SFINTII MUCENICI ADRIAN SI NATALIA – pilda si rusinarea familiilor crestine de astazi

– articolul nu poate fi preluat, integral sau partial, fara acordul nostru –

Astazi sunt praznuiti Sfintii Mucenici casatoriti Adrian si Natalia, o intrupare desavarsita a sensului adevarat al familiei crestine, pe care astazi nu-l mai stie nimeni, in care astazi aproape nimeni (nici dintre cei asa-numiti “credinciosi practicanti”) nu mai crede. Nimeni nu mai crede ca sensul unirii in Hristos cu persoana iubita nu este sa fii fericit in lumea aceasta, nu este sa scapi de singuratate cu orice pret, nu este sa ai un “alibi” perfect pentru orice compromis cu lumea si lumescul “pentru … siguranta si bunastarea materiala a familiei”, nu este sa te rasfeti si sa te scalzi in desfatari fara mustrari de constiinta (ca… deh, sunt permise si la urma-urmei, nu suntem calugari, deci suntem dispensati de a trai prea duhovniceste), nu este sa-ti faci idol si scop in sine din iubirea fireasca si din persoana iubita si nu este nici macar sa ai neaparat copii, daca Dumnezeu nu ingaduie sau nu binevoieste aceasta! Sensul adevarat al unirii in Taina Nuntii este Incununarea vietii prin impreuna-trairea si marturisirea lui Hristos. Sensul ultim al insotirii crestine este redat de cantarea aceea dureros de frumoasa din Slujba Tainei Cununiei: “Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit, rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre!“. Nu sunt invocati atunci, in Taina Cununiei, alti sfinti decat Mucenicii, iar “dansul” duhovnicesc al mirilor, cu nasii si cu preotii se face in acest timp in jurul Sfintei Evanghelii si al Sfintei Cruci, aratand care trebuie sa fie Centrul vietii familiei crestine.

Nu a contat pentru Sfintii Adrian si Natalia ca erau de abia un an si o luna casatoriti! Nu a contat ca erau tineri si cu o viata inainte! Nu a contat ca nu “se implinisera” ca familie prin dobandirea vreunui prunc! Nu a contat ca se iubeau foarte mult unul pe altul! Ce a contat pentru ei in ceasul prigoanei? Un singur “lucru”: HRISTOS! Pentru El au jertfit, adica si-au incununat si si-au implinit cu adevarat si in mod desavarsit dragostea lor! L-au iubit pe Hristos mai presus de orice! Si nu erau supra-oameni, nu erau “predestinati” sa fie sfinti! Erau oameni obisnuiti, la fel ca si noi, cu nimic mai presus de firea omeneasca. Nu alesesera pustnicia sau calugaria. Au ales viata in lume, dar fara sa aleaga viata lumeasca! Dar ce aveau atunci care sa le dea atata putere sa sacrifice TOTUL? Cum au putut?

Aproape “simplu”, am putea spune: au crezut cu adevarat in Hristos si au implinit efectiv prima si cea mai importanta porunca: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau”. Astazi oamenii au uitat totalmente de aceasta prima porunca, de parca ea ar fi… ultima! Astazi a-L iubi pe Hristos mai mult ca orice si a fi dispus sa jertfesti totul pentru El este calificat drept “habotnicie” si este echivalat cu o grava scranteala. Astazi “iubirea” este zeul/idolul nostru, dar nu Dumnezeu-Iubirea, ci “iubirea” umanista, acea “iubire” prea-omeneasca, acea iubire care sa ne faca fericiti in aceasta lume a pacatului si pentru care credem ca si numele lui Dumnezeu poate fi folosit ca justificare pentru toate balacelile si amagirile noastre. A vrea sa fii un om duhovnicesc, ca si crestin casatorit si vietuitor in lume este astazi aproape “interzis” 🙁

Sa citim mai intai din Sinaxarul online viata lor rezumata si vom continua apoi meditatia noastra la acest exemplu fabulos de … normalitate crestineasca!:

“Mucenicul Adrian si sotia lui Natalia au trait în cetatea Nicomidiei, pe vremea împaratiei lui Maximian. Iar la a doua înconjurare ce a facut Maximian prin împaratia sa, prigonind pe crestini, a prins 23 de barbati crestini care erau ascunsi prin pesteri, si au fost dati la multe chinuri. Pe acestia, mai înainte de a marturisi, i-a întrebat Adrian: “Pentru ce, fratilor, rabdati aceste nesuferite si grele chinuri?” Si, raspunzând, ei zisera: “Pentru ca sa dobândim bunatatile cele ce sunt gatite de la Dumnezeu, celor ce patimesc pentru Dânsul, pe care nici auzul nu poate sa le auda nici cuvântul sa le povesteasca”. Acestea auzindu-le Fericitul Adrian, umilindu-se din dumnezeiescul Dar, a zis scriitorilor sa-i scrie si numele lui cu crestinii, ca bucuros moare si el cu dânsii. Deci scriindu-l aceia si pe dânsul, îl bagara în fiare si la închisoare. Acest lucru aflându-l Natalia, femeia lui, si gândind cum ca poate a fost prins pentru altceva, si îngrijindu-se foarte suspina si plângea. Dar fiind înstiintata ca pentru Hristos l-au pus în legaturi si în temnita, îndata îmbracându-se în haine luminoase a alergat la temnita. Si intrând înauntru îl învata sa stea neclintit la chinuri, si ruga pe sfintii cei ce erau împreuna legati cu dânsul sa se roage pentru el. Atunci prin sfatuirea mucenicului Adrian se întoarse Natalia la casa ei.

Deci fiind adus sfântul la împaratul si marturisind pe Hristos ca este Dumnezeu adevarat, îl pusera cu fata în jos si–l batura cu toiege. Apoi, întorcându-l cu fata în sus, a fost batut si peste pântece, încât i se vedeau si maruntaiele. Mucenicul când patimea acestea era de 28 de ani. Dupa aceea lui si celorlalti sfinti li s-au taiat mâinile si picioarele. Apoi dându-si sfintii sfârsitul, si urmând a li se mistui trupurile lor în foc, Natalia a bagat mâna Sfântului Adrian în sânul ei si urma mergând dupa sfintele moaste si strângea sângele ce pica de la dânsii si se ungea cu el. Apoi fiind stins focul de o ploaie mare si grea, un om credincios, anume Eusebie, luând moastele sfintilor si punându-le într-un caic mic, le-a dus la Arghiropoli si le-a asezat aproape de Bizant. Acolo mergând mai pe urma Natalia, si-a dat sufletul la Dumnezeu si a fost îngropata lânga moastele cele mucenicesti”.

Daca eroismul Sfantului Mucenic Adrian poate fi mai usor de inteles si intalnim in fiecare zi in Calendar sfinti care au patimit la fel ca el (ceea ce pentru noi oricum pare de neinchipuit), mucenicia nesangeroasa a Nataliei este exceptionala si as zice ca este mult mai mare decat a lui Adrian. De aceea nu trebuie sa ne mire faptul ca Sfanta Natalia este numita si ea mucenita, cu toate ca nu a avut sfarsit mucenicesc! Dar sa ne gandim: care femeie, slaba si miloasa prin fire isi depaseste iubirea si mila fireasca, de sotul ei iubit si fata de… ea insasi, pana la urma si are taria nu numai sa priveasca torturile ingrozitoare si moartea in chinuri a omului ei cel mai drag, ci chiar sa se duca “sa-l invete sa sa stea neclintit la chinuri“?!

Natalia pare exact opusul sotiei Dreptului Iov. In timp ce aceea il invata pe Iov cel greu incercat sa huleasca pe Dumnezeu, “ca sa se usureze”, “ca sa se descarce” (cum am zice astazi), aceasta nu gandea nici draceste (sa huleasca), dar nici macar fireste. Nu sta sa se gandeasca sa-i crute cumva suferinta, sau sa se gandeasca la ea, ca ramane singura si, la o adica – nu-i asa? – la ce bun sa mori ca prostul in chinuri groaznice, cand te poti bucura de tinerete, de viata, de iubire… cand ai doar 28 de ani si o sotie frumoasa, si toata viata inainte sa te bucuri de ea… si, oare, nu e chiar pacat sa-ti lasi femeia pe drumuri, fara sprijin… N-a zis nici: “oameni suntem” cu totii, nu ingeri, iar ca oameni trebuie sa ne traim viata… Doar n-o trebui acum ca toti sa fim sfinti… Sa-i lasam pe altii sa fie sfinti, daca tin neaparat, iar noi sa ne traim frumos viata de familie, pe care abia am inceput-o, sa facem copii, sa ne bucuram…“), ci a calcat in picioare prin credinta ei fierbinte si adevarata orice patima omeneasca. A fost mai presus si decat Petru cel dinainte de Inviere, care voia sa-L opreasca de la Cruce, prin compatimirea lui, pe Mantuitor, si care pentru aceasta a fost aspru mustrat de Hristos: “Mergi inapoia mea, Satano, sminteala imi esti! Ca nu cugeti pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!“.

Sfanta Mucenita Natalia a trait “pe viu” si a dat “carne” prin exemplul ei acestui cuvant: “Cel care iubeste pe sot sau sotie mai mult decat pe Mine nu e vrednic de Mine“. In timp ce noi punem orice, si in primul rand pe noi insine, mai presus de Hristos… Si adesea nu ne rusinam sa ne folosim chiar de invocarea cuvintelor Lui (talcuite stramb, dupa bunul nostru plac, ca si cum Evanghelia ne-a fost data spre a ne indreptati prin ea patimile) pentru a ne justifica egoismul, lasitatea, iubirea de placeri, necredinta, apostazia… Pentru a ne confirma in patimile si in complacerile noastre si a ne sluji inchipuirii ca, daca traim viata de familie si viata in lume, avem dreptul sa lasam pe Hristos undeva de(o)parte, iar noi… sa ne traim viata! Cand Hristos ar trebui sa ne fie SINGURUL nostru sens, atat pentru casnicia si cat pentru toata existenta noastra!

De aceea Sfintii Adrian si Natalia ne sunt nu numai pilda, ci si rusinare pentru lipsa noastra de credinta si de iubire adevarata de Dumnezeu. Nu pentru ca “suntem oameni” nu putem si noi nici macar a suta parte din cat au putut ei, ci pentru ca nu suntem… crestini adevarati…:( Dar sa ne rugam Sfintilor Mucenici sa ne invete sa fim!

Sfintii Adrian si Natalia sa ocroteasca si sa binecuvinteze, intarind pe calea marturisirii pe toti fratii nostri casatoriti si pe toti cei care le poarta numele!

• Cititi si: Timotei si Mavra sau împreună-răstignirea până la capăt