SFANTUL TEODOR MARTURISITORUL: “Porunca Domnului este a nu tacea in vremea primejduirii credintei”

“Cel care nu e gata de [a primi] bataie, [acela] nu se lupta pentru Hristos, nu poate sa fie crestin”.

“O, barbati puternici cu Duhul, o fii ai lui Dumnezeu (caci nu ale mele smeritului si pacatosului sunt aceste cuvinte), sa nu plecam genunchii, chiar daca toti s-ar schimba – ceea ce sa nu fie – ci, noi, ca unii intariti odinioara de Dumnezeu, si acum sa luptam de unii singuri”.

——————————————————————————————————————————

Scrisoarea 11

Lui Anastasie, Episcopul Knosiei

(…)

Asadar, dupa cum cel ce carmuieste corabia in cumplita furtuna si vifor al marii este pe de-a-ntregul veghetor si nu se misca de ici-colo, avand ochiul neadormit (caci nu mica primejdie aduce faptul de a cadea, fie si putin, in negrija si lipsa de iscusinta), asa cu mult mai mult carmaciul sufletelor dator este ca mai cu sarguinta si mai cu de-amanuntul sa stie lucrarea de a sta in frunte, ca sa nu fie potopit in adancul pierzaniei. De aceea, pe cat imi pare, preasfintite, a strigat marele Apostol: “Cine e slab si eu sa nu fiu slab? Cine se poticneste si eu sa nu ard?“ (II Cor. 11, 29). Si iarasi: “Cu iudeii m-am facut ca un iudeu, cu cei de sub lege, ca unul sub lege, cu cei faradelege, ca unul faradelege, desi eu nu sunt faradelege in legea lui Hristos. Tuturor m-am facut toate, ca pe toti sa-i dobandesc“ (I Cor. 9, 20-21). Iata, asa sunt canoanele si hotarele episcopiei, dupa el si dupa cum insisi dumnezeiestii Parinti ai nostri spun deslusit.

In rest, citind si cunoscand bine cele ale sfintilor si avand in maini cuvintele de Dumnezeu predanisite, ce mai cauti ceva asemanator de la mine, ticalosul? Eu cred ca episcopul este un supraveghetor si raspunzator de rezolvarea intru toate a treburilor celor carmuiti [de el], inger netacut, vestitor al indreptarilor lui Dumnezeu, ochi neadormit, care priveste de sus caile fiecaruia dintre cei adusi sub obladuirea lui, chip [imitatie] a lui Hristos – la care luand aminte cei ce ii urmeaza, isi randuiesc evangheliceste viata lor -, luminator pururea stralucitor, cunoscut celor ce sunt luptati noaptea de nestiinta si pacat, adapator cu cuvantul invataturii pentru cei insetati de cele mantuitoare, preamare iconom, care va cantari drept viata fiecaruia in vremea rasplatirii.

Asadar, nu este ceva mai mare in ce priveste apropierea de Dumnezeu si dragostea, nici mai bine rasplatit decat asemenea vrednicie (dupa cum zice Insusi Hristos catre verhovnicul Apostol: daca Ma iubesti, Petre, mai mult decat acestia, pastoreste oile Mele), dar nici mai primejdios si mai pierzator pentru cei ce o imbratiseaza in chip nevrednic. Insa eu stiu bine, preabunule intre parinti, ca pururea iti pui sufletul tau, ca un bun pastor, pentru oile tale, primejduindu-te mai dinainte pentru fiecare in parte, nefiind clatinat de frici omenesti, nebatand in retragere in ce priveste cuvantul adevarului, din pricina impotrivirii celor porniti in contra, slujind voia singurului Imparat. Pe langa acestea, mustra cu indrazneala, cearta cu impreuna patimire, impaca pe cei despartiti, despartind cu buna judecata ceea ce e necurat de ceea ce e cuvios, ceea ce e sanatos de ceea ce e bolnav, ca nu cumva ceea ce e aproape [de tine] sa se mopliseasca de propria [ta] slabiciune[1]; intoarce pe cel inselat, intareste pe cel neputincios, leaga [ranile] celui zdrobit. Caci cu adevarat mult este lucrul tau: supravegeherea egumenilor, judecarea chiliotilor[2], hirotonia preotilor si diaconilor, grija vietuirii tuturor acestora, purtarea de grija fata de vaduve si orfani, razbunarea celor asupriti, lupta pentru cei nedreptatiti si pastrarea superioritatii [fata de ceilalti][3]. Si cand nimic nu vatama sau opreste cinstirea lui Dumnezeu, se cuvine ca si noi sa ne supunem la toata carmuirea si stapanirea si sa fim prietenosi, daca e cu putinta, cu toti prin intampinare si mai inainte darnicia cea cu cuget iubitor si grabnic deschisa catre ceilalti. Dar sa fie departe de Fericirea ta de a fi de acord cu cele ce tin de partea potrivnica, [de partea] pastorilor celor rai, cum ar fi cei ce se pastoresc turma pentru castig rusinos, cei ce socotesc o asemenea vrednicie ca un prilej de a trai viata aceasta si ca o odihna a trupului si ca o desfatare de pofte, ca o agonisire a bogatiei curgatoare si ca o dobandire a atator si atator iugare de pamant, a multime de turme si de dobitoace si slugi, si care de aceea se inalta omeneste, iar nu dumnezeieste, prin inaltimea sederii in frunte: ca sa ridice spranceana impotriva celor mai de jos si sa sada cu semetie in frunte, impotriva celor mai de cinste [decat ei].

Si imi ingadui sa graiesc si despre cei ce se lupta pentru lucrurile pieritoare, dar care nu stau impotriva pentru dogmele dreptei credinte[4] sau, ceea ce e mult mai rau decat acestea, despre cei care despoaie si iau cu japca cele ale celor aflati sub ei si din aceasta aduna putere si bogatie.Caci daca cei a caror mana ar fi trebuit sa se intinda spre cei nevoiasi, nu se dau catusi de putin in laturi in a-i necaji pe acestia, cu cine se vor asemana?

Oare cu petru si Ioan si cu cei ce urmeaza lor? Oare cu cei care, zice [Scriptura], nu aveau argint si aur, ci harul dumnezeiescului Duh (cf. Fapte 3, 6)? Sau cu Simon magul si Iuda tradatorul si Ghezi cel iubitor de argint si cu ceilalti bogati ai veacului acestuia? Eu zic ca aceia [dintre episcopi si preoti] care cauta sa le fie bine numai in viata aceasta si care slujesc carnii si care isi lipesc inima de aur, si pe acesta il dau cu dobanda sau il impart – pentru a-l spori – celor ce au trebuinta, si care se intaresc in voile proprii si se folosesc patimas de cele nepotrivite [cu treapta lor] sau de cele care le sunt la indemana… Acestia isi au toata grija in a semana multe si a aduna atatea de pe urma saditului si si a dobandi roade si a-si spori si inmulti cirezile sau turmele, pandind, ca niste lucratori de pamant, vremile prielnice si ocupandu-se de cele trebuitoare pentru vanzarea si cumpararea acestora si acelora, vietuind ca niste negutatori, iar nu ca niste episcopi si preoti. [Caci in loc de acestea ar fi trebuit] sa-si intraripeze sufletul numai spre spre un singur lucru: sa rapeasca intreaga [lor] turma din lume si s-o dea lui Dumnezeu si s-o mantuiasca din moartea pacatului, si abia atunci, in al doilea rand, sa se ingrijeasca, prin iconomi si epitropi, de cele necesare vietii de acum.

Dar vai mie ca am grait acestea pentru mine, descriind din propriile patimi cele ce nu sunt in altii. Iar tu, intru tot cinstite parinte, fiind curat de unele ca acestea, stiu bine ca alungi cu sfintitele tale rugaciuni pe lupii cei intelegatori din staulul pecetluit de Hristos si le mani pe acestea [oile cuvantatoare] si le conduci in tinuturile virtutii, hranindu-le si ingrasandu-le cu iarba invataturii tale celei pline de grija si cu apa credintei tale curate, si aduci de fiecare data jertfe primite lui Dumnezeu prin slujbele[5] tale intelegatoare si curate. (…)

Scrisoarea 24

Lui Teoctist magistrul

(…) Si ce iconomie trebuie facuta, o, stapane, mai mare decat am facut noi? Ca pana acum am stat retrasi, pastrand tacerea, si eu, si arhiepiscopul (fiindca este vreme si a grai, si a tacea), mestesugind in tot chipul ca sa nu iasa la aratare pricina [aceasta]. Insa Cel Ce judeca a judecat si Cel Ce zice nu a mintit [cand a spus] ca “nu este ceva ascuns care sa nu iasa la iveala” (cf. Mt. 10, 26). Caci si fara sa alegem noi, asa e firea lucrurilor, incat nu multa vreme poate ceva sa se arate altceva decat este. Si acum, folosindu-ne de iconomie, acestea doua zicem: sau sa inceteze de la slujirea celor sfinte cel depus [caterisit] si atunci vor avea partasie cu preasfantul patriarh – lucru care este folositor pentru toti – sau, daca nu este suferit [un asemenea fapt], noi ne retragem ca si mai inainte, lasand Domnului razbunarea pentru o asemenea problema. Si ceea ce e mai mare decat aceasta – si tu o stii bine – e prilej de nelegiuire si calcare a dumnezeiestilor canoane. Caci definitia iconomiei, precum stii, este a nu anula nicidecum ceva din cele statornicite, nici macar cand se ingaduie putin pogoramant la vremea cuvenita si pentru un anumit motiv, ca nu cumva de aici sa nu se realizeze ceea ce se cauta de fapt, prin aceea ca in realitate se coboara stacheta si se pagubesc astfel cele mai desavarsite. Si aceasta am invatat-o, pe de-o parte, de la apostoli, prin Pavel, care s-a curatit si l-a taiat imprejur pe Timotei, iar, pe de alta, de la Parinti, prin marele Vasile, care a acceptat darul lui Valens si a tacut pana la o vreme incat sa nu-l numeasca pe fata Dumnezeu pe Duhul Sfant. Insa nici Pavel nu a ramas in starea de nazireu, nici Vasile nu a mai acceptat darul lui Valens si nu a mai incetat sa-L propovaduiasca Dumnezeu pe Duhul. Dimpotriva, amandoi au aratat ca aleg mai bine moartea in fiecare caz[6]. Dintotdeauna cel ce a facut iconomie in acest mod nu a alunecat din bine. Caci mai degraba a apucat si a a slabit putin [binele], precuim face carmaciul care slabeste putin carma din pricina furtunii care ii sufla impotriva. Iar cel ce s-a purtat in alt chip a gresit tinta, savarsind in loc de iconomie calcare [de lege]. Iar exemplele sunt multe si am trecut cu vederea a le scrie pentru lungimea cuvantului. Si daca Domnia ta zice ca, in cazul canonului apostolilor, in ceea ce priveste pe cei care hirotonesc sau sunt hirotoniti pe bani[7], Gura de Aur ar fi facut un oarecare pogaramant cand i-a caterisit pe cei sase episcopi, chiar daca pare altfel, de fapt nimic nu a schimbat cand pe aceia, instrainandu-i de toata preotia, le-a ingaduit impartasirea la altar. Dar sa lasam [pe seama lui] si schimbarea canonului, si pogoramantul. [Iar] cei ce vor sa-i urmeze [Sfantului Ioan] nimeni nu-i va opri. Caci gura a lui Dumnezeu este si acesta si impreuna locuitor cu apostolii, pe care si multi pana acum il pomenesc [ca partas cu apostolii] si nimeni nu gandeste altfel despre acesta.

Dar aici nu stau asa lucrurile. Caci cel care a cununat pe adulter, ca si cum nu ar fi facut nimic nelalocul lui, slujeste iarasi cele sfinte si nu intra oriunde, ci in insasi biserica soborniceasca[8], punandu-se ca un bun exemplu inaintea preotilor. Ce avem noi de-a face cu paganeasca bigamie a lui Valentinian? Si cine, cununandu-l pe el, desi era cununat o data, pentru acest fapt este numit sus si tare sfant, iar nu nelegiuit? Si cine dintre insuflatii Parinti a predat in scris asa ceva, cum ca Valentinian a facut lucru cuvios luandu-si doua femei si socotind necesar ca de acum sa se faca acest lucru?[9] Deci si multi altii, fiindca vor ca pentru ei legea sa fie nu dumnezeiasca, ci omeneasca, si putand fi pusa in discutie, au facut si poate vor face ei [legea] pana in veac[10]. Dar Biserica lui Dumnezeu a ramas neranita chiar daca a fost atacata cu multe sageti si portile iadului nu au putut s-o biruiasca. Nici nu ingaduie sa faca sau sa spuna ceva in afara hotararilor si legilor asezate [in Ea], chiar daca multi pastori, de multe ori, au fost fara de minte. Fiindca au adunat sinoade mari si numeroase si le-au numit ale Bisericii lui Dumnezeu si pareau ca se ingrijeau pentru canoane, cand de fapt erau miscati impotriva canoanelor. Si [atunci] ce e de mirare daca si acum cinci sau poate zece episcopi adunati impreuna au absolvit pe cel caterisit de canoane pentru doua pricini, dezlegandu-l ca sa slujeasca cele sfinte? Prin urmare, stapane, sinod nu inseamna a se aduna pur si simplu ierarhi si preoti, chiar daca sunt multi (caci mai bun este, zice [Scriptura], unul care face voia lui Dumnezeu decat mii care o calca), ci [a se aduna] in numele Domnului prin cercetarea si pazirea canoanelor, si a lega si dezlega nu la intamplare, ci asa cum cere adevarul si canonul si regula acriviei.

Sau sa dovedeasca cei ce s-au adunat ca au facut aceasta – si atunci si noi suntem laolalta cu ei – sau, daca nu dovedesc, sa scoata [din treapta] pe cel nevrednic, ca sa nu le fie lor si generatiilor de dupa ei spre osanda. Caci cuvantul lui Dumnezeu, prin firea lui, nu se poate lega si puterea nicidecum nu a fost data ierarhilor ca sa poata face vreo calcare de canon, ci numai ca sa urmeze cele dogmatisite si sa calce pe urmele celor care le-au primit inaintea lor (nu stiu decat ca ceva necanonic este si trecerea cu vederea [a canoanelor]). Si, referitor la acest fapt, exista un canon al Sfantului Vasile[11], cu privire la preotul care a jurat impotriva adevarului, care spune sa se indestuleze a aduce daruri [Sfanta Liturghie] numai in biserica lui si nicidecum in alta. Si, iarasi, [un canon] al Sinodului din Cartagina[12], referitor la cei ce hirotonesc pe cei plecati din manastirile lor, zice ca nu trebuie ca unii ca acestia sa slujeasca cele sfinte in alta biserica aflata in afara episcopiei de care fiecare tine, iar cei hirotoniti astfel sa fie caterisiti. Deci, daca in aceste simple chestiuni si care nici nu par celor multi ca sunt ceva pacatos, judecatile si indreptarile lui Dumnezeu nu raman nerazbunate, cu cat mai mult in problema de fata? Nu este cu putinta, nu este, o, stapane, nici Biserica de la noi, nici alta sa faca ceva in afara legilor si canoanelor asezate [in Ea]. Fiindca daca s-ar face aceasta, desarta e Evanghelia, zadarnice canoanele, si fiecare ar face dupa placul arhieriei sale si i s-ar ingadui sa faca impreuna cu cei ce sunt cu el precum i-ar parea de cuviinta: sa fie el un nou evanghelist, un alt apostol, un alt legiuitor. Dar nicidecum nu [e asa]. Caci avem porunca de la insusi Apostolul: daca cineva dogmatizeaza sau porunceste sa facem ceva in afara de ceea ce am primit, in afara de ceea ce canoanele sinoadelor sobornicesti si locale [au hotarat] in [diferite] vremi, sa nu fie primit acela, nici sa fie socotit in ceata aleasa a sfintilor. Si suntem gata a grai acest lucru greu, pe care [Apostolul] insusi l-a spus. Asadar noi, cei ce suntem afara de lume[13], nimic altceva nu suntem datori decat sa cautam si sa facem unele ca acestea. Si de la noi si voua va vine inaltarea si ravna[14]. Iar daca prin acestea avem viata, e bine[15]. Dar daca nu, de folos ne este sa fim si fara casa, si fara masa, si a pribegi sub cer cu tot necazul si stramtorarea. Sa ne ajute deci, dupa putere, sufletul tau iubitor de Dumnezeu si ravnitor de cele dumnezeiesti.

Scrisoarea 142

Unei egumene

Cunoscuta ne este cinstita ta cuviinta din povestirea lui Ipatie, duhovnicescul nostru fiu, iar nu din vederea fata catre fata. Dar acum si mai mult ni s-a facut cunoscuta dumnezeiasca ta evlavie din impotrivirea cea dupa Dumnezeu[16], alegand tu sa cazi si din manastire, si de la carmuirea surorilor si sa suferi temnita la care ai fost osandita decat sa cazi din credinta in Hristos. Caci cu adevarat cadere de la Hristos este tagaduirea sfintei Lui icoane, pe care noii iudei, cerand-o de la cei ce nu se lasa induplecati, ii inchid in temnite, ii ciomagesc, ii sugruma, ii necajesc, ii ispitesc, ii alunga in surghiun, ii pun in lanturi, iscodind orice alt rau [impotriva lor]. De aceea, o, buna maica, auzind [noi] de o asemenea frumoasa marturisire a ta, am socotit cu dreptate sa te cercetam prin scrisoarea de fata, graindu-ti cele spre pace: Sa fie cu tine Hristos pe Care L-ai dorit si pentru care patimesti! Fii bucuroasa, imputerniceste-te, intareste-te intru Hristos Cel Ce-ti da putere nu numai in cele in care te afli acum, ci si in cate va ingadui sa vina spre incercarea credintei tale celei nefatarnice. Sa nu spui: <<S-au impotmolit ierarhi, preoti, egumeni, iar eu, o femeie, avand fire neputincioasa, ce voi face? Cum voi suferi?>>. Nicidecum, maica! Fiecare dintre noi a luat putere de la Dumnezeu – si barbat si femeie, si tanar si batran – ca sa se lupte pana la sange pentru dumnezeiasca lege si pentru credinta noastra ortodoxa. Si nu ne va fi de ajuns spre apararea noastra caderea aproapelui. Cati si cate nu au fost in vremurile de mucenicie pentru Hristos de mai inainte? Si putini si putine, ca sa nu le zic pe nume una cate una, sunt cele care au dobandit cununa luptei. Asadar, lor asemanandu-te, rogu-te, stai si tu cu barbatie! “Caci pentru Hrisos“, zice, “mijlocim ca si cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi” (II Cor. 5, 20). Da-ne si tu in schimbul cuvantului rugaciunile tale ca si noi, smeritii, sa intampinam in urma ta pe sfintii nostri Parinti care s-au incununat.

Scrisoarea 156

Patricienei Irina

Si daca iti scriem, si daca nu, avem ca fapta pomenirea fara uitare a Domniei tale nu numai pentru binefacerea pe care ai aratat-o odinioara catre smerenia noastra, ci si pentru chipul marturisirii lui Hristos, socotindu-te noi in randul celor surghiuniti ici si colo din pricina lui Hristos si care se lupta [pentru El]. Nu cumva si aceasta [este marturisitoare], [ar zice unii], de vreme ce nu a fost prigonita, nici nu este fara casa, nici fara cetate, nici nu este surghiunita, nici pregatita pururea pentru primejdii? Ba da, cu adevarat; si de aceea esti fericita, ca a ta este Imparatia Cerurilor. Cine dintre marturisitori nu stie ca tu ai marturisit impreuna cu ei? Unde nu s-a auzit ca si o sotie de senator este intre mucenici? S-au minunat de tine cetele monahilor, te-au laudat adunarile mirenilor. Dar ce zic de acestea? Insesi cetele ingerilor si ale sfintilor s-au veselit pentru tine. Si sa nu crezi ca linguseala este cuvantul. Ia aminte, dar, o, mucenita a lui Hristos, cum esti cinstita, cum esti inaltata. Compara-mi lutul si aurul. Tot atata – si cu mult mai mult – este vrednicia cereasca data acum tie de Dumnezeu fata de vrednicia pamanteasca pe care ai lasat-o: esti numita mucenic al lui Hristos, marturisitor al adevarului.

De aceea, iti amintesc sa nu te schimbi nicidecum din statornicia [impotrivirea] ta, intarindu-te pe stanca neclintita a ortodoxiei, nici sa te infricosezi degraba si sa te indoiesti din pricina caderii unora, fie mireni, fie monahi, si care parca sunt ceva desi nu sunt nicidecum. Caci unii ca acestia sunt frati mincinosi, apostoli mincinosi, “avand infatisarea dreptei credinte, dar tagaduind puterea ei“ (2 Tim.3, 5). Multi paruti intelepti si arhierei la aratare si paruti sfinti, [care au trait] in vremurile de demult, au fost osanditi[17]. Dar putini intelepti adevarati, care au vietuit in frica lui Dumnezeu, au luminat ca luminatori in lume – fiindca inceputul intelepciunii este a te infricosa de Dumnezeu – si multa vreme nu pareau ca sunt vrednici. Fiindca omul cauta la fata, dar Dumnezeu la inima se uita. Te rog inca, astupa-ti gura cu carbunele dumnezeiestii dragoste, taind toata impatimirea [fata de lume]. Caci cu adevarat nu va ramane nechinuit nimeni, fie prin cuvant, fie prin fapta[18]. Caci te va pizmui diavolul, primind lovitura mortala din pricina ta. “Ca si femeia”, va zice, “se ridica asupra mea, si aceasta inca fiind casatorita si cu multa slava lumeasca”. Si va spune astfel [de vorbe]: “Nu sufar. Voi porni inca impotriva ei multele mele mestesugiri, pe barbat, pe copil, tot sangele[19], pe celelalte sotii de senatori, cunoscutii, slugile, slujnicele, averea, pe langa acestea lacrimile de jale, rugamintile, fagduintele. Si daca si de aici sunt rusinat, trec la alt fel [de ispitire]: aduc amenintarile imparatesti, pizma celor de aceeasi vrednicie cu ea, care vor zice: Huo! Singura aceea este mai presus de toti? Cine mai e si asta?, inca si ocari, luare peste picior, dispretuiri, batjocuri, uneori si scuipari si, de ce nu, palmuiri, pedepse si moarte“. Ia aminte, sora in Hristos, sa nu te dai [in mana lui]! Acestea sunt insemne ale lui Hristos, acestea cununi ceresti, care te fac noua mucenita. Caci nu sunt si acelea[20] cu trup asemanator, de bun neam, preafericite, taiate din barbat cu sabia Duhului[21]? Astfel, cuvantul [acesta] sa-ti fie prilej spre a te pregati, sora si maica[22], sa nu te momeasca ispititorul diavol cu ceva, incat sa intaresti si sa mantuiesti pe multi cu pilda ta[23] si, [asa] sa dantuiesti vesnic in imparatia lui Dumnezeu.

Roaga-te pentru mine. O imbratisez in Domnul pe mladita si impreuna-luptatoarea ta[24].

Scrisoarea 223

Fiului Naucratie

Rea e vestea scrisorilor tale, o, fiule! Ca atingandu-se de smeritul meu suflet, cu adevarat m-a indurerat si mi-a chemat lacrima inimii, facandu-mi putin fara somn noaptea in care am primit in mana epistola. Asta, pe de o parte, pentru toti cei ce au cazut, iar pe de alta, indeosebi pentru [caderea] lui Flubutes; pentru ei, fiindca au facut acum cele asemanatoare cu cele dinainte, iar pentru el, fiindca era cunoscut ca unul dintre cei ce stau cu tarie. Asadar, ma minunam inca de statornicia lor, ca, nemarturisind ei in intaia lor infrangere – cea pentru adulter si insotirea adultera – s-au comportat exact pe dos in situatia de fata, si cugetam in sine-mi ca poate si ei au cainta in ei insisi si ma bucuram eu, smeritul pentru dreapta lor umblare[25]. Insa, precum se pare, zidindu-si casa lor pe locuri putrede, cand erezia a lovit asupra lor ca o furtuna, au cazut cu cadere preacumplita, numind iarasi iconomie lepadarea adevarului. Aceiasi au fost si mai inainte poticnire pentru Biserica lui Dumnezeu si acum sunt la fel prin cele ce le-au facut, chemandu-i pe toti la pierzanie. Si cei mai multi sunt gata spre impartasirea cu raul, cautand in nevoi [in necazuri] sa afle oarecare dezvinovatire [indreptatire] prin care, fara necaz si suparare, sa duca lupta pentru dreapta credinta[26]. Au avut partasie [cu ereticii] pe baza tagaduirii lui Hristos, a Nascatoarei de Dumnezeu, a tuturor Sfintilor. Caci acest lucru inseamna lepadarea cu totul a icoanei. Vai, ce necaz, vai, ce inselare! Vai mie, cum, incepand bine, s-au intors la cele din urma? Vai mie, aspra cator oameni de rand si dintre cei mari va veni nimicirea: si peste mireni, si peste clerici, si peste monahi. Insa plaga cea veche, raul cel dinlauntrul sanului, Iosif, cel numit mai demult cununator al insotirii adultere iar acum batjocoritor al lui Hristos, insusi s-a facut calauzitor celor pe care i-a avut mai inainte in grija. Ce [spunem] fata de acestea? Vom renunta, vom cadea, vom ocoli suferinta pentru marturisirea lui Hristos si pentru impotrivirea noastra statornica? Nicidecum, fratilor, nicidecum! Caci daca necredinciosii cad, dreptii vor fi infricosatori [pentru ceilalti], de vreme ce caderea aproapelui este cea mai mare siguranta pentru cel ce sta[27]. Sa stam, dar, in Domnul cu mai multa tarie, va rog, neinfricosandu-ne de nimic din partea celor potrivnici. Oare marturisirea noastra sta in cei cazuti, incat prin statornicia acestora sa fim intariti, iar prin caderea lor sa fim clatinati[28]? Sa nu fie! Noi [nu ne bazam] nici pe acestia, nici pe altii. Hristos e temelia noastra intru Care stam, intru Care ne lauda, zicand cu Pavel: “Cine ne va desparti de dragostea lui Dumnezeu? Necazul sau stramtorarea, sau foamea, sau prigoana, sau golatatea, sau primejdia, sau sabia? Caci si intru toate acestea preabiruim prin Cel Ce ne-a iubit pe noi” (Rom. 35, 37). Astfel, cel care nu e gata de bataie, [acela] nu se lupta pentru Hristos, nu poate sa fie crestin. Nu in zadar sunt luptele mucenicilor, chinurile, nevointele. Nu cumva nu sunt de un trup cu noi? Nu cumva nu s-au ostenit fiind aruncati sub atatea pedepsiri? Nu cumva nu au fost ingreuiati incat nici nu mai nadajduiau in viata, precum zice Apostolul (cf. II Cor. 1, 8)? Dar prin frica de pedepsele vesnice si prin dorirea rasplatirilor ceresti, ca niste intelepti, au ales mai degraba moartea trupului decat pe cea vesnica. Au rabdat, nu s-au infricosat, nu au fost loviti de groaza. Si zugravindu-si in minte pe cele viitoare ca prezente, s-au dedat cu bucurie la chinuri, socotind multa patimire ca dar. “Caci noua ne-a fost daruit pentru Hristos nu numai a crede in El, ci si a suferi pentru El” (Flp. 1, 29). Si in alta parte: “Caci prin multa cercare a necazului este prisosul lor de har” (II Cor. 8, 2). Asa s-au bucurat, asa s-au veselit cand au patimit pentru Hristos toti sfintii.

Sa gustam si noi, iubitilor, din dragostea lui Hristos, sa umblam pe urmele sfintilor, sa nimicim impatimirile fata de veacul acesta. Nu avem aici cetate statatoare (cf. Evr. 13, 14). Ierusalimul cel de sus este patria si cetatea noastra. O, barbati puternici cu Duhul, o fii ai lui Dumnezeu (caci nu ale mele smeritului si pacatosului sunt aceste cuvinte), sa nu plecam genunchii, chiar daca toti s-ar schimba – ceea ce sa nu fie – ci, noi, ca unii intariti odinioara de Dumnezeu, si acum sa luptam de unii singuri. Cu noi este Dumnezeu, toti sfintii cei din veac, cu noi e Rasaritul si Apusul[29]. Mica parte este cea care s-a rupt pe sine de Biserica de sub cer, si aceasta din frica, din pricina celor trecatoare, din pricina trupului pe care putin mai pe urma il vom preda focului vesnic, impreuna cu sufletul, daca nu ne tinem de adevar. Fie si sa fim ispititi, si sa fim loviti – si inca de multe ori -, si la sfarsit sa si murim. Oare nu este bucurie negraita daca avem parte de imparatia cerurilor si daca de aici ni se da faima nemuritoare? Sau dimpotriva, fugind de cele spuse mai inainte, de aici sa fim luati in ras pana intru sfarsit si sa suferim rusinea fara de sfarsit? Da, rogu-va, fiii mei, pe care i-am nascut intru Domnul, pe care i-a sporit Hristos prin osteneli si chinuri nu numai ascetice, ci si [prin osteneli] de lupta[30]. “Impliniti bucuria mea, ca sa cugetati acelasi lucru, avand aceeasi dragoste, fiind de un suflet, cugetand una, nimic [facand] din cearta sau slava desarta, ci socotindu-va prin smerita cugetare unii pe altii mai de cinste decat pe voi insiva” (Flp. 2, 2-3). Apostolicesti sunt poruncile, chiar daca sunt amintite de mine, smeritul. Rugati-va si pentru mine, va rog, ca, pentru voi, sa mi se dea tarie, putere, cuvant (chiar daca eu sunt nevrednic de harul dumnezeiesc), incat cu o inima, intr-un Duh[31], sa fie slavit Dumnezeu in trupul si duhul nostru. (…).

Scrisoarea 244

Unei egumene

Mi-a vestit fratele ca vazut cinstita ta fata si ca este sanatoasa dupa duh, tinand nadejdea prin rabdare. Si am slavit pe bunul nostru Dumnezeu, Cel Ce isi arata puterea Sa si in firea cea neputincioasa. Caci cu adevarat fericita esti tu intre monahii, dar si intre toate femeile, ca in zilele acestea in care nu numai femeile canonice[32] si cele cu schima, asemenea voua, au fost biruite, ci mai trebuie putin si toti monahii si egumenii din Bizant [vor fi la fel], tu, impreuna cu cele patru, ai ales mai bine sa patimesti pentru Hristos decat sa te impartasesti cu impartasirea eretica ce desparte de Hristos. Caci cel ce se impartaseste cu ea este strain de mostenirea lui Hristos, precum Iuda, si este partas cu cei care L-au luat pe Domnul ca sa fie rastignit. Caci prigonitori si rastignitori ai lui Hristos sunt cei ce defaima si dispretuiesc icoana lui Hristos, asemenea si a Nascatoarei de Dumnezeu si a fiecaruia dintre sfinti. Ia aminte, roaba a lui Hristos, sa nu-L rusinezi pe Cel Ce te-a chemat la marturisirea Lui. Samanta sfanta esti (si las deoparte pe cea dupa trup, caci si aceasta este asemenea [celei dupa duh]), din cea a Teclei, intaia mucenita, a Fevroniei, Eugeniei, Matroanei si celor asemenea [lor]. Si am zis Matroana[33] pentru ca si in zilele ei, fiind erezie si unele monahii staruind in lepadarea impartasaniei [eretice], dupa cum [faceti] voi acum, razbunatorii eretici, cuprinsi de nebunie, cu mana silnica le-au deschis gurile si le-au varsat [pe gat] impartasania lor. Dar ea nu a fost de acord cu mana [cea silnica] si de aceea se vede ca a suferit multe ispite pentru Hristos. Dar sa nu ne abatem nicidecum. Caci Hristos este ajutorul nostru, chiar daca ei [ereticii] ne ispitesc pana la sange.

Roaga-te pentru noi, ca si noi, pacatosii, pentru Domnul, sa nu fim despartiti de Hristos.

Scrisoarea 425

Logofatului Pantoleon

Virtutea altora ni s-a facut cunoscuta din auzite, dar a ta, preacinstitul meu stapan, [ni s-a facut cunoscuta] mai intai prin vedere, iar acum ajunge, din auzite, pana la capatul pamantului in care ne aflam[34]. Si care e motivul? Fiindca a indraznit duhovniceasca ta gura sa graiasca intelepciunea lui Dumnezeu, cuvintele adevarului spre folosul si mantuirea si a sufletului tau si a oricarei Biserici de-a noastra. Si fericit esti si binecuvantat fie numele tau si te lauda toti cei drept-credinciosi care aud [de tine]. Si cununa de haruri este pe cinstitul tau crestet si lant de aurpe sfintitul tau gat, fiule al ascultarii, odrasla a luminii, odor al dreptei-credinte. Acestea zice Domnul: “Deschide gura ta si o voi umple pe ea, fiindca ai ascultat glasul Meu” (cf. Ps.80, 9). Caci porunca Domnului este a nu tacea in vremea primejduirii credintei. Caci zice: “Graieste si nu tacea“[35] si: “Daca se va da deoparte, nu va binevoi sufletul Meu intru el” (Avac.2, 4) si: “Daca acestia vor tacea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Asa incat, atunci cand e vorba despre credinta, nu trebuie a spune: <<Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Capetenie? Nici aceasta. Ostas? Dar unde? Agricultor? Nici macar acest lucru. Sarac sunt, care se preocupa numai de hrana cea de fiecare zi. Niciun cuvant si grija nu am pentru chestiunea pusa in discutie>>. Vai! Pietrele striga, si tu taci si esti fara de grija? Firea cea nesimtitoare l-a ascultat pe Dumnezeu si tu te clatini? Ceea ce nu a fost insufletit, nici i s-a cerut socoteala la judecata, temandu-se ca de o porunca, glasuieste, iar tu cel ce va sa dai seama inaintea lui Dumnezeu in ceasul cercetarii chiar si pentru un cuvant desert, desi vei fi intrebat spre a da socoteala, spui ca unul fara de minte <<Ce treaba am eu cu acest lucru?>>. “Acestea“, o, stapane, zice Pavel, “le-am infatisat din pricina voastra, in ce ma priveste pe mine si pe Apollo, ca sa invatati a nu cugeta, in ce ne priveste, mai presus de ceea ce s-a scris” (cf. I Cor. 4, 6). Asa incat chiar si saracul e lipsit de orice aparare in ziua judecatii si va fi osandit ca unul care acum nu graieste, caruia si osanda ii va fi sigura, fie si numai pentru acest lucru – [ca sa nu mai vorbim] de vreunul din cei de sus pana la cel ce poarta coroana. Caci cei puternici vor fi cercetati ca niste puternici, zice [Scriptura] si judecata aspra va fi celor sus pusi.

Asadar, graieste, domnul meu, graieste! De aceea si eu, ticalosul, temandu-ma de judecata, voi grai. Graieste chiar si la urechile ce asculta cele dumnezeiesti ale drept-credinciosului nostru imparat, de vreme ce esti dintre cei sus pusi. Nicio erezie care au tulburat si au iesit din Biserica nu este mai cumplita ca aceasta erezie iconomaha. Pe Hristos L-a tagaduit, in fata Il scarmana[36], turband [contra Lui] cu fapta si cu cuvantul[37]. A nu fi circumscris Hristos, in ce priveste caracteristicile trupului este o prostie care nimiceste faptul ca Cuvantul S-a facut trup (caci daca e trup, desigur ca se circumscrie, fiindca, a binevesti o naluca tine de cugetul maniheic); iar daca se razuieste, se sfarma, se surpa, se arde cu foc toata dumnezeiasca Biserica si tot vasul cel sfintit in care [sunt zugravite] trasaturile lui Hristos, ale Nascatoarei de Dumnezeu sau a sfintilor, noi crestinii pierim.

Sa intampinam fata lui Hristos intru marturisire. Sa sarutam pe Hristos, pe care Il tagaduim daca lepadam sfanta Lui icoana.

________________________________________________________________________

[1] Daca episcopul nu se raporteaza cum trebuie la toate cate face, el ii influenteaza si pe cei din jur cu atitudinea sa neduhovniceasca si ii trage in slabiciune si pe altii prin propria slabiciune si neoranduiala.

[2] Probabil vietuitori care nu depindeau de un egumen si ale caror litigii bisericesti, daca existau, le rezolva episcopul.

[3] Intru toate episcopul trebuie sa fie mai bun decat ceilalti, nu in sensul ca trebuie sa se lupte pentru aceasta, ci in sensul ca, prin modul duhovnicesc in care rezolva problemele, se distinge de la sine, fara sa o caute, in raport cu ceilalti. In toate acestea cate le face, episcopul nu se manjeste cu niciun pacat omenesc, chiar daca are contact cu cele mai dure realitati cotidiene.

[4] Sfantul vrea sa spuna ca unii episcopi se luptau prea mult pentru probleme administrative sau pentru propria agoniseala si faima sociala, lasand in umbra partea mult mai importanta a luptei pentru dreapta credinta.

[5] E vorba de rugaciunile si slujbele savarsite de episcop in particular si in Biserica.

[6] Deci, iconomia este o coborare temporara la slabiciunea celuilalt pentru a-l ridica la starea normala, nu pentru a ramane si legiui slabiciunea celuilalt ca norma. La fel a facut Domnul Hristos: noi numim iconomie ceea ce a facut El prin intrupare pentru mantuirea noastra; S-a coborat la neputinta noastra, dar ne-a ridicat sus, la cer, si ne-a aratat unde si cum trebuie sa vietuim. Iar norma este vietuirea vesnica cu Hristos cel inviat.

[7] Conform canonului 29 apostolic, care spune ca cei prinsi in astfel de situatii sunt lipsiti de orice impartasire cu Biserica. Sfantul Ioan Gura de Aur, spune demnitarul, ar fi calcat acest canon prin faptul ca i-a lasat totusi sa se impartaseasca.

[8] Asa e numita aici Sfanta Sofia.

[9] Valentinian I fusese imparat in Apus intre anii 364-375 si a avut doua femei, dupa ce daduse o lege prin care celor ce vor le era ingaduit sa-si ia doua sotii. (Casiodor, Istoria bisericeasca tripartita, VIII, XI, Ed.IBMBOR, Bucuresti, 1998, p.332)

[10] Daca legea e dumnezeiasca, omul trebuie sa se supuna, nu sa faca el legea. Daca, in schimb, e omeneasca, poate el sa o modifice dupa propriul plac.

[11] Canonul 17.

[12] Canonul 80.

[13] Monahii.

[14] Monahii trebuie sa fie un model pentru cei din lume.

[15] Daca, marturisind dogmele si canoanele Bisericii, suntem lasati inca in viata si ne putem impartasi si de cele ale lumii, e bine, daca nu, sa preferam prigoana.

[16] E vorba de staruirea neclintita in dreapta credinta.

[17] Se refera la ereziarhi si inselati, care au fost osanditi de sinoadele ecumenice si nu numai.

[18] Toti marturisitorii lui Hristos in istorie vor trebui sa sufere fie launtric, fie si in afara.

[19] Toate rudeniile de sange.

[20] Se refera la Sfintele Mucenite din vechime.

[21] In sensul de pline de barbatie si fara afectiuni patimase fata de barbatii lor.

[22] Exista opt scrisori ale Sfantului Teodor catre patriciana Irina. In unele din ele, pentru darzenia si statornicia ei in marturisirea dreptei credinte, o numeste direct maica duhovniceasca a sa.

[23] Aceasta este important sa avem azi: pilde vii de marturisire a lui Hristos. Doar ele dau putere spre urmare si contemporanilor. Si astfel de pilde, fie si putine, stim ca vor fi intotdeauna, caci Biserica nu va pieri pana la sfarsitul veacurilor.

[24] E vorba de fata patricienei, educata in dreapta credinta de mica.

[25] Se minuna pentru faptul ca, cedand cand a fost vorba de cazul adulterului imparatesc, au incercat sa nu cedeze in lupta cu ereticii iconomahi.

[26] Lupta pentru dreapta credinta ne duce in multe nevoi si necazuri, foame, frig, saracie, dureri, deznadejdi etc. Ele trebuie rabdate si nu gasite pretexte pentru a ne implini iubirea de sine prin renuntarea la marturisirea credintei.

[27] Cel ce a cazut a cazut pentru ca nu si-a pus nadejdea cu totul in Dumnezeu, ci si in ceva omenesc. Prin caderea lor li se intareste si mai mult celor credinciosi convingerea ca trebuie sa lepede orice nadejde in ceva creat si sa se lege cu toata fiinta doar de Dumnezeu spre a nu cadea si ei, la randul lor. In acest fel rugaciunea lor devine si mai fierbinte si smerenia si mai adanca. Iar acestea sunt conditiile ca harul sa poata veni si sa-l intareasca pe om in marturisire, chiar pana la moarte.

[28] Marturisirea nu se fundamenteaza pe comportamentul celorlalti, ci pe credinta in Hristos. Deci nu majoritatea stabileste carma in ce priveste dogma Bisericii, ci cei care se tin de adevar, fie ei si putini care sunt insuflati de Duhul Adevarului.

[29] Celelalte scaune patriarhale nu erau in erezie.

[30] Fiii sai crescusera duhovniceste nu numai in manastire, ci si in prigoana pentru adevar.

[31] „Intr-o inima” se refera la lucrarea omeneasca, “intr-un Duh” la cea dumnezeiasca. Unitatea este rezultatul conlucrarii dintre om si Dumnezeu.

[32] Femei afierosite lui Dumnezeu.

[33] E praznuita pe 9 noiembrie.

[34] Sfantul era in surghiun, intr-o inchisoare indepartata.

[35] Text neidentificat.

[36] Erezia iconomaha, care nega reprezentarea fetei omenesti a lui Hristos, este asemanata cu cei ce au ranit fata lui Hristos, prin lovituri de palme si pumni.

[37] Cu fapta, lepadand si necinstind concret sfintele icoane, cu cuvantul, luptand la nivelul mental si incercand sa anihileze invatatura Bisericii despre cinstirea icoanelor.