Război întru Cuvânt

“Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul: si dreapta credinta si plinatate a credintei; unitate a intregii credinte. Sfanta Scriptura ne descopera: “Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor” (Matei V, 19). Iar Apostolul previne : “Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat de toate poruncile” (Iacob II, 10). Putem intelege, ca e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si intregimea adevarului.

Intelesul duhovnicesc al crucii

Crucea lui Hristos inseamna iubire; mai profund, descopera iubirea dumnezeiasca fata de noi. E o adanca legatura intre iubirea dumnezeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si suferinta a crucii s-a descoperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenit Om. Iubire care ramane deci neschimbata, ca a Tatalui, care “rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pacatosi” (Matei V, 45); care ramane aceeasi in orice conditie, chiar cand este rastignita.

Pentru cei din vechime, iubirea isi avea temeiul in iubirea de sine : “sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Lev. 18, 19). Hristos le descopera ucenicilor: “Asa sa va iubiti unii pe altii, cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan XV, 12).

Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. “Fiul Omului, spune Hristos, n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi” (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii Lui si pe care o descopera crucea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mantuitoare. Sfantul Apostol Petru spune : “El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn” (I Petru II, 24). El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cand aducea jertfa pentru pacat si impacare, punea mana pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire (Levitic IV, 4). In acest inteles biblic, Arhiereul Legii noi, Iisus Hristos poarta asupra Sa vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune si Sfantul Pavel : “Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi… ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul” (II Cot. V, 21). „Cu ranile Lui v-ati vindecat” adauga Sfantul Petru. Fiul este trimis la “ai Sai din lume pe care i-a iubit pana la capat” (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire pana la extrem, pana la cruce. De altfel, aici se si descopera fiinta ultima a iubirii : “Nimeni nu are mai mare dra­goste ca aceasta decat ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai” spune lisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp : iubirea. Si prin ea se implinesc si dreptatea dumnezeiasca si sfintirea noastra. Pe cruce “Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat” (Ps. LXXXIV, 2).

Crucea Domnului este mai mult decat o ispasire a Lui in locul nostru, ca “loctiitor”, reprezentant al nostru. Prin insasi intruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieti. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viata noastra cu tot ce este al ei, cu nevoile sau pacatul ei. Si nu este de conceput sa iubesti real fara sa cunosti, sa simti, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, incercarile celorlalti, sau ceea ce, dupa Sfanta Scriptura numim: pacatul, suferinta, moartea. Si cu cat intelegi mai mult existenta, viata, cu atat iubesti si suferi mai mult.

Domnul sfinteste lumea incepand cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea faptura. Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care “in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob” (Filip. II, 7) , si nasterea in pestera, si faptul ca El „prin care toate s-au facut” vietuind pe pamant “nu are unde sa-si plece capul”; si hulirea din partea fariseilor ca „strica legea”, sau “ca sta la masa cu vamesii si pacatosii”, El, “plinitorul legii”, si Cel “fara de pacat…” etc.

Dar crucii, iubirii, ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire, din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie – de daruri si de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Domnul spune : “Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde ; iar cine o va pierde, o va dobandi” (Luca XVII, 33). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului divin din noi, caci “Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca” (Luca IX, 55). Este vorba de lepadare si de pierdere a iubirii patimase de sine, a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, “pentru ca ceea ce este muritor sa fie inghitit de viata” (II Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, “o dobanda”, un “castig”, mai multa “viata”, un plus de existenta. “A muri este castig”, zice Sfantul Pavel (Filip. I, 21) ; “Grauntele de grau… daca moare, multa roade aduce” (Ioan XII, 24). Invierea este deci o imbogatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos Cel inviat devine “duhovnicesc, nestricacios, nemuritor” (I Cor. XV, 40-43). Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste : “Bucura-te, Cruce vistierul vietii; bucura-te, Cruce, vasul luminii; bucura-te, Cruce, usa tainelor…!”

 (Sursa: Sfanta cruce si intelesurile ei )

6 Comentarii »