Război întru Cuvânt

“Un vultur zbura în înãltimi, se desfãta de frumusetea lumii si gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depãrtãri întinse: peste vãi si munti, mãri si râuri, câmpii si pãduri; vãd multime de fiare si pãsãri; vãd orase si sate si cum trãiesc oamenii. Dar cocosul de la tarã nu cunoaste nimic în afara ogrãzii în care trãieste si nu vede decât câtiva oa­meni si câteva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii“. Si vulturul a venit sã se aseze pe acoperisul gospodãriei si a vãzut cât de tantos si de vesel se plimba cocosul în mijlocul gãinilor lui si s-a gândit: „înseamnã cã e multu­mit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc“.

Si vulturul a început sã-i vorbeascã cocosului despre frumusetea si bogãtia lumii. La început cocosul l-a ascul­tat cu atentie, dar nu întelegea nimic. Vãzând cã nu în­telege nimic, vulturul s-a mâhnit si i-a fost greu sã mai vorbeascã cu cocosul. La rândul lui, cocosul, neîntelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si-i era greu sã-l asculte. Si fiecare a rãmas multumit de soarta lui. Asa se întâmplã atunci când un om învãtat vorbeste cu unul neînvãtat si, încã si mai mult, atunci când un om du­hovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhov­nicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului. Mintea omului duhovnicesc cu­getã ziua si noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] Si se înaltã prin rugãciune spre Dumnezeu, dar mintea celui nedu­hovnicesc e lipitã de pãmânt sau e bântuitã de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfãteazã de pace, dar su­fletul celui neduhovnicesc stã gol si împrãstiat. Omul du­hovnicesc zboarã ca vulturul spre înãltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea întreagã, chiar dacã s-ar ruga in întunericul noptii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava desartã, sau de bogãtii, sau cautã des­fãtãrile trupesti. Si atunci când un om duhovnicesc se în­tâlneste cu unul neduhovnicesc, legãtura amândurora e lucru plictisitor si anevoios. (…)

Inainte de a fi atins de har, omul traieste gandind ca totul e bine si in buna randuiala in sufletul lui; dar cand il cerceteaza si locuieste in el harul, atunci se vede cu totul altfel si numai cand harul il paraseste din nou, isi da seama in ce mare nenorocire se gaseste. Un fiu de imparat a plecat departe la vanatoare si, pierzandu-se in codrul des, nu s-a mai putut intoarce la palatul sau. Multe lacrimi a varsat cautand calea, dar nu a gasit-o. Pierdut in padurea salbatica, el tanjea dupa imparatul, tatal lui, si dupa imparateasa, maica lui, dupa fratii si surorile lui. Cum sa traiasca el, fiul de imparat, intr-o padure salbatica si pierduta? Hohotea cu amar gandindu-se la viata sa de altadata in palatul tatalui sau si suspina cu durere dupa mama sa. Asa, si mai mult inca, se intristeaza si tanjeste sufletul atunci cand pierde harul. Cand preafrumosul Iosif a fost vandut rob egiptenilor de fratii sai intr-o tara straina indepartata, el plangea nemangaiat dupa tatal sau; si cand a vazut mormantul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar si a zis: ‘Mama mea, vezi oare ca sunt dus in robie intr-o tara indepartata?‘ Asa, si mai mult inca, se chinuie si tanjeste sufletul care a pierdut harul Duhului Sfant si a fost dus in robie de gandurile cele rele. Dar cine nu cunoaste harul, acela nici nu-L cauta. Si asa, lumea s-a alipit de pamant si oamenii nu stiu ca nimic de pe pamant nu poate inlocui dulceata Duhului Sfant. Cocosul de la tara traieste intr-o mica ograda si este multumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboara in inaltimi si care vede de sus departarile azurii, cunoaste multe tari, a vazut paduri si campii, rauri si munti, mari si orase; daca insa ii tai aripile si-l pui sa traiasca impreuna cu cocosul in ograda de la tara, cat de mult ii vor lipsi cerul albastru si stancile pustii! Asa si sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic“.

(Cuviosul Siluan Athonitul,“Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”)

7 Comentarii »