drumul-crucii-01.jpg

Redam inca o omilie a Sf. Ioan Gura de Aur, Marele si inegalabilul nostru Dascal si Parinte, de la a carui plecare la ceruri s-au implinit zilele trecute, (tocmai de ziua Inaltarii Crucii) 1600 de ani! Este o omilie care ne aduce mai aproape intelesurile duhovnicesti ale pericopei evanghelice din Duminica de ieri, cea de dupa Inaltarea Sfintei Cruci.

Retinem din ea intai de toate ca Mantuitorul Iisus Hristos nu obliga, nu constrange pe nimeni sa Ii urmeze, luand Crucea. Dar, odata ce vom accepta, in deplina libertate, ca putem trai aceasta viata pentru Hristos, atunci cand vom accepta ca cea mai mare rasplata este sa suferi pentru Hristos, atunci vom si deveni liberi cu adevarat. Liberi intru si prin Crucea lui Hristos. Numai cine este pregatit de moarte si numai cine se leapada de sine va fi liber intru Hristos. Sfantul Ioan ne arata si cum putem ajunge aici, propunandu-ne chiar noua, celor din lume, ca model, vietuirea monastica. Aviz celor care cred ca in lume nu poti sa fii altfel decat “lumesc” si ca numai in manastire trebuie si poti sa fii “sfant”…

0914johnchysostom05.jpg

OMILIA LV

Atunci Iisus a spus ucenicilor Săi: «Dacă cineva voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie» (Matei, 16, 24)”

” -Cînd ,”Atunci” ?

-Cînd Petru a spus: „Milostiv fii Ţie! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta (Matei, 16, 22)” şi cînd a auzit: „Mergi înapoia Mea, satano! (Matei, 16, 23)”.

Domnul nu S-a mulţumit numai să-l mustre pe Petru, ci, voind să arate cu prisosinţă nechibzuinţa cuvintelor sale şi cîştigul patimii Lui, a spus: „Tu, Petre, îmi spui: «Milostiv fii Ţie! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta!» Eu însă îţi spun: Nu numai că îţi este vătămător şi pierzător să împiedici şi să opreşti patimile Mele, dar nici tu nu vei putea să te mîntui dacă nu eşti pregătit totdeauna de moarte”. Hristos îi învaţă pe ucenici cîştigul mare al patimilor Sale, nu numai prin cuvintele spuse mai înainte, ci şi prin cele de mai tîrziu, ca nu cumva să socotească ei că patimile Sale sînt nevrednice de El.

În Evanghelia după Ioan, spune: Dacă bobul de grîu, care cade în pămînt, nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, multă roadă aduce (Ioan 12, 24)”. Prin aceste cuvinte vrea să arate cu mai multă putere de expresie acelaşi lucru; nu spune numai despre El că trebuie să moară, ci şi despre apostoli. „Atît de mare cîştig are lucrul acesta, le spune Hristos ucenicilor Săi, încît şi pentru voi este cumplit lucru dacă nu vreţi să muriţi şi bun lucru, dacă sînteţi gata de moarte”. Toate acestea însă le va spune mai tîrziu; deocamdată îi pregăteşte de moarte numai într-o singură privinţă. Uită-te cît de neconstrîngător este cuvîntul Lui! N-a spus: „De vreţi sau de nu vreţi, trebuie să pătimiţi asta!”

-Dar ce a spus?

- „Dacă vrea cineva să vină după Mine”. Nu silesc, nu constrîng, ci las pe fiecare să fie stăpîn pe voinţa sa. De aceea şi spun: „Dacă vrea cineva“. “Chem la bine, nu la rău şi la greu; nu la pedeapsă sau osîndă, ca sa constring. Însăşi natura lucrului spre care vă chem este în stare să vă atragă“. Grăindu-le acestea, Hristos îi atrăgea la El şi mai mult. Cel care întrebuinţează sila de multe ori îndepărtează; dar cel care-l lasă pe ascultător să fie el stăpîn pe el însuşi, îl atrage mai mult. Cuvîntul bun e mai puternic decît constrîngerea. De aceea şi Hristos spunea: „Daca vrea cineva“. „Mari sînt bunătăţile pe care vi le dau, le spune Hristos. Sunt atît de mari încît voi, de buna voastră voie, veţi alerga spre ele!” Dacă cineva ţi-ar da aur, dacă ţi-ar oferi comori, n-ar avea nevoie să întrebuinţeze sila ca să te cheme. Dacă pentru ca să te cheme la aur şi la comori nu-i nevoie de silă, apoi cu mult mai mult atunci cînd Hristos te cheamă la bunătăţile cele din ceruri. Dacă natura lucrului nu te sileşte să alergi după el, atunci nici nu eşti vrednic să-l primeşti; iar dacă l-ai primit, atunci nici nu-ţi dai seama bine ce-ai primit. De aceea nu ne sileşte Hristos, ci ne îndeamnă, avînd grijă de noi.

Deoarece cuvintele lui Hristos despre patimile Sale păreau că pricinuiseră multă frămîntare şi tulburare în sufletele apostolilor, Hristos le spune: „Nu-i nevoie să vă frămîntaţi şi să vă tulburaţi! Dacă socotiţi că spusele Mele nu sînt pricinuitoare de nenumărate bunătăţi, dacă socotiţi că nu veţi avea parte de bine de veţi suferi şi voi, nu vă silesc, nici nu vă constrîng; ci, dacă cineva vrea să Mă urmeze, pe acela îl chem. Să nu socotiţi că a Mă urma înseamnă a face numai ceea ce faceţi voi acum! Nu! Trebuie să vă osteniţi mult, să înfruntaţi primejdii dacă voiţi să mergeţi după Mine! Nu, Petre! Să nu te aştepţi să meriţi cununi numai pentru că ai mărturisit că sînt Fiul lui Dumnezeu şi să socoteşti că îţi este de ajuns aceasta pentru mîntuire! Să nu socoteşti că poţi să te odihneşti, ca şi cum ai fi făcut totul! Pot, pentru că sînt Fiul lui Dumnezeu, să fac să nu vină peste tine nici necaz şi nici suferinţă; dar pentru tine nu vreau; vreau ca şi tu să iei parte cu ceva şi să ajungi mai încercat”. Un organizator de jocuri atletice publice, dacă ar avea un prieten printre atleţi, n-ar voi să-l încununeze numai pentru că este prieten cu el, ci şi pentru ostenelile sale, pentru vrednicia lui; şi aceasta mai cu seamă pentru că îl iubeşte. Tot aşa şi Hristos; pe aceia pe care-i iubeşte, pe aceia mai ales vrea săi vadă biruitori şi prin propriile lor puteri, nu numai prin ajutorul Lui.

Vezi cit de uşor de suportat îşi face Hristos cuvîntul Lui! Nu-i împresoară pe ucenicii Săi numai cu necazuri şi suferinţe, ci dă întregii lumi dogmă de obşte, spunînd: „Daca vrea cineva!” Fie femeie, fie bărbat, fie conducător, fie supus, sa meargă pe această cale!

Cele spuse de Iisus par a cuprinde o singură idee. Dar ele cuprind , întâi – sa se lepede de sine, apoi în al doilea rând -să îşi ia crucea şi al treilea – să Îmi urmeze Mie.

Dar să vedem mai întîi ce înseamnă: a te lepăda de tine. Mai întîi însă să vedem ce înseamnă a te lepăda de altul, şi atunci vom şti ce înseamnă a te lepăda de tine.

-Ce înseamnă, dar, a te lepăda de altul?

-Cel care se leapădă de altul se înstrăinează complet de acela; nu-l ajută, nu-l sprijină, n-are milă, nu suferă de-l vede biciuit, legat, întemniţat, chinuit pe cel de care s-a lepădat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Aşa de străini vrea Domnul să fim faţă de trupul nostru; să nu ne fie milă de el de este biciuit, surghiunit, ars sau în alt fel chinuit! Dacă ne purtăm aşa cu el, atunci avem milă de el. Că şi părinţii atunci au milă de copiii lor cînd poruncesc dascălilor, cărora îi încredinţează, să n-aibă milă de ei. Tot aşa şi Hristos n-a spus numai: „Să n-ai milă de tine însuţi!”, ci ceva mai mult: „Să te lepezi de tine însuţi!”, adică: „Să n-ai nimic comun cu tine însuţi, ci să te dai primejdiilor, muncilor; aşa suflet să ai, ca şi cum n-ai suferi tu acestea, ci altul!”. Şi n-a spus: „Să se tăgăduiască”, ci: „Să se lepede”. Iar a te lepăda e mai mult decît a te tăgădui.

Şi să-şi ia crucea lui“. Luarea crucii este o urmare a lepădării de sine. Şi ca să nu socoteşti că a te lepăda de tine înseamnă numai a suferi cuvintele rele, ocările şi insultele, Hristos spune pînă unde trebuie să meargă lepădarea de sine; adică pînă la moarte, chiar moartea ruşinoasă. De aceea n-a spus: „Să se lepede de sine pînă la moarte”, ci: „Să-şi ia crucea lui”, arătînd moartea cea ruşinoasă; şi că nu trebuie făcută aceasta o dată, nici de două ori, ci toată viaţa. „Să ai necontenit, spune Hristos, înaintea ochilor moartea aceasta şi să fii pregătit, în fiecare zi, de junghiere! Mulţi au dispreţuit averile, desfătarea, slava, dar n-au putut dispreţui moartea, ci s-au temut de primejdii. De aceea Eu vreau ca luptătorul Meu să lupte pînă la sînge, să stea în arenă pînă la junghiere. De-ar trebui să sufere moartea, o moarte ruşinoasă, o moarte blestemată, o moarte cu proastă faimă, pe toate să le sufere cu curaj şi, mai mult, să se bucure de această moarte“.

„Şi să-mi urmezi Mie!”. Pentru că se poate să suferi chinuri şi să nu-L urmezi lui Hristos, cînd nu le suferi pentru El – că şi tîlharii, jefuitorii de morminte, înşelătorii suferă o mulţime de chinuri -, de aceea, ca să nu socoteşti că sînt de ajuns numai suferinţele, Hristos a adăugat şi pricina pentru care să înduri suferinţele.

-Care este pricina aceasta?

-Să urmezi lui Hristos făcînd şi suferind acestea; să suferi toate pentru Hristos şi să ai şi celelalte virtuţi; că şi aceasta vor să spună cuvintele: „Să-mi urmeze Mie”; nu trebuie să araţi bărbaţie numai in suferinţe ci să arăţi şi castitate şi blîndeţe şi toată filozofia. Asta înseamnă a-L urma cum trebuie; înseamnă a săvîrşi şi celelalte virtuţi şi a suferi toate pentru Hristos. Sînt oameni care urmează diavolului şi suferă chinuri şi-şi dau pentru el sufletele lor; noi însă suferim pentru Hristos; dar, mai bine spus, pentru noi înşine; aceia, ca să se vatăme pe ei, şi aici şi dincolo; noi însă, ca să cîştigăm şi viaţa aceasta şi pe cealaltă. Nu-i, oare, cea mai mare ticăloşie ca noi să nu arătăm acelaşi curaj ca şi cei care suferă chinuri spre pieirea lor, cînd avem să culegem atîtea cununi? Şi doar în ajutorul nostru stă Hristos, pe cînd în ajutorul acelora nimeni!

Porunca aceasta a mai dat-o Hristos apostolilor Săi (Matei,10, 38) cînd i-a trimis la propovăduire, zicîndu-le: „în calea paginilor să nu mergeţi (Matei, 10, 5)”6; şi: „Vă trimit ca oile în mijlocul lupilor (Matei 10, 16)”; şi: „La dregători şi împăraţi veţi fi duşi (Matei 10, 18)”; acum însă este mai tare şi mai aspru. Atunci le vorbise numai de moarte; acum însă le vorbeşte şi de cruce, şi de o cruce continuă. Că spune: „Să-şi ia crucea lui”, adică să o ia şi să o poarte mereu. Aşa obişnuieşte să facă totdeauna Hristos. Poruncile cele mari nu le dă la început, ci treptat, încetul cu încetul, ca să nu descurajeze pe ascultătorii Săi.

Apoi, pentru că spusele Sale păreau greu de îndeplinit, vezi cum uşurează greutatea lor prin cuvintele ce le spune în urmă. Dă răsplăţi care depăşesc cu mult mai mult sudorile; şi nu numai răsplăţi, ci şi pedepse celor ce săvîrşesc răul. Şi stăruie mai mult asupra pedepselor decît asupra răsplăţilor, pentru că de obicei pe oameni îi înţelepţeşte nu atît darea bunătăţilor, cît ameninţarea cu pedepse. Uită-te că şi acum începe cu pedepsele şi tot cu pedepsele sfîrşeşte!

Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde; iar cel care-şi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Căci ce va folosi omul dacă va dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său (Matei 16, 25-26) ?”

Ceea ce spune Hristos are acest înţeles: „Nu vă dau această poruncă pentru că nu vreau să vă cruţ, ci pentru că vreau foarte mult să vă cruţ”. Tatăl care cruţă pe copilul lui îl pierde; dar dacă nu-l cruţă îl scapă. Lucrul acesta îl spunea şi un bărbat înţelept: „Dacă-l vei bate cu nuiaua pe fiul tău nu va muri; vei izbăvi sufletul lui de moarte (Prov 23, 13)”; şi iarăşi: „Cel ce este moale cu fiul lui va lega rănile lui (Înţ. Sir 30, 7)”. Aşa se întîmplă şi cu ostaşii. Dacă generalul îşi cruţă ostaşii şi-i lasă să stea mereu în cetate, îi pierde şi pe ei şi pe cei din cetate. „Ca să nu vi se întîmple şi vouă lucrul acesta, spune Hristos, trebuie să fiţi pregătiţi necontenit de moarte. Ca şi acum are să izbucnească un cumplit război. Nu sta, dar, înăuntru, ci ieşi afară şi luptă; atunci trăieşti, cînd cazi pe cîmpul de bătaie!” Dacă în războaiele acestea de pe pămînt ostaşul, care este pregătit totdeauna să fie ucis, caută să fie mai viteaz şi mai de neînvins, caută să fie înfricoşător pentru duşmani, deşi, dacă moare împăratul lui, pentru care a pus mîna pe armă, nu are putere să-l învie, cu mult mai mult în războaiele acestea duhovniceşti, unde sînt atîtea nădejdi de înviere, cel care-şi va da sufletul său spre moarte îl va găsi. În primul rînd, pentru că nu va fi biruit iute; în al doilea rînd, pentru că dacă moare va fi călăuzit spre o viaţă mai bună.

Apoi Hristos a spus: „Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde, iar cel care-şi va pierde sufletul îl va afla“. Şi într-un caz e vorba de mîntuire şi de pierdere şi în celălalt caz e vorba tot de mîntuire şi de pierdere. A grăit aşa ca să nu socoteşti că e vorba de aceeaşi pierdere şi de aceeaşi mîntuire în primul caz ca în al doilea caz, ci ca să cunoşti bine că este tot atît de mare deosebire între o mîntuire şi alta cîtă deosebire este între pierdere şi mîntuire. Hristos argumentează prin contrarii. Şi continuă: „Ce va folosi omul dacă va dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său?” Ai văzut că o mîntuire dobîndită cum nu trebuie este o pierdere mai rea decît orice pierdere, pentru că nu se mai poate răscumpăra cu nici un chip? „Să nu-Mi spui, ne grăieşte Domnul, că cel care fuge de astfel de primejdii şi-a mîntuit sufletul său!” Nu şi l-a mîntuit! Hristos pune pe fiecare faţă în faţă cu sufletul lui. Ce folos va avea de-ar dobîndi toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul? Spune-mi, ce ai cîştiga din faptul că eşti stăpîn, dar ai vedea pe slugile tale desfătîndu-se, iar tu suferind cumplit? Nimic! Acelaşi lucru gîndeşte-l şi de sufletul tău! Cînd trupul se desfătează şi se îmbogăţeşte, sufletul îşi aşteaptă pieirea.

Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Hristos stăruie iarăşi asupra aceluiaşi lucru. „Ai, oare, alt suflet, îţi spune Domnul, ca să-l dai în schimbul sufletului tău?” Nu ai! Dacă pierzi bani, paguba o poţi repara tot cu bani; aşa e şi dacă pierzi case, robi sau orice altceva din averile tale; dar dacă-ţi pierzi sufletul, nu mai poţi da în schimbul lui alt suflet. De-ai avea lumea toată, de-ai fi împăratul lumii, n-ai putea să cumperi un singur suflet, chiar de-ai da pentru el toate bogăţiile lumii, cu lumea la un loc! Şi ce e de mirare dacă se întîmplă aceasta cu sufletul, cînd şi cu trupul se întîmplă la fel? De-ai purta nenumărate coroane pe cap, dar dacă îţi este bolnav trupul de o boală de nevindecat, nu-ţi vei putea însănătoşi trupul de-ai da toată împărăţia ta, de-ai adăuga nenumărate trupuri, oraşe şi bani! Acelaşi lucru gîndeşte-l şi despre suflet; dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mult despre suflet. Lasă, dar, totul la o parte şi cheltuieşte-ţi toată rîvna numai pentru suflet!

Nu te îngriji de lucruri străine! Ingrijeşte-te de tine şi de cele ale tale! Noi cei de astăzi ne asemănăm, în ceea ce facem, cu muncitorii din mine. De pe urma muncii lor n-au nici folos şi nici nu se îmbogăţesc, ci se vatămă mult, că-şi pun viaţa în primejdie pentru alţii, se primejduiesc în zadar şi nu cîştigă nimic de pe urma sudorii şi morţii lor. Şi astăzi sînt mulţi care imită pe aceştia, care robesc în mine pentru îmbogăţirea altora; dar, mai bine spus, sînt chiar mai nenorociţi decît aceştia, cu atît mai mult cu cît pe noi ne aşteaptă şi iadul după aceste munci. Sudorilor muncitorilor din mine le pune capăt moartea; pentru noi însă moartea este început de nenumărate munci. Iar dacă ai spune că îmbogăţindu-te te desfătezi de ostenelile tale, arată-mi că îţi este fericit sufletul şi atunci te voi crede! Că sufletul este bunul cel mai de seamă pe care îl avem. Dacă trupul se îngraşă, iar sufletul se ofileşte nu îţi este de vreun folos buna stare a trupului, după cum cînd slujnica e veselă, bunăstarea slujnicei nu-i de nici un folos stăpînei ei pe moarte şi nici frumuseţea îmbrăcămintei, de vreun folos pentru un trup bolnav. Dar Hristos îţi va spune iarăşi: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?” Mereu şi mereu îţi porunceşte să te ocupi numai de suflet şi numai de el să te îngrijeşti.

După ce i-a înfricoşat pe ucenici cu aceste cuvinte, Hristos îi mîngîie cu bunătăţile Lui.

„Că are să vină Fiul Omului întru slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 27)”.

Ai văzut că slava Tatălui şi a Fiului este una? Iar dacă slava este una, atunci e clar că şi fiinţa Lor e una. Dacă în cele de o singură fiinţă este cu putinţă să fie deosebire de slavă, că spune Pavel: “Alta e slava soarelui şi alta slava lunii şi alta slava stelelor, că stea de stea se deosebeşte în slavă (I Cor 15, 41)”, deşi toate sînt de o singură fiinţă, cum ar putea să se creadă că sînt de fiinţe diferite aceia care au o singură slavă? Hristos n-a spus că va veni cu o slavă asemănătoare slavei Tatălui, ca să nu presupui iarăşi deosebire între Tatăl şi Fiul, ci a arătat precis că va veni „întru slava Tatălui Său“, ca să credem că au una şi aceeaşi fiinţă.

Pentru ce te temi, dar, Petre, îi spune Hristos, cînd auzi de moarte? Atunci Mă vei vedea întru slava Tatălui. Iar dacă Eu sînt în slavă, veţi fi şi voi. Cele ale voastre nu se mărginesc la viaţa aceasta de pe pămînt, ci vă aşteaptă o altă soartă mai bună!”

Cînd Hristos a vorbit de bunătăţi, nu s-a oprit la ele, ci a amestecat cu ele şi pedepsele cele înfricoşătoare: a vorbit de scaunul acela de judecată, de răspunderile de care nu vom putea scăpa, de hotărîrea cea dreaptă a lui Dumnezeu, de judecata cea neînşelată. Cu toate acestea n-a lăsat să fie împovărător cuvîntul Său, ci a strecurat în el şi bune nădejdi. Că n-a spus: „Atunci va pedepsi pe cei păcătoşi“, ci: „Va răsplăti fiecăruia după faptele lui“. A spus aceste cuvinte nu numai ca să amintească păcătoşilor de pedeapsă, ci să amintească şi celor buni de premii şi cununi.

drumul-crucii2-mic.jpg

  • De aici începe partea morală: Despre monahi, că sînt vrednici de laudă, dacă socotesc timpul de acum timp de jale:

Hristos a spus aceste cuvinte ca să dea curaj bărbaţilor virtuoşi; eu însă totdeauna mă cutremur cînd aud aceste cuvinte, pentru că nu sînt printre cei încununaţi. Socot că şi alţii împărtăşesc împreună cu mine teama şi neliniştea. Pe care om, care-şi cercetează conştiinţa, nu-l pot înspăimînta cuvintele acestea, nu-l pot face să se cutremure şi să-l convingă că avem nevoie de sac şi de un post mai aspru decît ninivitenii? Că nu e vorba acum de distrugerea oraşului şi de pieirea tuturora, ci de pedeapsa cea veşnică şi de focul cel nestins.

De aceea îi laud şi îi admir pe monahii care locuiesc în pustie, în afară de alte pricini şi pentru aceste cuvinte. Aceia, după masa de la amiază, dar, mai bine spus, după masa de seară – ei nu ştiu nicicînd de masa de la amiază, că ştiu că timpul de acum este timp de jale şi de post -, deci după masa de seară înalţă lui Dumnezeu imne de mulţumire şi-şi amintesc şi de aceste cuvinte ale lui Hristos. Şi dacă vreţi să auziţi aceste imne ca să le rostiţi si voi mereu, vă voi spune rugăciunea aceea sfîntă. Cuvintele acestei rugăciuni sînt aşa:

Binecuvîntat eşti, Dumnezeule, Cel Ce mă hrăneşti din tinereţile mele, Cel Ce dai hrană la tot trupul. Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, ca avînd totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin. Slavă Ţie, Doamne; slavă Ţie, Sfinte; slavă Ţie, împărate, că ne-ai dat nouă mîncare spre bucurie. Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu ruşinaţi, cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui“.

Merită laudă tot imnul acesta, dar mai ales cuvintele de la sfîrşit. Fiindcă de obicei masa şi mîncarea lenevesc şi îngreuiază, monahii pun cuvintele acestea ca un frîu sufletului, aducîndu-i aminte în timpul odihnei de timpul judecăţii. Au aflat ce a păţit poporul lui Israel din pricina unei mese luxoase şi îmbelşugate. „A mincat, spune Scriptura, şi s-a îngrăşat şi a azvîrlit din picioare cel iubit (Deut 32, 15)”. De aceea şi Moise spunea: „Cind mănînci, cind bei şi te saturi adu-ti aminte de Domnul Dumnezeu tău (Deut 6, 11-12)”. Că poporul lui Israel, după ce a mîncat, a îndrăznit acele fapte nelegiuite. Caută, dar, şi tu să nu păţeşti la fel. Nu jertfeşti acum oi şi viţei idolilor de piatră şi de aur, dar caută să nu jertfeşti sufletul tău mîniei, să nu jertfeşti mîntuirea ta desfrînării şi nici celorlalte patimi! De aceea şi monahii, temîndu-se de aceste prăpăstii de păcate, după masă, dar, mai bine spus, după post, că post este masa lor, fac pomenire de înfricoşătoarea judecată şi de ziua cea din urmă. Dacă monahii aceia, care îşi pun în bună rînduială trupul şi sufletul lor prin posturi, prin culcatul pe pămînt gol, prin privegheri, prin îmbrăcatul cu sac şi prin alte nevoinţe călugăreşti, au nevoie încă să-şi aducă aminte de ziua cînd Domnul va răsplăti fiecăruia după faptele sale, cînd vom putea spune, oare, noi că trăim cum trebuie cînd întindem mese care aduc asupra noastră mii şi mii de naufragii, cînd nu ne rugăm deloc nici la începutul, nici la sfîrşitul mesei?

De aceea, ca să scăpăm de aceste naufragii, voi explica rugăciunea de care am vorbit, pentru ca, văzînd cîştigul ei, s-o spunem totdeauna la masă, ca să potolim săltările pîntecelui şi să aducem în casele noastre felul de vieţuire şi legile îngerilor acelora care locuiesc pustia. Ar trebui să vă duceţi acolo, printre monahi, ca să culegeţi de la ei aceste roade; dar, pentru că nu voiţi, ascultaţi cel puţin din gura mea melodia aceasta duhovnicească şi fiecare după ce mănîncă să spună aceste cuvinte, începînd aşa:

Binecuvântat eşti, Dumnezeule“. Cu acest început de rugăciune monahii împlinesc îndată legea apostolică, ce porunceşte: „Orice facem cu cuvîntul şi cu fapta să o facem în numele Domnului nostru Iisus Hristos, mulţumind lui Dumnezeu şi Tatălui prin El (Col 3, 17)”. Mulţumirea pe care o aduc monahii aceia lui Dumnezeu nu este numai pentru acea singură zi, ci pentru toată viaţa, că spun: „Cel Ce mă hrăneşte din tinereţile mele“. Învăţătură plină de filozofie. Odată ce Dumnezeu ne hrăneşte, nu trebuie să ne îngrijim de hrană. Dacă împăratul cel de pe pămînt ţi-ar făgădui că-ţi dă din vistieriile sale hrana cea de toate zilele, n-ai mai avea nici o grijă; cu mult mai mult ar trebui să fii fără de grijă cînd îţi dă Dumnezeu, Care-ţi varsă de toate ca dintr-o fîntînă. Monahii aceia rostesc aceste cuvinte ca să se convingă şi ei şi să convingă şi pe ucenicii lor să lepede orice grijă lumească. Apoi, ca să nu socoteşti că înalţă mulţumirea aceasta numai pentru ei, adaugă zicînd: „Cel Ce dai hrană la tot trupul“, mulţumind pentru întreaga lume. Ca şi cum ar fi părinţii întregii lumi, aşa înalţă laudă lui Dumnezeu pentru toţi oamenii şi se întăresc prin aceasta spre o dragoste curată de fraţi. Nici nu pot să urască pe aceia pentru care mulţumesc lui Dumnezeu că sînt hrăniţi. Ai văzut că şi în cuvintele de mai înainte şi în cuvintele de acum, prin mulţumirea adusă lui Dumnezeu, sporesc dragostea şi aruncă orice grijă lumească?

Dacă Dumnezeu dă hrană la tot trupul, apoi cu mult mai mult celor care şi-au închinat Lui viaţa; dacă dă hrană celor legaţi cu grijile lumeşti, apoi cu mult mai mult celor ce au lepădat aceste griji. Hristos dînd aceeaşi învăţătură spunea: „Sînteţi mai de preţ decît păsările (Luca, 12, 7)!”. Spunea acestea ca să ne înveţe să nu ne încredem în bogăţie, în pămînt şi în seminţe. Că nu ne hrănesc acestea, ci cuvîntul lui Dumnezeu. Cu aceste cuvinte ale rugăciunii monahii aceia închid gura maniheilor, valentinienilor1 şi tuturor celor care bolesc de ereziile lor. Că nu poate să fie rău Dumnezeul Acela Care dă tuturora bunătăţile Lui şi chiar celor ce-L hulesc pe El.

Urmează apoi cererea: „Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre“.

- Dar de care bucurie e vorba? Nu cumva de bucuria cea pămîntească?

- Doamne fereşte! Dacă monahii aceia ar voi-o pe aceasta, n-ar popula culmile munţilor şi pustia, nu s-ar îmbrăca în sac; ei vorbesc de bucuria aceea care n-are nimic comun cu viaţa aceasta, de bucuria îngerilor, de bucuria cea de sus. Şi n-o cer aşa de mîntuială, ci cu multă stăruinţă. Nu spun: „“, ci: „Umple!“. Şi apoi nu spun: „Pe noi“, ci: „Inimile noastre!“. Bucuria aceasta este bucuria inimii, că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea (Gal. 5, 22)”. Pentru că păcatul aduce întristare, de aceea cer ca prin bucurie să se sădească în sufletele lor dreptatea; altfel nici nu poate fi bucurie.

Ca avînd totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun”. Iată că împlinesc cuvintele acelea evanghelice care spun: „Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi (Matei 6, 11)“. Şi aceasta o cer tot pentru cele duhovniceşti: „ca să prisosim spre tot lucrul bun“, spun ei.

N-au spus: „Ca să facem numai ceea ce ni s-a poruncit“, ci: „Ca să facem mai mult decît ni s-a poruncit“. Acest înţeles îl au cuvintele: „Ca să prisosim“. Îi cere lui Dumnezeu să-i îndestuleze în cele de neapărată trebuinţă; dar ei nu vor să I se supună Lui numai cu îndestulare, ci cu multă prisosinţă şi în toate. Aceasta e faptă de robi recunoscători şi de bărbaţi filozofi, care fac totdeauna şi în toate cu prisosinţă. Apoi, pentru ca să-şi aducă loruşi aminte de propria lor neputinţă, că nu pot face nici o faptă bună fără ajutorul cel de sus, după ce au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun“, adaugă: „întru Hristos Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, în veci, Amin”. Începuseră rugăciunea cu o doxologie şi o termină tot cu o doxologie.

Apoi par că încep o altă rugăciune; dar nu, căci continuă aceeaşi rugăciune. Aşa face şi Pavel la începutul Epistolei către Galateni; termină cu doxologie, spunînd: „După voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, Căruia slava în veci, Amin (Gal. 1, 4-5)”, dar continuă să vorbească de subiectul despre care scria. Iar în altă epistolă, după ce a spus: „Au cinstit şi au slujit făpturii în locul Făcătorului, Care este binecuvîntat în veci, Amin (Rom 1, 25)”, nu-şi termină cuvîntul, ci continuă. Să nu învinuim, dar, nici noi pe aceşti îngeri că fac ceva nepotrivit cînd, după ce termină cu o doxologie, continuă sfintele lor cîntări. Urmează unor legi apostolice: încep cu doxologie şi sfîrşesc cu doxologie. Iar după acest sfîrşit continuă, făcînd iarăşi început. De aceea spun: „Slavă Ţie, Doamne; Slavă Ţie, Sfinte; Slavă Ţie, împărate, că ne-ai dat nouă mîncare spre bucurie“. Nu trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui cele mari, ci şi pentru cele mici. Monahii mulţumesc deci lui Dumnezeu şi pentru hrană făcînd de ruşine erezia maniheilor şi pe toţi care spun că viaţa aceasta pămîntească e rea. Şi pentru ca nu cumva, din pricina înaltei lor filozofii şi a dispreţului stomacului, să bănuieşti despre ei că socotesc spurcate mîncărurile, de pildă acelea de la care se abţin, prin rugăciunea aceasta te învaţă că ei se abţin de la foarte multe nu pentru că socotesc spurcate făpturile lui Dumnezeu, ci pentru că pun în practică filozofia lor.

Şi iată că după ce au mulţumit pentru cele primite, cer daruri şi mai mari; nu rămîn la cele lumeşti, ci se urcă mai presus de ceruri şi spun: „Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt“. Căci nici nu este cu putinţă să trăieşti cum trebuie dacă nu eşti plin de harul Sfîntului Duh, după cum nu este cu putinţă să faci o faptă bună sau mare dacă nu te bucuri de ajutorul lui Hristos.

După cum atunci cînd au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun“, au adăugat: „întru Hristos Iisus“, tot aşa şi acum spun: „Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta“. Ai văzut că pentru cele lumeşti nu se roagă, ci numai mulţumesc; dar pentru cele duhovniceşti şi mulţumesc şi se roagă? Hristos spusese: „Căutaţi împărăţia cerurilor, şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33)”. Uită-mi-te şi la o altă filozofie a acestor monahi! Că spun: „Ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu ruşinaţi“. „Nu ne pasă că sîntem luaţi în rîs, că mulţimea ne batjocoreşte; nu ne vom întoarce de pe calea ce-am apucat, orice ar spune oamenii despre noi, batjocorindu-ne şi ocărîndu-ne; toată lupta noastră este să nu fim ruşinaţi atunci, în ziua cea mare a judecăţii!” Cînd monahii spun acestea, aduc înaintea ochilor lor şi rîul cel de foc, dar şi răsplăţile şi premiile. Nu spun: „Ca să nu fim pedepsiţi“, ci: „Ca să nu fim ruşinaţi“. „Pentru noi, spun monahii, a supăra pe Stăpîn e mai groaznic decît a fi aruncaţi în iad“. Dar pentru că pe majoritatea oamenilor nu-i înfricoşează aceasta, fiind legaţi de pămînt, monahii au adăugat în rugăciunea lor: „Cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui“.

Ai văzut de cît de mare folos ne-au fost aceşti oameni străini de lume şi călători pe pămînt, aceşti locuitori ai pustiei, dar, mai bine spus, aceşti locuitori ai cerului? Noi, străini ai cerului şi locuitori ai pămîntului; ei, dimpotrivă.

După rugăciunea aceasta, monahii, cu inima zdrobită şi cu ochii plini de multe lacrimi, se duc la culcare, dormind atît cît să se odihnească puţin. Şi iarăşi fac din noapte zi, petrecînd noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cîntări de psalmi. Nu numai bărbaţii, ci şi femeile pun în practică această filozofie, învingînd slăbiciunea firii cu prisosul voinţei lor. Să ne ruşinăm, dar, noi bărbaţii, de tăria acestor femei şi să încetăm de a ne mai da în vînt după lucrurile din lumea aceasta, după umbră, după visuri, după fum. Cea mai mare parte a vieţii noastre o ducem în nesimţire; copilăria ne este plină de ignoranţă; bătrîneţea iarăşi ne veştejeşte simţirea; vîrsta de la mijloc, puţină cîtă este, este singura care mai poate să ne bucure în chip conştient de bucuria de a trăi; dar, mai bine spus, nici aceasta nu ne bucură curat de viaţă, că e pîngărită de nenumărate griji şi de osteneli. De aceea, vă rog să căutăm bunătăţile cele veşnice şi nemuritoare, să căutăm viaţa care nu îmbătrîneşte niciodată.

Poţi trăi şi în oraş şi să duci viaţa pe care o duc monahii în pustie, să pui în practică filozofia lor; poţi avea şi soţie, poţi locui în casă şi în lume şi să te rogi, să povesteşti, să fii cu inima zdrobită. Cei de la început, care au fost învăţaţi de apostoli învăţătura creştină, locuiau în oraşe, dar aveau aceeaşi evlavie ca şi cei care locuiesc pustia; alţii au avut ateliere, ca Priscila şi Acvila; toţi profeţii au avut femei şi case, ca Isaia, ca Iezechiel, ca Moise; şi aceasta cu nimic nu le-a vătămat virtutea. Să-i imităm şi noi pe aceştia, să mulţumim necontenit lui Dumnezeu, să-I înălţăm necontenit cîntări, să trăim în curăţenie sufletească şi trupească şi să ne îngrijim şi de celelalte virtuţi; să aducem în oraşe filozofia pustiei, ca să fim bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi preţuiţi de oameni şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin”.

icon_top4.jpg

(Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Editura Institutului Biblic)


1 Valentinienii, adepţii gonsitcului Valentin. Acesta era eretic gnostic din sec. II născut probabil în Alexandria. A răspândit învăţătura sa în Egipt şi în Asia, iar între anii 136 şi 165 în Roma. Descoperit aici ca eretic, a fost izgonit din Biserică şi a fugit în Cipru.

stationsf_05.jpg