Război întru Cuvânt

Ziceri memorabile ale parintelui Rafail Noica din conferinta “Din ce moarte ne-a izbavit Hristos“:

“O, de-am trai noi toti ca MOARTE necunoasterea lui Dumnezeu (in chip viu, existential, nota mea). De-am trai noi asta ca o moarte, ne-ar fi mai putin confortabil sa traim in toate conforturile pe care ni le ofera viata. Dar ar fi un zbucium foarte important. Dar s-a pierdut, cu dinamica necontenita a caderii lui Adam, s-a pierdut pana si simtamantul asta. (…)

Parintele Sofronie socotea ca blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Banuiesc ca multi din contemporanii nostri sunt “bine mersi” fara Dumnezeu. Ne e un pic dor de El, poate mai avem si greutati si ne amintim ca mai este si Dumnezeu si poate ca ne ajuta El când altii nu pot, însa nu ne dam seama ca a murit ceva în sufletul nostru si nu ne dam seama tocmai fiindca suntem morti, iar moarte înseamna faptul de a nu-L cunoaste pe Dumnezeu“.

“Deci, pacatul trebuie înteles ca lucrare a mortii în noi, care înmulteste moartea, ne umple de moarte. Pacatul este chipul mortii, al mortii vazute ca despartirea sufletului de Dumnezeu, Facatorul lui. Asta este moartea, asta este pacatul. Tot ceea ce desparte sufletul omului de Facatorul lui, de Dumnezeu, e moarte. Lucrarea acelui lucru, acelei energii, a acelui gând, a acelei fapte este pacat, este lucrarea mortii. Iar tot ceea ce aduce pe om catre Dumnezeu este viata si este stingerea lucrarii mortii. Viata si libertatea ne sunt date pentru ceea ce numeste Biserica: pocainta“.

“Dar de ce a suferit Eva blestemul acesta al nasterii în dureri? Pentru ca nasterea omului în lumea asta îngâna omului nasterea omului la sfârsitul vietii asteia. Asa cum ne-am facut gestatia în pântecele maicii pentru a veni în viata asta, tot asa ne facem devenirea asta între nastere si mormânt, a doua gestatie, pentru a ne naste întru cele vesnice. În dureri si poate cu plângere se face nasterea omului în lumea asta. Pruncul se naste plângând si în plânsoare însotim trupul neînsufletit la mormânt si cu plângere îl înmormântam. Plângerea însa trebuie sa fie numai pentru viata asta si face parte din dinamica pocaintei, cu atâta parere de rau pentru relele facute. Noi gândim obiectiv. Faptul ca am facut o greseala si-mi pare rau pentru ea, nu asta este înca pocainta, dar este un început. Adica, o parere de rau ca vedem ca am scrântit-o, asta e normal. Dar lacrimile adevarate sunt când sufletul începe sa traiasca faptul ca despartirea de Dumnezeu este un blestem si ca acel blestem este moarte. Ca el, sufletul, despartit de Dumnezeu (sufletul nostru fiind persoana; nu iau analitic doar sufletul, ci cu trupul si cu tot ce alcatuieste persoana omului), daca îsi da seama ca e despartit de Dumnezeu, înseamna ca cunoaste cât de putin pe Dumnezeu, macar atât cât sa îsi dea seama ca e despartit de El. Când cunoaste sufletul pe Dumnezeu? Atunci când începe sufletul sa-si puna întrebarea “De ce Dumnezeu ne-am despartit noi?”, “De care dragoste ne lipsim noi?“, lacrimile vin din dragoste, nu din parere de rau obiectiva (ca am facut – obiectiv – ceva tâmpit, sa zicem), ci ca prin acea prostie, prin acea rautate când s-a ranit dragostea lui Dumnezeu, începem sa ne despartim de dragostea asta”.

“Îndraznesc sa mai spun un lucru: Dragostea – si când vorbim de dragoste vorbim de Dumnezeu -, dragostea divina este atotputernica, însa nimic nu este – paradoxal – mai vulnerabil decât Dragostea. Daca Dumnezeu n-ar iubi, Dragostea n-ar putea fi ranita si Dumnezeu n-ar putea fi ranit. Paradoxal, dragostea adevarata, dumnezeiasca este asa de intensa, este “foc mistuitor” care mistuieste nemistuind; dar oare cum? De ce nu mistuie? Pentru ca Dumnezeu este nemuritor si totusi, în acelasi timp, este, cum zicem noi, cu limbajul nostru de la psihologie: vulnerabil. În ce sens vulnerabil? Subtire, mereu se margineste! Si în ce sens se margineste? Nu se ofenseaza. Asta-i erezie! Dumnezeu nu cunoaste mânie, ofensa; nu-L poti ofensa pe Dumnezeu. Numai prostii ne ofensam, ca daca cineva mi-a zis ca sunt un porc, ma si ofensez si ma supar pe el… da’ uita-te-n oglinda, poate nu e foarte bine ce vezi acolo, dar porc nu e! Degeaba m-am ofensat! Avem slabiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are slabiciune, nici moarte si nu se supara, ci se mahneste pentru mine. Pacatuind, eu ma lipsesc de dragostea Lui si de tot ce vrea sa reverse în mine… Dumnezeu vrea sa devin un dumnezeu, dar nu pe calea asta amatorista, ci pe calea, hai sa-i zicem “profesionista” . Dumnezeu “profesional” ne învata cum sa ajungem la El si daca ar putea sa ne dea mai mult decât ce este El, ne-ar da mai mult! Asta-i dragostea dumnezeiasca! (…) Dragostea se daruieste total si daca ar putea da mai mult decât totul, ar da mai mult, si când a putut sa dea mai mult a dat mai mult macar în conditiile astea limitate, pamântesti…”.

• Parintele Arsenie Boca: Despre moarte si Viata vesnica

12 Comentarii »