintre noi nu mai puteam spune la ce ne gândeam, ce fel de gânduri aveam si daca erau sau nu conforme cu demascarile.

Unii, mai ales cei din grupul mistic, spuneau ca se rugau, altii ca se gândeau acasa, iar altii spuneau fel de fel, unele mai nastrusnice ca altul. Dificultatea, de neconceput si de neînteles, a cunoasterii gândurilor proprii, consta în faptul ca, dupa atâtia ani de chinuri, nu mai puteam exprima sau explica ceva, ca sa ne facem întelesi.

Atât eu, cât si camarazii mei, am vazut cu ochii nostri ca nu ne mai puteam controla expresia fetei, care ne trada întotdeauna gândurile pe care nu mai reusea sa le mascheze. În momentul când posedatul te tortura si se uita în ochii tai, întrebându-te unde te gândeai sau ce gânduri aveai, daca nu raspundeai sincer, el îti si observa pe fata gîndul pe care voiai sa-l ascunzi. Nu mai aveai nici vointa si nici puterea sa-ti opresti aceasta exteriorizare, si atunci se stia precis daca spuneai sau nu adevarul.

Aceasta a fost ultima faza a nebuniei colective pe care am trait-o toti cei care am trecut prin demascari. Iar rezultatul acestei „citiri” a gândurilor, prevazute de Nicolski si profetite noua de Turcanu, a fost neîncrederea totala în cel de lânga tine.

Daca metoda de tortura pentru „citirea” gândurilor a umplut pâna peste margine paharul deznadejdii si al nebuniei, prin lepadarea de Dumnezeu si de dreapta credinta, care ramasese singurul si ultimul nostru sprijin, am ajuns la prabusirea totala. Fusesem aruncati în haos, dezechilibrati, fara sprijin si fara perspectiva, la discretia celor ce ne torturau. Acest fapt a avut consecinte nefaste, asupra a ceea ce aveam sa vedem si traim în alta cetate a satanei, Gherla.

La începutul lui august 1951, când declaratiile publice si scrise erau pe terminate, iar tortura de „citire” a gândurilor atinsese nivelul prevazut în planurile ocultei, Turcanu a trecut din camera în camera, cu expresia unui demon satisfacut si l-am auzit repetând ca, ispitind si înselând pe cei tari si credinciosi, i-a putut tavali în mocirla.

Ma, banditilor, va amintiti foarte bine ce am spus în camera aceasta cât si în celelalte camere, ca eu nu glumesc, ca ma voi tine de cuvânt si voi folosi toate metodele pentru a-mi atinge scopul urmarit. Or, iata ca am ajuns, prin metodele pe care le-am folosit, sa va citim si gândurile, fapt la care voi nu v-ati asteptat niciodata.

(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii, Editura Scara, 2001)

gulag-sarma-ghimpata.jpg

Celelalte “episoade” ale “serialului” despre fenomenul reeducarii - ieri azi si maine:

79 Comentarii »