psofronie24.jpg

“Rugaciunea este un act launtric al duhului nostru. Ea se poate exprima in cele mai diferite forme. Nu rareori, ci destul de des, aceasta se exprima prin tacerea noastra in fata lui Dumnezeu, tacere pentru ca Dumnezeu vede toata profunzimea gandurilor noastre, toate dorintele inimii noastre, si nu intotdeauna suntem capabili sa le exprimam in cuvinte. Dumnezeu intelege miscarile tainice ale inimii si ne raspunde la ele. … Eu ma tem putin ca nu dai atentie chiar acestui lucru spus mai sus: ca tu esti inclinata sa crezi, asa cum o fac multi, ca rugaciunea inseamna doar sedere in fata icoanelor si rostirea formulelor randuite (de dimineata si de seara sau a psalmilor). Desigur, cu o astfel de rugaciune poti sa fii obisnuit inca din copilarie si sa o savarsesti in fiecare zi. Dar aceasta rugaciune este cu totul nesatisfacatoare si nu epuizeaza problema rugaciunii. Observ ca oamenii contemporani devin tot mai putin capabili pentru o astfel de rugaciune. Acest fenomen mi-l explic prin cresterea activitatii intelectuale a oamenilor.

Mintea noastra se gaseste intr-o continua agitatie din pricina nenumaratelor impresii de tot felul: vizuale si auditive. De dimineata incepe activitatea oamenilor din sate si orase, care antreneaza mintea si imaginatia in cursul evenimentelor la care iau parte.

(…) Imi spui ca, observand incapacitatea de a gasi rugaciunea, <<cand te asezi la rugaciune>>, vezi nimicnicia ta si acest lucru te deprima. Nu te deprima! Aceasta situatie nu trebuie sa te nelinisteasca. A sta in fata lui Dumnezeu nu inseamna deloc a sta in fata icoanelor, ci sa-L simti in toata profunzimea constiintei ca pe Cel-ce-le-plineste-pe toate. Trebuie sa-L traim cu adevarat ca pe Prima Realitate, dupa care, in ordinea inferioara, urmeaza lumea a doua, a realitatii create, derivate. De aceea, pentru rugaciune este folositoare orice pozitie a corpului: culcat, mergand, sezand, stand in picioare, etc.

Daca mintea si inima ta resimt dispozitie pentru rugaciune la citirea Sfintei Scripturi, atunci pastreaza aceasta dispozitie pana cand inceteaza. Regula este urmatoarea: orice cuvant, orice situatie in care mintea si inima se unesc intr-o unica constiinta dumnezeiasca nu trebuie parasite pana cand mintea, inima sau trupul nu obosesc.

Observatiile mele asupra oamenilor contemporani m-au dus la concluzia ca cel mai potrivit lucru pentru ei este sa se roage in biserici, in special la Sfanta Liturghie. Rugaciunea liturgica si o deasa impartasanie inseamna plinatate. Pentru aceasta insa trebuie sa traim si sa intelegem Sfanta Liturghie. Atunci ni se va descoperi ca Liturghia imbratiseaza in sine intreaga noastra viata: in ea se cuprind toate planurile existentei noastre in relatie cu Dumnezeu. (…) Fara sa aprofundeze cunostintele sale in acest domeniu, omul poate cadea cu usurinta intr-un obicei pustiitor si aducator de moarte. Este nevoie sa crestem neincetat in cunoasterea lui Dumnezeu si sa nu permitem ca Liturghia sa se transforme intr-un detaliu al vietii noastre de toate zilele.

Acum, pentru ca ea a devenit in locul Liturghiei, “obednita” (adica, prin faptul ca oamenii nu se mai impartasesc la Sfanta Liturghie decat foarte rar, ceea ce este anormal, aceasta a devenit o slujba in care predomina citirea), a fost traita de noi toti ca o profunda criza. Oamenii au inceput sa prefere orice fel de lecturi sau distractii in locul Liturghiei. Astfel, mai bine se odihnesc si isi satisfac dorintele de a spori in cunostinte. Acest lucru este (…) de inteles. Omul, prin natura sa, este o fiinta care nazuieste spre desavarsire, spre cunoastere si chiar spre cunoastere absoluta, spre plinatatea Fiintei. Si iata paradoxul: in virtutea acestei nazuinte, oamenii nu mai pretuiesc acel loc ce le-a fost dat de Dumnezeu pentru dobandirea acestei cunoasteri si acestei vieti“.

(Scrisoare din 1958 a Arhimandritului Sofronie catre sora sa, Maria, inclusa in cartea: “Ne vorbeste parintele Sofronie. Scrisori“, Editura Biserica Ortodoxa & Editura Bunavestire, Galati, 2003)

psofronie-cu-sora-sa-maria.jpg

15 Comentarii »