La aceasta intrebare si la altele despre deznadejde ne daruieste niste raspunsuri extraordinar de intaritoare, de revelatoare si de… “descuietoare” de sensuri duhovnicesti parintele Rafail Noica, in cadrul conferintei cu titlul “Criza in Biserica” (Alba-Iulia, 2003):

PUTETI DESCARCA DE AICI FRAGMENTUL AUDIO! (click dreapta pe link si apoi save link as.. sau save target as…)

***


Parintele Rafail Noica – CE SA FACEM ATUNCI CAND NE SIMTIM INCECRCATI LA MAXIMUM?

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

2.jpg

- Parinte Rafail, prin multe incercari trece omul in viata. Va rugam sa ne spuneti ce atitudine e bine sa avem fata de Domnul, cum sa ne raportam la El si ce asteapta Domnul sa facem atunci cand simtim ca sntem incercati la maximum si ca nu mai avem in noi nicio farama de putere sa facem ceea ce ar trebui sa facem? Cum trebuie procedat pentru a nu cadea in patima deznadejdii? Si legat de aceasta ar fi si rugamintea de a ne talcui cuvantul: Dumnezeule, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?”

- Doua lucruri imi vin. Primul este: orice s-ar intampla cu noi in viata, bun sau rau, prima reactie a noastra trebuie sa fie: „Doamne!“, sub orice forma, cum ziceam adineauri. Asta apropo de cum sa ne raportam.

Al doilea lucru, si aici iar as vrea sa fac o marturisire…: sunt multe lucruri paradoxale in Scripturi si in Biserica. De multe ori, de exemplu, Dumnezeu apare ca un tiran. Ceva in mine niciodata n-a putut accepta chipul tiranic al lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei, ceva nu-i drept aici. Ori este vorba de o strambatate, adica erezie, ori eu inteleg ceva gresit. Si pot sa va marturisesc ca de-a lungul vietii, intotdeauna, candva, cumva, s-a indreptatit atotiubirea lui Dumnezeu. Vreau sa zic cum sa ne raportam: niciodata sa nu uitati si sa nu va indoiti de dragostea lui Dumnezeu! Cand zic sa nu va indoiti vreau sa zic nu ca e interzis sa va indoiti, dar ca… nu-i nevoie.

Despre patima deznadejdii n-o sa dau raspunsuri directe, dar nadajduiesc sa puteti descoperi fiecare din ce voi spune cate ceva. Descopar un lucru, ca noi nu stim ce este deznadejdea pentru ca nu am cunoscut niciodata ALTCEVA decat deznadejde. In deznadejde ne-am plamadit din pantecele maicii si va spun rezultatul unei cautari de-ale mele de-a lungul unei vieti care s-a luminat de marturia parintelui Sofronie…

Parintele Sofronie marturisea ca lumea dupa primul razboi mondial n-a mai fost cum era inainte. Si el cunostea lumea dinainte, la primul razboi mondial, la inceputul lui, avea optsprezece ani, era un om in toata firea. Zicea: pacea care se simtea in lume, viata asezata, n-a mai fost de atunci. Si dupa al doilea razboi mondial a fost mai rau - Harul s-a ridicat dintr-acest fratricid mondial. Si intr-o mare masura Harul a parasit lumea. Spunea un lucru cumplit: daca cumva va veni un al treilea razboi mondial, credinta pe pamant va fi cu neputinta! Va spun ca sa stiti incotro merg lucrurile si asta-i partea intai -„Tine-ti mintea in iad!” – sa fim realisti, dar… „Nu deznadajdui!”

Despre patima deznadejdii voi spune lucrul pe care l-am zis adineauri: o porunca a lui Dumnezeu sa nu o luati ca o interzicere. Nu e interzis sa deznadajduim, dar… nu-i nevoie! Dumnezeu marturiseste ca nu-i nevoie. Dumnezeu care doreste ca omul sa traiasca, Dumnezeu care poate sa ne mantuiasca din strafundurile iadului. Ca marturia Bisericii – desi n-o intelegem, dar cat nu intelegem, putem sa credem – este ca Hristos a cunoscut iadul cel mai adanc. (Si fac o paranteza: Daca am crezut ceva bisericesc vreodata, intotdeauna s-a adeverit: Biserica este Incredibilul, dar Adevarat. Si continuind paranteza, va spun: Atentie la verosimil, fiindca minciuna incearca sa fie verosimila. Dumnezeu nu incearca sa fie verosimil, ne spune lucruri incredibile, dar adevarate. Adevarul se apara pe sine singur, minciuna trebuie sa apara ca adevar ca sa fie credibila).

Revin… Marturia Bisericii este ca Hristos a cunoscut iadul cel mai adanc fiindca El, ca om, ca fiul lui Adam, a fost omul cu potentialul cel mai mare. Si potentialul cel mai mare e potential in doua directii – si in sus, dar si in jos. Si atunci, cunoscand iadul cel mai adanc, nu este suflet care sa nu poata fi mantuit de Hristos! Inclusiv Iuda, daca ar fi voit – si daca va veni o vreme cand Iuda va voi si se va razgandi, va putea gasi in Dumnezeu mantuire.

invierea_2.jpgDeci sa nu luam porunca lui Dumnezeu ca o interzicere. Si, intre altele, un cuvant pe care as fi vrut sa il definesc adineauri, era tocmai porunca lui Dumnezeu“. Noi cand vorbim de porunca, apropo de Dumnezeul iubirii...: cum poate un Dumnezeu (al iubirii) sa porunceasca? Noi intelegem porunca intr-un domeniu cazon, asa cum ofiterul porunceste soldatului sau mai-marele mai-micului si vai de acela care nu asculta de porunca! Nu asta e ce numim porunca, in Dumnezeu!

Parintii inteleg cuvantul „porunca” ca un cuvant de ultima autoritate: Dumnezeu graieste, nu un om. Nu e un cuvant relativ: Iubiti-va vrajmasii! (“putem sau nu putem, mai mult sau mai putin…”) Nu, ci acesta e cuvantul pe care il poti crede pana la capat! Si daca il credem pana la capat, martorii lui Dumnezeu (martirii, mucenicii) au purtat aceasta marturie pana la (si inclusiv) moarte si tot a fost adevarata viata care era in ei! Cuvantul lui Hristos, pe care l-au iubit, pe care l-au pazit, Cuvantul acela i-a pazit in clipa chinurilor si pana la moarte si biruitor a fost! Si de aceea se numesc martiri, adica martori. Si marturia lor este despre puterea acelei Vieti care se contine in Cuvantul pe care ni l-a dat Dumnezeu – in cuvinte omenesti, cuvant relativ (ca tot ce este in vremelnicia asta e relativ) – insa puterea este putere dumnezeiasca absoluta. Si in sensul asta Parintii numesc Cuvantul lui Dumnezeu “porunca“.

Da, Dumnezeu are si porunci mai ales in Vechiul Legamant unde zice: „Vei face asta!” sau „Nu vei face aia!“, dar Hristos cu ce incepe dascalia Lui – si le numim si pe acestea porunci? „Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor este Imparatia Cerurilor” (am comenta despre asta, daca am avea, doua saptamani…), „Fericiti cei ce plang...” toate paradoxurile astea… astea toate sunt porunci! Adica autoritate ultima: este nu un prooroc oarecare, oricat de mare ar fi el, este Insusi Dumnezeu care graieste. Si Hristos, cand spune la un moment dat ucenicilor: „Noua porunca dau voua: sa va iubiti unii pe altii!” Suna a porunca lucrul asta? Si grea este porunca lui Hristos? Dureroasa este? Toata cautarea omului nu se rezuma la dragoste, pana la urma? Si ne da porunca sa ne iubim unii pe altii precum El ne-a iubit, adica pana in sfarsit.

Porunca lui Dumnezeu este pana la urma descoperirea omului de catre Dumnezeu a ce este Insusi Dumnezeu si aici merg dincolo de sensul limitat al intrebarii, ca sa incerc sa raspund la mai multe intrebari. Dumnezeu cand ne porunceste, El ne arata cine si ce este El Insusi, intru ce asemanare trebuie noi sa devenim. Si cand zice Dumnezeu: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati!“, asta inseamna ca intr-un sens Dumnezeu nu ma judeca. Suntem liberi, nu suntem judecati de Dumnezeu pentru fiecare chitibus. Si Hristos zice ca Fiul Omului nu a venit ca sa judece lumea, ci ca lumea prin El sa se mantuiasca. Si daca Acesta prin care lumea se mantuieste imi va fi Judecator la Judecata de Apoi, intelegeti cine-i Judecatorul nostru? Este cel care cu pretul Sangelui Lui ne-a scapat din moartea noastra, din pacatele noastre. Ce „mita” mai putem plati Acestui Judecator? Pana si „mita” este platita, este El Insusi!

Deci porunca lui Dumnezeu este o descoperire, – daca o intelegem drept – este acea asemanare intru care trebuie noi sa devenim. Daca vreti, putem sa intelegem poruncile dumnezeiesti – nu numai sa nu le intelegem cazon – ci sa intelegem ca ele sunt nimic mai putin decat spovedania lui Dumnezeu. Este… Dumnezeu care se spovedeste lui Adam asa cum este. Si cand noi ne spovedim lui Dumnezeu asa cum suntem – fie ca Dumnezeu este sfant si vesnic, iar noi suntem pacatosi si uraciosi si draci si muritori, pe deasupra, totusi am devenit ca Dumnezeu! – de aia e nevoie de spovedanie curata, printre alte motive ca si noi sa devenim ca Dumnezeu. Dumnezeu se spovedeste adevarat. Si noi, daca ne spovedim adevarat, facem ca Dumnezeu intr-o masura. Ah, ca lui Dumnezeu ii convine fiindca El este frumos si atotputernic si eu sunt urat. Lasa, ca uraciunea ta Insusi Dumnezeu a purtat-o pe crucea Lui.

Iata o marturie – unul care mi se spovedea mie, preot, imi spunea ca intr-un moment de criza extrema striga in neputinta catre Dumnezeu pentru pacatele lui si nu mai indraznea sa se uite catre Dumnezeu. Si mi-a scris in scrisoare ca i-a venit in suflet cuvantul acesta: „Dragostea Mea este mai mare decat pacatul tau“. Si s-a linistit si s-a impaciuit de la cuvantul asta. Dar nu stia daca era adevarat. Si i-am confirmat ca asta nu poate fi decat de la Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu intr-adevar este mai mare decat orice pacat! Sf. Siluan zice ca toate pacatele noastre nu sunt decat ca o picatura intr-un ocean, oceanul fiind Dragostea lui Dumnezeu. Dar semnul ca era cuvant de la Dumnezeu era impaciuirea pe care a primit-o, intoarcerea in inima lui a iubirii de Dumnezeu, nu dispret de Dumnezeu, nu usuratate.

Patimile.jpg Iar talcuirea cuvantului Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? – va marturisesc ca n-o sa pot deplin sa va raspund, dar incerc sa va pun gandul pe fagasurile pe care sunt, lucruri pe care le-am vazut la parintele nostru duhovnic Sofronie si din ce spunea el… In primul rand inteleg ca acela e momentul unde Iisus ca om a trait realmente ce traieste tot omul. Nu si-a permis nici sa-l lase pe Ilie sa ll ia de pe cruce, nu si-a permis nici cu dumnezeiasca putere – cu care putea si odinioara sa prefaca pietrele in paini (si n-a facut-o) -, nici acum nu si-a permis sa se dea jos de pe cruce. De ce? Fiindca nici cel din stanga Lui, nici cel din dreapta Lui nu putea sa faca asta. Nici eu, nici tu daca eram pe cruce n-am putea.

Si a trait real starea noastra omeneasca pana la capat. Asta este solidaritatea lui Dumnezeu cu omul, chiar si in pacatul lui, El (Cel) fara de pacat. N-a (facut) compromis cu pacatul, dar toate napastele si pierzaniile care au insemnat pacatul pentru om si le-a asumat ca Dumnezeu si le-a biruit si, prin biruinta Lui, … noua ne-a facut cale de mantuire. Deci Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” reprezinta omul neputincios, care in pacatul lui este – neaparat – si vesnic despartit de Dumnezeu.

Poate ca reprezinta acel moment pe care ni l-a impartasit Sf. Siluan zicand (parafrazez un pic): „Te vezi in iadul asta vesnic? Dracii imprejurul tau in fiecare noapte… 15 ani te-ai luptat in fiecare noapte si nu poti sa te scapi de ei! Te rogi si scapi un pic si iarasi revin la tine… Tine-ti mintea in iad, nu incerca sa iesi, vezi ca nu poti sa iesi din el, osandeste-te in acest iad, vezi ca asta-i realitatea soartei tale ca pacatos, DAR NU DEZNADAJDUI! Nu ca interdictie, dar ca fagaduinta. In acest „Nu deznadajdui!” cuvintele Sf Siluan, reiese ca el le-a trait ca pe o fagaduinta: Hai sa fac ce mi-a zis si sa vad ce face Dumnezeu. Marturia lui Siluan: Am inceput sa fac asa cum mi-a zis Domnul. Mintea mi s-a curatit si Duhul marturisea in inima mea mantuirea“. Silouane.jpg

Ce inseamna „am inceput”? Lucrarea este a aceluiasi Dumnezeu care (cu) 2000 de ani inainte, cand cineva pe cruce i-a zis „Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!“, Hristos ii raspunde „Astazi vei fi cu Mine…Incepi sa faci lucrul dumnezeiesc si vezi ca e lucrator. Imediat ceva se intampla! Si de multe ori, cu cat e mai mare criza, cu atat mai mare si raspunsul.

Vorbiti despre acele momente cand suntem dusi pana la limita, pana la capatul puterilor noastre si… indraznesc sa adaug: dincolo! Dincolo de limita. Nu pot sa va dau o formula, ca formula nu exista si cautarea unei formule de iesire este continuta in prima cadere, a lui Adam. Adica nu astepta ca Dumnezeu sa faca ceva care sa te indumnezeiasca [in felul acesta in care a procedat diavolul/"sarpele" cu primii oameni]: “mananca tu din chestia aia si automat ti se vor deschide ochii si vei deveni ca Dumnezeu!” Nu exista! Formula, formalism, forma, formalitate… nimic din lucrurile acestea nu pot mantui. Ce mantuieste este o relatie personala intre persoana ta si Dumnezeu ca Persoana – asta este ce mantuieste.

Voiam sa spun ca in momentele in care esti dus la limita sau poate … dincolo de limita – as vrea sa va impartasesc si lucrul acesta, pe care de la Parintele Sofronie l-am invatat: nu uitati – Dumnezeu sa va puna in inimile voastre – ca asta inseamna si masura increderii pe care Dumnezeu ti-o arata! Deci masura suferintei este si masura increderii pe care Dumnezeu o are in tine, suflet slab, pacatos, neputincios, dus la limita, dincolo de limita! Iar cand zic “dincolo de limita” cred ca este si o realitate. Si acest „dincolo” este fiindca duhovnicia noastra, calatoria noastra din nefiinta noastra – pe care inca o purtam cu noi in devenirea noastra – prin asta mergem mai departe, transcendem – in momentele nefiintei noastre de multe ori – limitele noastre, ne duce Dumnezeu dincolo de limita, dar… ni se largesc limitele. Si daca avem rabdare in momentele alea… Si ce rabdare? Zi: „Doamne!” Si daca nu poti sa zici nimic, macar nu uita ca te iubeste acel Doamne! Simti ca nu exista?; nu importa!; poti sa simti tot ce vrea dracul sa simti, dar continua… Avem marturia cel putin a 2000 de ani de [perioada] filocalica [a Bisericii], daca nu luam in consideratie si Vechiul Testament, ca… nu exista DECAT biruinta cu Dumnezeu! Treci pragul acela si o sa vezi ca limitele ti s-au largit pana cand devenim nelimitati, asa cum e Dumnezeu. Or, pierderea limitelor, depasirea limitelor, cateodata trece prin momente extreme.

Astea doua lucruri as vrea sa va impartasesc: ca formula de scapare nu este… Daca vreti ca formula un singur cuvant ar fi: asumare. Sa ne asumam acel moment, in increderea in acel Dumnezeu care ne iubeste. Raspunzand cu incredere la increderea pe care Dumnezeu ne-o arata ca sa ne trateze in felul asta.

Dau un exemplu: se zice ca Lazar era prietenul lui Hristos. Uitati-va in imnologia saptamanii asteia si mai ales sambata (sambata lui Lazar) si duminica. Uitati cum Hristos zice: S-a imbolnavit Lazar“. Dar nu s-a dus sa faca ceva ca sa il vindece. L-a lasat sa moara, l-a lasat patru zile in mormant, pana ce sa se imputa (in Cuvantul Evangheliei), adica sa inceapa sa intre in putrejune, in stricaciune trupul lui. Sunt patru invieri despre care ne vorbesc Evangheliile si este un crescendo. Celelalte trei ar putea fi ceea ce numim astazi moarte clinica. Cu Lazar in niciun caz! Nu din moarte l-a scos, (ci) din stricaciune!!! Dumnezeiasca putere care dintru nimic a scos toata faptura. Da, dar cu cine ar putea face Hristos o asa lucrare decat cu unul care cu adevarat este prietenul lui Hristos? In Lazar a avut incredere ca Lazar o sa poata sa ia asupra-si canonul asta greu, durerea mortii (ba chiar si durerea invierii, se pare ca si aceea, clinic cel putin, trece printr-o durere; nu stiu cum a fost durerea lui Lazar, ca nu a fost moarte clinica, dar resuscitarile in spitale, se pare ca si acelea sunt dureroase.) ….Cu cine, decat cu Lazar? Cand a zis Hristos: „Dar boala asta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu“, cine decat un adevarat prieten, care avea o deplina incredere in Hristos putea sa poarte un asa canon pentru a proslavi pe Dumnezeu prin suferintele lui? Bineinteles ca prieten era Lazar, si mare! Si intr-o masura si TU esti asa, ca Lazar, in momentul cand te simti depasit si dus de aparenta nepasare lui Dumnezeu fata de tine dincolo de limita ta. Nu e nepasare!; sa ai incredere ca Cel care te trateaza asa ca pe Lazar te trateaza cu acelasi grad de incredere -pe care o are in tine – cel putin atata pe cat dor[eşt]i tu…

Si Dumnezeu sa va dea restul, ca restul este rabdare, si de multe ori nu este nevoie de multa rabdare. Si daca stim sa ne asumam momentele acelea, … vai ce invieri… [urmeaza]! Si vorbind de inviere, nu vorbesc simbolic sau metaforic, ci este o realitate, si nu psihologica, ci duhovniceasca. Iesi altul! Si Lazar cand a iesit camd din mormant, imnologia si sinaxarele, toata Traditia Bisericii marturisesc ca era alt om! Altul revenind din morti! Dar si Siluan, dupa cuvantul acela, cand l-a trait, era alt Siluan; si Antonie cand era sa moara, dar l-a mantuit in ultima clipa Hristos, ca era batut de draci pana la moarte si cand dadea sa moara, i-a aparut Hristos si l-a readus in viata. Dar alt Antonie a iesit din aceasta! Si astea sunt depasirile neputintelor noastre, pe care le lucreaza mila lui Dumezeu. Infricosate lucruri! Fiindca nu pe masura omului, si de aceea adaug inca o data: Domnul sa ne dea, sa va dea putere in momentele acelea! Si Maica Domnului a trecut prin asta la cruce, si apostolii… si alte momente pe care le vedem in Sfintii lui Dumnezeu”.

medpic-com.jpg

Articole inrudite pe RAZBOI INTRU CUVANT: