VREM NOI CU ADEVARAT SA NE MANTUIM?

N. Steinhardt – “Jurnalul fericirii”:

“Din punctul de vedere al deplinei noastre responsabilităţi cred că filosofii existenţialişti au dreptate. Scuza „împrejurările mi-au fost potrivnice” nu e invocată decît de cei slabi şi nehotărîţi. Pentru o personalitate puternică – dintre acelea cărora Alain le spunea firi de crocodil: Goethe, Descartes, Stendhal, Spinoza – împrejurările sunt mai curind ceea ce istoricul Arnold Toynbee numeşte ‘chalenge’, o provocare, un imbold.

Oamenii care au ceva de făcut şi de spus nu sunt opriţi locului de o intîmplare, cu o ‘nenorocire’: numai pentru cei de talia d-lui Berthelemy darea afară din casă şi împrăştierea mobilelor (cu prilejul intempestivei sale evacuări de la Temple, spre a face loc perechii regale ce urma să fie internată acolo în toamna anului 1792) le concentrează tot restul vieţii asupra proceselor şi intervenţiilor urmărind redobîndirea avutului; numai pe unii ca aceştia faptul trivial – oricît de neplăcut şi de nedrept – i-a putut abate din cale; ceilalţi trec ca expresurile fără opriri prin gările mici, înaintează ca ştafetele, cu mesajul strîns la piept sau în pumn.

La urma urmei împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Şi fiecare – mai arată – Alain – tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobîndeşte prin neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţînare, înfrângînd lenea, nestăruind asupra scrupulelor.

Împrejurările nu pot fi scuză decît pentru rataţi şi rataţii – pe plan social (o spune unul din ei) sau duhovnicesc – sunt cei ce s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj sau nu le-a fost destul de scump. (Ori nu l-au recepţionat destul de clar)“

Din “Patericul egiptean“:

– “Doi frati locuind deosebi, mergeau unul catre altul. Si a zis unul dintr-ansii celuilalt: voiesc sa ma duc la avva Zinon si sa-i spun lui un gand. A zis si celalalt: si eu aceasta voiesc. Deci s-au dus amandoi impreuna. Si luandu-i pe fiecare deosebi si-au spus gandurile lor si unul spunandu-le a cazut inaintea batranului, rugandu-l cu multe lacrimi ca sa se roage lui Dumnezeu pentru dansul. Si batranul i-a zis lui: mergi, nu te slabi pe tine si nu grai de rau pe cineva si nu te lenevi de rugaciunea ta! Si ducandu-se fratele, s-a vindecat. Iar celalalt spunandu-i gandul sau catre batran, a adaus moale si cu nebagare de seama: roaga-te pentru mine! Dar n-a cerut cu deadinsul. Iar dupa o vreme s-a intamplat de s-au intilnit unul cu altul. Si a zis unul dintr-insii: cand am mers catre batranul, i-ai spus lui gandul care ziceai ca voiesti sa-l spui lui? Iar acela i-a zis: da, i-am spus! A intrebat acela: oare te-ai folosit dupa ce i-ai spus? Raspuns-a fratele: da, m-am folosit, ca pentru rugaciunile batranului m-a vindecat Dumnezeu! Iar celalalt a zis: eu macar de i-am marturisit gandurile mele, nu am simtit vreo usurare. Zis-a lui cel ce s-a folosit: si cum te-ai rugat batranului? Raspuns-a acela: i-am zis lui: roaga-te pentru mine, ca am acest gand! Iar el a zis: eu marturisindu-ma lui, am udat picioarele lui cu lacrimile mele, rugandu-l ca sa se roage lui Dumnezeu pentru mine. Si prin rugaciunea lui m-a vindecat Dumnezeu. Iar aceasta ne-a povestit noua batranul, invatandu-ne, ca se cade celui ce roaga pe vreunul din parinti pentru ganduri cu osteneala si din toata inima sa se roage, ca lui Dumnezeu. Si atunci va dobandi. Iar cel ce se marturiseste cu nebagare de seama, sau ispiteste, nu se foloseste, ci se si osandeste“.

– “Au venit odata sapte frati din Alexandria, la avva Macarie, ispitindu-l si i-au zis: spune-ne noua, parinte, cum sa ne mantuim? Iar batranul suspinand le-a zis: O, fratilor, fiecare din noi stie cum sa se mantuiasca, dar nu vrem sa ne mantuim“.

– “Un frate l-a intrebat pe un batran: cum cei ce vietuiesc in lume, trecand cu vederea postul si defaimand rugaciunea, departandu-se de privegheri si de toata mancarea saturandu-se si dupa poftele lor facand de a da si a lua, sl intre dansii mancandu-se si in juraminte cea mai mare parte a zilei cheltuind-o, nu cad, nici nu zic ca au gresit, si nici de la Impartasanie nu se departeaza? Iar noi monahii de-a pururi suntem in posturi si in privegheri, la culcatul pe jos si la mancarea uscata pironiti, de toata trupeasca odihna lipsiti, plangem, ne caim si zicem ca ne-am prapadit si suntem vinovati de gheena. Atunci batranul suspinand, a zis: frate, nu cad mirenii. Dupa ce au cazut cu cadere strasnica si cumplita, nu se pot scula, nici n-au unde sa cada, caci in caderea cea dintai petrecand ei pentru multa nestiinta, nici nu stiu ca au cazut, si ce grija are diavolul sa se lupte cu cei ce totdeauna zac? Iar monahii aratati, impotrivindu-se vrajmasului, de-a pururi se lupta cu satana. Pentru aceea si biruiesc uneori, iar alteori sunt biruiti si nu inceteaza sa cada si sa se scoale, sa necajeasca si sa fie necajiti, sa loveasca si sa fie loviti, pana ce cu darul lui Dumnezeu il vor birui si slab si neputincios pentru dansii il vor face. Abia atunci desavarsit impacandu-se cu Dumnezeu si dobandind alinarea si bucuria Lui inauntrul lor, totdeauna se odihnesc”.

– “Doi filosofi au mers la un batran si l-au rugat sa le spuna un cuvant de folos. Dar batranul tacea. Iarasi i-au zis filosofii: nu ne spui, parinte, nimic? Atunci le-a raspuns batranul: ca sunteti iubitori de vorba, iar nu filosofi adevarati, stiu si va spun pana cand va veti invata a vorbi, nestiind ce graiti. Aceasta sa va fie filosofia: sa va deprindeti pentru cele de moarte si pentru liniste si sa va paziti pe voi cu tacere”.

– “Zis-a un parinte: fiilor, pentru aceasta nu sporim in fapte bune nici nu cunoastem masura noastra, pentru ca nu avem rabdare in lucrurile pe care le incepem. Noi fara osteneala voim sa castigam bunatatile, umblam din loc in loc, vrand sa aflam loc de odihna unde nu este diavol…”.

– “Povestit-a iarasi despre alt batran care sedea in pustie, ca s-a rugat lui Dumnezeu sa i se daruiasca lui ca niciodata sa nu dormiteze cand se porneste vreo vorba duhovniceasca iar de va aduce cineva cuvinte de clevetire sau de vorba desarta, indata sa adoarma, ca sa nu guste auzurile lui acest fel de otrava. Si acesta zicea ca diavolul este silitorul vorbei desarte si luptatorul a toata invatatura duhovniceasca, aducand si acest fel de pilda. Ca vorbind eu, zice, pentru folos, catre oarecari frati, de atata somn adanc au fost cuprinsi, incat nici genele ochilor nu puteau sa le miste. Eu vrand dar sa arat lucrarea demonului, cuvant de vorba desarta am adus la mijloc, de care facand haz, numaidecat s-au trezit. Si suspinand am zis: cat timp pentru lucruri ceresti vorbeam, ochii vostri, ai tuturor de somn erau cuprinsi iar cand cuvant desert a curs, toti cu osardie v-ati desteptat. Pentru aceea, iubitilor frati, va rog, cunoasteti lucrarea demonului celui viclean si de sine luati aminte, pazindu-va de dormitare, cand faceti ceva duhovnicesc, sau ascultati“.

– “Au venit la avva Fillic niste frati, care aveau cu ei cativa mireni si i s-au rugat lui sa le spuna vreun cuvant. Iar batranul tacea. Si fiindca mult il rugau, le-a zis lor: cuvant voiti sa auziti? Si i-au zis: da, avvo. Deci a zis batranul: acum nu este cuvant, fiindca nu este cel ce sa lucreze. Cand intrebau fratii pe batrani si faceau cele ce le zicea lor, Dumnezeu le da cum sa le graiasca. Si auzind fratii acestea, au suspinat, zicand: roaga-te pentru noi, avvo!”.

– “A intrebat Avraam al lui Agafton pe avva Pimen, zicand: cum ma lupta dracii? Si i-a zis lui avva Pimen: pe tine te lupta dracii? Nu se lupta cu noi, cata vreme facem voile noastre. Ca voile noastre s-au facut draci si ei sunt care ne necajesc pe noi, ca sa le implinim. Iar de voiesti sa stii cu cine s-au luptat dracii, apoi afla ca cu Moise si cu cei asemenea lui”.