Război întru Cuvânt

Astazi sunt praznuiti acesti trei sfinti impreuna-patimitori: Prov, Tarah si Andronic, martirizati pe la inceputul veacului al patrulea, in timpul lui Diocletian. Iata o pilda de mucenicie care este consemnata nu numai in vietile sfintilor, bazate pe marturii dinlauntrul Bisericii, ci pe un act notarial, judecatoresc, intocmit de „oficialitatile” vremurilor. Chinurile la care au fost supusi mucenicii, ni se spune chiar din text, sunt „scrise de notarii judecatorilor, care au scris chiar in vremea cand sfintii erau judecati si chinuiti.”

Viata lor ne aduce aminte de cuvintele Sf. Iustin Popovici:

“Fiecare sfant mucenic, fiecare sfant marturisitor al credintei lui Hristos reprezinta o intruchipare vie si o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: „Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni”. Fiecare din ei s-a tinut de aceasta Atot-Evanghelie dumnezeieasca cu tot sufletul, cu toata inima, cu tot cugetul. De aceea au si fost ei supusi la chinuri, la rautati, de aceea au fost omorati de catre stapanitorii apostati din veac in veac.“

Si au ascultat, sfintii pomeniti astazi, pe Dumnezeu, nu pe judecatorul Numerie, care invoca „dreptatea, pacea si puterea imparatilor“, socotindu-i pe ei, crestinii, necurati, nebuni, neintelepti, hulitori. Si astazi, ca intotdeauna, crestinii care vor sa se tina de invatatura si de marturisirea lui Hristos sunt stigmatizati de catre oamenii lumesti si de catre adeptii ideologici ai curentelor anti-crestine, prezentandu-i drept pericole sociale, drept fanatici, fundamentalisti, extremisti si obscurantisti.

Sfintii Mucenici au ascultat pe Dumnezeu mai ales cand erau sfatuti sa se crute pe ei insisi. Mai ales atunci cand erau indemnati sa aduca jertfe idolilor, „daca vreti sa fiti cinstiti de boieri si noua (lumii, n. noastra) sa ne fiti prieteni“. Noi astazi insa suntem ademeniti usor de aceasta tentatie de a face tot posibilul (chiar si fara a fi chinuiti, torturati, ci de bunavoie!) pentru ca nu care cumva sa pierdem cinstea oamenilor si mai ales celor de la care putem beneficia de oarece avantaje, a “boierilor” celor noi (mai mici sau mai mari) din lumea noastra.

Prietenia celor slaviti ai lumii este cautata cu dinadinsul, iar adesea ea este prezentata, fatarnic, ca fiind expresia “supunerii la stapanirile randuite de Dumnezeu” sau chiar “voia cea buna a lui Dumnezeu“. Pentru ca multora le este greu si rusine sa-si recunoasca slabiciunile si lasitatea (si sa caute vindecare pentru ele prin marturisire si rugaciune la Hristos), aleg calea mai usoara (“mai larga”) de a se da intotdeauna de partea celor mai puternici, de a se face din principiu, avocatii si slujitorii acestora si a aproba neconditionat, a elogia sau a justifica cu orice ocazie toate faptele si cuvintele lor, indiferent daca acestea sunt cu adevarat bune sau rele. Este vorba despre acei crestini pentru care, pentru a nu risca niciodata nimic si a nu se expune catusi de putin vreunei suferinte sau prigoane, aleg intotdeauna (iar unii aproape reflex) sa fie “in barca” puternicilor zilei, oricum s-ar numi ei. Nu doar ca respecta autoritatea sau ca nu se razvratesc (ceea ce este firesc si randuit a face), ci fac exces de zel si cauta, fraudulos, sa identifice pe ’stapanii’ vremelnici si, in general, tot ceea ce este “oficial” cu voia lui Dumnezeu. Ei ajung sa se inchine idolului numit “OFICIAL” si sa nu vrea sa mai deosebeasca binele de rau si ascultarea de lume de ascultarea de Dumnezeu. Pentru “a nu se pune rau” cu lumea si a nu resimti nici cel mai mic conflict sau stinghereala in mijlocul ei (cata distanta pana la mucenicie…) merg pana acolo incat sa faca din acomodarea cu lumea cea mai mare virtute crestina…

Sfintii Prov, Tarah si Andronic au ascultat de Dumnezeu in ciuda tuturor amenintarilor si tertipurilor, a chinurilor sporite de inventivitatea draceasca a judecatorului. Viclenia judecatorului il face sa prelungeasca chinul lor, intrerupand torturile, pentru a le da timp sa se „razgandeasca”, avand insa grija sa nu se apropie cumva vreun crestin sau apropiat care sa ii mangaie.

Tot viclenia il indeamna sa il minta, pentru intimidare, pe unul din mucenici, spunandu-i ca celalalt (Tarah) s-ar fi „cait” pentru „nebunia” lui. Si, tertip final, ii forteaza sa inghita jertfe. Nimic nu a reusit, iar exasperarea sa, rautatea sa biruita se vede si in acest dialog cu cel mai tanar dintre ei, Andronic:

Andronic a zis: “Vrajmas al lui Dumnezeu si nebunule! Esti cu totul plin de scorniri diavolesti. Vezi trupul meu topit de chinuri si ti se pare ca ma tem de tine. Nu ma tem, caci am langa mine pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu“.Antipatul a zis: “Nelegiuitule, nu stii pe cine chemi. Caci acest om a fost chinuit de Pilat, iar muncile suferite de El au fost scrise”. Atunci Andronic a spus: “Sa amutesti, necuratule, caci nu ti se cade tie sa graiesti rau de Dansul”.

Iar antipatul a raspuns: “Ce folos iti este tie ca nadajduiesti spre Omul Acela pe care il numesti Hristos?” Andronic i-a raspuns: “Cu adevarat am folos si mare rasplatire si pentru El rabd toate acestea”. Atunci antipatul a zis catre slujitori: “Deschideti-i gura si puneti-i in ea carne jertfita zeilor si turnati vin”. Si facandu-se acestea, Andronic a zis: “Doamne, Doamne, vezi nevoia ce rabd”. Antipatul i-a zis: “Pana cand vei patimi in chinuri? Caci, iata, acum ai gustat jertfele zeilor nostri”. Iar Andronic i-a raspuns: “Sa piara toti cei ce se inchina idolilor celor ciopliti, si tu si imparatii tai!” Antipatul i-a raspuns: “O! nebunule, batjocoresti pe imparatii care au adus pace pentru multi ani?” Iar Andronic a raspuns: “Eu am blestemat pe pierzatorii si bautorii de sange, pe cei ce strica pacea, pe care Domnul cu bratul Sau cel tare ii va tulbura si-i va pierde”. Iar antipatul a zis catre slujitori: “Puneti un fier in gura lui si sfarmati-i dintii, apoi sa-i taiati limba lui cea hulitoare si la urma sa i-o ardeti cu foc, ca sa se invete a nu mai huli pe imparati”. Si slujitorii au facut toate cele poruncite de judecator si dupa aceasta l-au pus pe Andronic sub straja.

Ne punem intrebarea, in ce fel Il ascultau pe Dumnezeu si de ce Il ascultau, de puteau trece nu numai nevatamati in credinta prin torturi, dar luand si cununile muceniciei? Il ascultau pe Dumnezeu, pentru ca Il cunosteau si se incredeau cu toata fiinta in El, pentru ca viau intru Duhul si Il iubeau cu dragostea Lui. Numai cunoscand si iubind pe cineva il si poti asculta. De la Domnul este aceasta, numai prin mila Lui Il putem cunoaste si iubi si noi, ca sa Il ascultam pe El mai mult decat lumea si decat voia noastra patimasa.

Aici se poate citi integral patimirea Sfintilor mucenici.

Nu exista comentarii »