Război întru Cuvânt

Astazi sunt praznuite trei Sfinte femei cu niste “povesti” cu totul speciale: 2 sfinte cu numele Pelaghia si o Sfanta Taisia. Doua dintre ele (prima cu numele Pelaghia si Cuvioasa Taisia), praznuite, iata, simultan, au fost desfranate si au avut parte de niste convertiri spectaculoase, iar a doua Pelaghia, mucenita si-a platit cu moarte de bunavoie (ce nu este socotita ca sinucidere, ci ca martiriu!) tocmai refuzul de a-si intina sau pierde fecioria, de aceea si poarta peste veacuri supra-numele de mare cinste de Pelaghia Fecioara. Alaturarea celor trei vieti intr-o singura zi liturgica este tulburatoare. Vietile lor le puteti citi aici si credem ca sunt dintre cele mai miscatoare vieti de sfinte din calendarul ortodox.

Vrem sa zabovim aici cu un scurt cuvant numai asupra uneia dintre ele, si anume Sfanta Taisia, cea care a avut si evolutia cea mai sinuoasa. Ramasa orfana de mica, si-a dedicat viata lui Hristos si s-a hotarat sa ramana Mireasa Lui pe vecie. Si-a impartit toata marea sa avere mostenita la cei lipsiti si la biserici si manastiri, s-a aratat milostiva si iubitoare de straini, de saraci si mult-sprijinitoare a calugarilor. Dupa aceasta insa, pizmuitorul diavol a impins-o pana la extrema decadere si degradare a prostitutiei. Moment in care calugarii pe care candva i-a ajutat cu gazduirea, afland despre cumplita ei prabusire, n-au ramas indiferenti, ci inimile lor s-au zdrobit de durere si de ravna de a o scoate din mlastina pacatului. Au spus: “Ea a fost buna cu noi si acum ar trebui s-o ajutam“. Iata ce inseamna recunostinta si marimea de suflet! S-au pus mai multi pe rugaciune arzatoare, dar… nu s-au oprit la aceasta! Ci l-au trimis pe cel mai sporit dintre ei sa o ajute si cu fapta, cu prezenta, sa-L imite pe Hristos si sa se coboare in iadul in care cazuse iubita lor sora de Duh.

Despre Sfanta Taisia e scris si in Pateric, la capitolul dedicat “salvatorului” ei, avva Ioan Colov (cel mic). Momentul “salvarii” si intoarcerii ei este descris intr-un mod absolut emotionant:

“Si venind avva Ioan, a sezut aproape de dansa. Si cautand in fata ei, i-a zis: pentru ce ai defaimat pe Iisus, de ai venit la aceasta? Iar ea auzind, a inghetat cu totul; si plecand in jos capul sau, avva Ioan a inceput a plange foarte. Si a zis ea lui: avvo, ce plangi? Iar dupa ce a cautat, iarasi s-a aplecat in jos plangand si i-a zis ei: vad ca satana joaca in fata ta si nu voi plange? Iar ea auzind, i-a zis lui: este pocainta, avvo? Ii zice ei: este”.

Iata ce inseamna durerea inimii pentru aproapele, ce inseamna plansul facator de minuni pentru un frate (aici, o sora) cazut(a) in pacat. Avva nu s-a pogorat la “iadul” in care zacea Taisia manat de o ravna (a mandriei) de a intoarce el un suflet cazut, ci manat de o adanca durere si neliniste, izvorate din iubirea sa adevarata, curata, duhovniceasca, arzatoare pentru un alt suflet, iubire care nu se putea impaca nicicum cu pierzarea aceluia!

Spunem asta pentru ca multi cred cu usuratate ca pot face “misiune” in orice mediu prin puterile lor, increzandu-se in sine si inchipuindu-si, naiv, ca pot invia sufletele moarte ale altora prin discursuri rationale (sau si mai grav: inchipuindu-si ca au dragostea cea mai inalta sau ca pot fi ei insisi pilda vie si, de fapt, dedandu-se la compromisuri pentru aceia, ceea ce sfintii care coborau in bordeluri nu faceau!) si se trezesc a propovadui si a arunca margaritarele Cuvintelor sfinte oricui, fara discernamant si fara sa stie ce riscuri implica asta si ce pericol pentru ei insisi de a fi atrasi in pierzarea acelora.

De asemenea, consideram ca astazi se vorbeste cu mult prea mare usuratate despre “misiune” si “misionarism”; se crede cu prea mare usurinta (si noi insine cadem uneori in aceasta ispita) ca se poate face “misiune” foarte usor, ca se pot schimba oamenii cazuti in patimile lumii numai prin cuvinte rostite de la amvon sau din conferinte sau ca sunt suficiente invataturile “aruncate” pe siteuri si forumuri crestine, fara a asuma la modul existential si personal pe nimeni, fara a prelua in inima ta suferinta si tragedia unui suflet sau a mai multora si a le pune inaintea Domnului in singura lucrare cu adevarat roditoare: plansul facator de minuni! Pentru ca samanta cuvantului spus cuiva sa se poate “prinde”, e nevoie ca el sa aiba in spate durere, truda si plans duhovnicesc.

Dar pentru a ne indurera cu adevarat e nevoie sa vedem cu ochi duhovnicesti cum “satana joaca pe fata” noastra si a semenilor nostri, la fel de cazuti sau mai cazuti ca noi, adica sa privim in fata, fara a ne acoperi ochii cu lentile deformatoare, realitatea iadului in care suntem cu totii. Sa luam in serios ce inseamna pacatul, sa nu-l minimalizam, sa nu gandim ca mantuirea e ceva care se va intampla automat indiferent ce ar face omul. Dar nici sa nu deznadajduim pentru ca, oricat de mare ar fi caderea si cat de adanca prapastia… pana la urma “este pocainta“, ni se da aceasta sansa uriasa!

Numai ca pentru a profita de ea, chiar trebuie sa a nu ne “imbatam cu apa rece”, consolandu-ne facil ca “are grija Dumnezeu” si ca noi trebuie sa fim cat mai senini si veseli, ca nicio tragedie nu se petrece cu noi sau cu semenii nostri. Nu asa ne-au invatat sfintii lui Dumnezeu! Nu ne-au invatat sa ne camuflam nepasarea sub pretexte evlavioase si nici sa tinem cu dintii de confortul nostru psihologic, pentru a nu lasa sa patrunda in adancul inimii noastre nici macar un zvon din suferinta mistuitoare a fratelui sau din strigatul mut al celui cazut in iadul pierzarii. Ne place sa vedem numai “rozul” din tot ce se intampla in jurul nostru, ca sa nu ne strice nimeni buna-dispozitie; mai mult, ne place teribil sa oferim din varful buzelor cu multa incantare clisee goale de Duh, sfaturi frumoase si generale si vorbe consolatoare, amagindu-ne ca prin aceasta chiar ajutam pe cineva… Fugim insa de a participa efectiv si fiintial la viata celuilalt, refuzam sa primim in inima noastra durerea adanca pentru el, singura prin care putem cu adevarat sa facem ceva REAL pentru cineva… In rest, ne imbatam cu inchipuirea ca iubim, ca ajutam, ca suntem milostivi si ca facem multa misiune…

Ce ne invata prin aceasta pilda Sfantul Ioan Colov este ceea ce ne spun prin cuvinte si Sfintii nostri recenti Paisie Aghioritul (“Bucuria ce o simte un om duhovnicesc nu este bucuria lumeasca pe care multi o cauta astazi. Sa nu incurcam lucrurile. Sfintii aveau o astfel de bucurie pe care o cerem noi? Maica Domnului a avut o astfel de bucurie? Hristos a ras? Care Sfant a trecut fara durere prin aceasta viata? Care Sfant a avut o astfel de bucurie pe care o urmaresc multi crestini din vremea noastra, care nu vor sa auda nimic neplacut, ca sa nu se intristeze si sa nu-si piarda pacea lor? Daca doresc sa nu ma intristez, ca sa petrec bucuros si sa nu-mi stric linistea, ca sa fiu bland, atunci sunt indiferent! Altceva este blandetea duhovniceasca si altceva este blandetea din nepasare. Spun unii: „Trebuie sa fiu bucuros, pentru ca sunt crestin”. Acestia nu sunt crestini. Ati inteles? Asta este nepasare, este bucurie lumeasca. Cel ce are aceste particularitati lumesti nu este om duhovnicesc. Omul duhovnicesc este in intregime durere. Il doare pentru situatii, pentru oameni, dar este rasplatit cu mangaiere dumnezeiasca pentru durerea aceasta”) sau Serafim Rose: (“De ce par a fi atat de putine minuni astazi? Pentru ca noi nu prea mai stim ce este durerea inimii… Durerea inimii este conditia cresterii duhovnicesti si a aratarii puterii lui Dumnezeu. Tamaduirile si celelalte minuni se intampla celor deznadajduiti, inimilor indurerate, dar care totusi continua sa se increada si sa nadajduiasca in ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucreaza Dumnezeu. Lipsa (partiala) a minunilor din ziua de azi arata lipsa durerii inimii din oameni si chiar din multi crestini ortodocsi – prinsi de racirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urma“).

Ca sa iesim din moartea sufletului sau sa scapam pe cineva din ratacire, trebuie neaparat si grabnic sa coboram in profunzime, sa iesim din superficialitate, din indiferenta, din suficienta, din “caldicismele” noastre, sa ne sensibilizam, sa ne lasam strapunse inimile moarte! Sa nu ne fie frica de durere, caci fara ea nici nu putem iubi cu adevarat, dar nici nu avem pocainta sincera si rodnica, efectiv curatitoare! Numai lasand sa intre pana in adancurile noastre durerea (impreunata cu nadejdea tare!), putem avea si noi macar o frantura din acea pocainta ardenta a Sfintei Taisia, al carei ceas de plangere profunda a fost socotit cat “multimea de ani” de pocainta ai altora…

Fie ca Sfanta Taisia sa ne ajute pe acest drum catre durerea inimii si catre asumarea celui de langa noi, fara de care toate vorbele noastre multe si mari risca sa ramana desarte, ca arama sunatoare si chimvalul rasunator!

Referinte complementare de pe siteul nostru:

• “Unde este dragoste, acolo este plansul”
• DUMNEZEU MA PLANGE PE MINE – p. Rafail Noica
• “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra
• “Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”;
• NEVOIA DE OM, NEVOIA DE BISERICA VIE;
• Pr. Dumitru Staniloae: Compasiune si iertare;
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”;
• “Cei mai multi simt o mare parasire…”;
• Biserica – scaldatoarea care vindeca singuratatea?
• Sfintii Parinti ne cheama la pocainta si la plans;
• DUREREA INIMII – CHEIA CARE DESCHIDE LACATELE DIN NOI;
• Apoftegme trezitoare de la Cuv. Seraphim Rose (2)

8 Comentarii »