Bogatul nemilostiv si saracul Lazar sau CUM JUDECA DUMNEZEU SARACIA SI BOGATIA

“Ştiu că sunt dureroase cele spuse, însă aduc câştig mare şi negrăit. Bogatul acela, dacă ar fi avut pe cineva care să-i facă astfel de îndemnuri – iar nu lingăi care dau numai sfaturi plăcute şi aţâţătoare la plăcere (!!!) – n-ar fi ajuns în gheenă, n-ar fi îndurat muncile cele nesuferite, nu s-ar fi căit după aceea nemângâiat: dar fiindcă toţi îi spuneau doar cele ce-i erau pe plac l-au dat focului”.

Sf. Nicolae Velimirovici:

“Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne ne cunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit si pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni să-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum ii cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori”, pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici si săpate în piatra monumentelor funerare.

Dar tocmai de aceea nu pomeneşte Domnul numele bogatului: ca să nu cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, cu totul alta e judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor. El nu a venit pe pământ ca să imite purtarea oamenilor faţă de oameni, ci să arate cum se poartă cerul cu oamenii! Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomeneşte numele unui astfel de om, nici îngerii nici sfinţii nu-l au pe cereştile lor buze, e şters din Cartea Vieţii. Domnul ar fi putui să dea bogatului nume, cum i-a dat săracului, dar nu a vrut ca dumnezeieştile-I buze să-l plămădească, să înnoiască şi să dea viaţă unuia şters odată din Cartea Vieţii”.

Sf. Ioan Gura de Aur:

“Aşadar, ce grăieşte Dumnezeu către el? Nebunule, întru această noapte sufletul tău au să-l ceară de la tine (Luca 12, 20). Şi ia aminte: despre Lazăr spune că sufletul lui a fost dus de îngeri, iar aici spune că i-l cer. Acest bogat a fost dus ca un ocnaş legat, iar lui Lazăr i s-a făcut alai ca unui încununat; şi precum pe un luptător care primeşte multe răni şi e stropit de sânge, iar apoi primeşte cununa biruinţei, privitorii îl înconjură cu multă laudă şi îl petrec acasă bătând din palme, heretisindu-l, privindu-l ca pe o minune – aşa şi pe Lazăr l-au dus atunci îngerii, iar sufletul bogatului l-au cerut oarecare puteri înfricoşate, deopotrivă trimise anume pentru acest lucru. Că sufletul nu iese de la sine către viaţa de dincolo, întrucât nici nu e cu putinţă – că dacă mergând dintr-o cetate în alta avem nevoie de om care să ne arate drumul, cu cât mai vârtos sufletul, smuls fiind din trup şi mutându-se la viaţa cea viitoare, va avea trebuinţă de călăuze?

Aceasta este pricina pentru care, având a ieşi din trup, adeseori nu vrea s-o facă, şi se trage înăuntru, cât mai adânc, se teme şi se cutremură: fiindcă pururea ne mustră conştiinţa păcatelor, şi mai ales în ceasul acela când avem a pleca de aici la judeţul cel înfricoşat de dincolo, unde vom fi traşi la răspundere. Atunci, dacă a fost cineva răpitor sau lacom, sau a obijduit pe cineva, sau vrăjmaş cuiva s-a făcut fără dreptate, fie că vreun alt lucru rău a săvârşit, mulţimea păcatelor lui iese din uitare, şi i se înfăţişează, şi-i împunge conştiinţa.

Şi precum cei din puşcărie sunt pururea în dureri şi întristare, mai ales în ziua în care urmează a fi scoşi şi duşi la judecată, şi-s îngheţaţi de frică şi cu nimic mai buni decât nişte morţi atunci când aşteaptă la intrare şi aud dinlăuntru glasul judecătorului – aşa şi sufletul, chinuit şi strâmtorat fiind chiar în vremea când păcătuieşte, e chinuit şi strâmtorat cu atât mai mult atunci când are a pleca de aici, fiind smuls din trupul său.

Tăceţi când auziţi acestea? Mult mai mulţumitor vă sunt pentru tăcerea asta decât pentru bătăile din palme: că bătăile din palme şi laudele sporesc slava mea deşartă, iar tăcerea asta sporeşte întreaga voastră înţelepciune. Ştiu că sunt dureroase cele spuse, însă aduc câştig mare şi negrăit. Bogatul acela, dacă ar fi avut pe cineva care să-i facă astfel de îndemnuri – iar nu lingăi care dau numai sfaturi plăcute şi aţâţătoare la plăcere (!!!) – n-ar fi ajuns în gheenă, n-ar fi îndurat muncile cele nesuferite, nu s-ar fi căit după aceea nemângâiat: dar fiindcă toţi îi spuneau doar cele ce-i erau pe plac l-au dat focului.

[…]

Deci, ca să fie smulse din rădăcină aceste rele păreri, i se arată bogatului că pentru răutate este rânduită pedeapsă, iar pentru ostenelile cucerniciei e rânduită cinstire şi cunună. Şi nu doar pentru asta l-a văzut pe Lazăr, ci ca acum să pătimească şi el, cu mai multă covârşire, ceea ce pătimea săracul: că precum chinul aceluia era asprit de faptul că zăcea la poarta bogatului şi vedea bunătăţile străine, aşa şi bogatului îi sporeşte acum pedeapsa faptul că zace în gheenă şi vede pe Lazăr desfătându-se, aşa încât nu doar prin chinurile în sine, ci şi prin vederea cinstirii celuilalt să-i fie pedeapsa mai nesuferită.

Şi precum Dumnezeu, alungând pe Adam din rai, l-a sălăşluit în faţa raiului, ca necontenita vedere a acestuia să-i înnoiască pătimirea, făcându-l să simtă mai adânc ce bunătăţi pierduse: aşa l-a sălăşluit şi pe bogat în faţa lui Lazăr, ca să vadă de ce bunătăţi s-a lipsit. „Ţi-am trimis”, zice, „la poartă pe săracul Lazăr, ca să-ţi fie dascăl al faptei bune şi prilej să arăţi iubirea ta de oameni: ai trecut cu vederea câştigul, nu ai voit să foloseşti după cuviinţă prilejul de mântuire. Să-ţi fie acum Lazăr temei de mai mare chin şi pedeapsă”.

Dintru acestea învăţăm că toţi cei obijduiţi şi nedreptăţiţi de noi vor sta atunci înainte-ne. Lazăr nici măcar nu fusese nedreptăţit de bogat – că bogatul nu-i luase avutul lui, ci nu-i dădea dintr-ale sale. Iar dacă cel ce nu a dat dintr-ale sale are pârâş pe cel pe care nu l-a miluit, cel care a răpit cele străine ce iertare va dobândi, de vreme ce din toate părţile îl vor împresura cei nedreptăţiţi de dânsul? Că nu e trebuinţă acolo de martori, nici de pârâşi, nici de dovezi: ci înseşi lucrurile, aşa cum le-am făcut, se vor arăta înaintea ochilor noştri, „Iată omul”, se va zice, “şi faptele lui!”

Că şi aceasta e răpire, a nu împărţi cu alţii averea ta (!!!). Şi poate că vă pare uimitor ceea ce spun, dar nu vă minunaţi, că voi aduce mărturie din dumnezeieştile Scripturi, unde se spune că răpire şi lăcomie şi jecmănire nu este doar atunci când răpeşti cele străine, ci şi atunci când nu împărtăşeşti şi altora din cele ale tale. Vreţi să ştiţi care e mărturia aceasta? Învinuindu-i Dumnezeu pe iudei prin proorocul, grăieşte: „Pământul a dat roadele sale, şi n-aţi adus zeciuielile, ci prada săracului în casele voastre” (Malahia 3, 10; Isaia 3, 13). „Întrucât voi”, zice, „nu aţi dat prinoasele cele obişnuite, aţi răpit cele ale săracului”. Asta o spune ca să arate bogaţilor că stăpânesc avut al săracului, şi atunci când bogăţia lor este moştenită, sau de orişiunde ar avea banii (!!!) Şi iarăşi zice în altă parte: „Să nu lipseşti de viaţă pe sărac” (Sirah 4, 1): iar a lipsi pe cineva poţi doar de ceea ce nu este al tău, fiindcă άποστέρησις înseamnă a lua cele străine şi a le păstra. Prin aceasta căpătăm învăţătură că dacă nu dăm milostenie vom căpăta pedeapsă la fel cu cei care lipsesc de viaţă pe sărac, că de oriunde ne-am aduna averile, ale Stăpânului sunt; iar de le vom da celor nevoiaşi, de mult belşug ne vom bucura.

[…]

Dacă vistierul ce a primit bani ai împăratului, nesocotind pe cei cărora li s-a poruncit să îi împartă, îi cheltuieşte pe răsfăţul său, dă socoteală şi piere. La fel şi cu bogatul: el e un vistier al bunurilor ce trebuie împărţite la săraci, ce a primit porunca de a le împărţi celor împreună-robi cu dânsul care se află în nevoie. Iar dacă cheltuieşte pentru sine mai mult decât ceea ce-i face neapărată trebuinţă, dincolo va da cumplită socoteală, că nu sunt ale lui avuţiile lui, ci ale celor împreună-robi cu dânsul.

[…]

Cea dintâi patimă a lui (a bogatului, n. noastra) era nesimţirea şi o lipsă de dragoste, care nu are pereche. Căci nu este totuna dacă cineva, fiind lipsit, nu ajută pe alt lipsit, sau dacă cineva, trăind în toată desfătarea, fără grijă, lasă pe alţii să se istovească de foame. Şi iarăşi, nu este totuna a vedea un sărac o dată sau de două ori şi a trece pe lângă dânsul, sau a-l vedea în toate zilele, şi prin necontenita vedere a ticăloşiei lui a nu te mişca spre compătimire şi milă. Şi iarăşi, nu este totuna dacă un om care este în nenorocire, în supărare şi în necaz nu ajută pe aproapele său, iar altul, îndulcindu-se de un trai bun şi de o continuă fericire, îşi închide inima şi nici măcar în bucuria sa nu se face iubitor de oameni, ci nesocoteşte pe alţii care sunt chinuiţi de foame”.

Cititi pe aceeasi tema: