Parintele Arsenie Muscalu: CE ESTE VIATA IN BISERICA?

/p>

“Iubiti tineri, tema conferintei din seara aceasta a fost anuntata sub forma unei intrebari: “Ce este viata in Biserica?”. Trebuie sa va marturisesc sincer ca intrebarea aceasta pe mine ma pune in dificultate. Ma pune in dificultate pentru ca la intrebarea “Ce este viata in Biserica?” as raspunde ca este… Viata. Viata adevarata. Si cu aceasta conferinta as putea-o considera incheiata. 🙂

Ce as mai putea adauga? Daca as dori sa pornesc la o abordare a temei, la o abordare teologica, din perspectiva teologiei academice, mai intai ca nu sunt indeajuns de pregatit pentru aceasta si apoi cred ca oamenii din zilele noastre si mai ales tinerii nu mai prea gusta discutiile academice, oricare ar fi tema abordata. Si aceasta din cauza intelectualismului arid spre care in ultima vreme a tot alunecat scoala, in general, si datorita ispitelor vremii care i-au facut pe tineri sa ajunga intr-o stare de apatie si de plictiseala. Si apoi si specializarea excesiva a facut asa ca abordarea unor teme teologice in limbajul teologiei academice sa fie accesibila doar unui cerc restrans de oameni, familiarizati cu teologia academica, lucru care mi se pare in defavoarea ei si chiar foarte primejdios pentru ea.

Poate ca ar trebui atunci sa aduc la raspunsul pe care l-am dat – ca viata in Biserica este viata adevarata – marturia personala. Pentru ca, odata ce sunt un om al Bisericii, ca preot si duhovnic, s-ar presupune ca traiesc aceasta viata, viata in Biserica, si ca atare ar trebui sa stiu ce este ea dintr-o experienta vie si personala. Poate ca pe unii am sa-i dezamagesc, dar ar trebui sa marturisesc si aici ca simt o oarecare teama si greutate pentru ca stiu ca viata in Biserica este un lucru atat de frumos si atat de adanc; stiu ca chemarea cu care Dumnezeu ne-a chemat intru viata cea bisericeasca este o chemare atat de mare incat imi vine si mie sa spun ca acel parinte al Patericului care a fost intrebat ce este monahul si a raspuns: “Eu inca nu m-am facut monah, dar am vazut monahi!”, asa imi vine si mie sa spun: stiu oameni care traiesc in Biserica, dar eu inca nu traiesc cu adevarat in ea. Si atunci, ce marturie as putea sa dau si ce este de facut atunci? Am gandit ca nu-mi ramane decat sa ma incredintez rugaciunilor celor care au dorit in seara aceasta sa auda un cuvant de folos si de mangaiere pentru sufletul lor, rugand pe Dumnezeu sa treaca peste nevrednicia si pentru rugaciunea lor si pentru credinta lor sa-mi daruiasca sa pot sa spun cateva cuvinte macar despre Biserica, despre viata in Biserica si despre insusirile ei.

Cred ca adevarat ca nu este pe pamant viata mai frumoasa decat viata in Biserica. Cred iarasi cu adevarat ca avem aproape de noi, langa noi, in Biserica, cerul coborat pe pamant si de multe ori noi nu-l stim, nu-l luam in seama, si cu pacatele si cu patimile noastre calcam in picioare margaritarul cel de mare pret al Harului dumnezeiesc ce ni se ofera in Biserica si sfasiem cu coltii necredintei, ai indoielii, ai ingamfarii, izvorate din falsa constiinta ca suntem detinatori ai unei bogatii a cunoasterii rationale, sfasiem adevarurile sfinte si mantuitoare care sunt pastrate si ne sunt oferite in Biserica.

Dar poate ca ar trebui sa spunem mai intai ce este Biserica si ca sa nu ne lovim iarasi de dificultatile de mai nainte, sa dam cuvantul cuiva care poate cu adevarat sa ne invete, Sfantului Apostol Pavel. El, scriindu-le corintenilor care crezusera in Hristos, se botezasera si traiau in impartasire cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii si prin implinirea poruncilor Lui, le zicea:

“Fratilor, noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, precum Domnul a zis ca <<voi locui in ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul meu>>.“

Iata ca Apostolul ne-a aratat ce este Biserica si chiar si ce este viata in Biserica, si anume: impreuna-petrecere cu Dumnezeu, salasluire a lui Dumnezeu in om, alipire la poporul lui Dumnezeu.

Si mergand pe firul acestei intelegeri, intr-un sens larg, putem sa spunem ca Biserica a existat de la inceputurile lumii si pana astazi. Adam in rai, cat timp a pazit porunca lui Dumnezeu, a facut din inima lui Biserica lui Dumnezeu, pentru ca era plin de slava Harului dumnezeiesc pe care-l avea inlauntrul sau ca pe o comoara de mult pret. Pierzand comoara, insa, rupand comuniunea cu Dumnezeu, Dumnezeu totusi nu l-a parasit, ci a fost cu el. Chiar Eva ne invata lucrul acesta, avand marturie despre el, caci dupa izgonirea din rai, nascand pe primul sau copil, pe Cain, a zis: “Dobandit-am om prin Dumnezeu.” Iata ca ei simteau ca Dumnezeu era cu ei. Chiar daca nu se mai impartaseau din pomul vietii, chiar daca in locul raiului locuiau acum in pamantul care le rodea spini si palamida, chiar daca in locul imbracamintii slavei harului dumnezeiesc erau acum imbracati in haine de piele, totusi, Dumnezeu era cu ei, dar nu mai era intru ei.

Asa a fost Dumnezeu si cu toti dreptii, si proorocii Vechiului Testament, si cu cei pe care i-a numit “popor al Sau“, cu “poporul lui Israel“. Biserica Vechiului Testament a avut parte de impreuna-petrecere cu Dumnezeu, dar nu s-a bucurat de salasluirea Lui intru cele dinlauntru ale sale, adica nu a fost o Biserica in chip adevarat, in chip deplin, si aceasta pentru ca, asa cum spune Apostolul, “Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara de noi desarvarsirea”. Dumnezeu a vorbit cu Noe, a vorbit cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov, a vorbit cu Moise si inca a vorbit cu el asa ca si cu un prieten, fata catre fata, incat fata lui s-a umplut de slava Harului si a trebuit sa-si acopere fata cu un val pentru ca altfel fiii lui Israel nu puteau sa-l priveasca. Dumnezeu a vorbit inca si cu toti dreptii si proorocii care au urmat si prin ei i-a vorbit poporului Sau, a dat Legea si Si-a descoperit voia Sa, atat cat puteau ei sa cuprinda. Prin alesii Lui Dumnezeu a facut si minuni inaintea poporului Sau si de multe ori i-a ocrotit prin ingeri. Si totusi, cu toate acestea, si prin lege si prin prooroci si prin minuni si prin ingeri, Dumnezeu era cu ei, dar nu era intru ei. Valul lui Moise ramanea pe mintile si pe inimile lor si nu puteau sa vada si sa primeasca inauntrul lor stalucirea Harului dumnezeiesc.

Despre starea duhovniceasca a omului Vechiului Testament si despre lupta lui de a starui in aceasta impreuna-petrecere cu Dumnezeu de care el a avut parte vorbeste Sfantul Apostol Pavel atunci cand zice:

“Legea este duhovniceasca, dar eu sunt trupesc, vandut sub pacat. A voi se afla in mine, dar a face bine nu aflu, ca binele pe care il voiesc nu-l savarsesc, binele pe care il voiesc nu-l fac, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc. Ca dupa omul launtric ma bucur de legea lui Dumnezeu, dar vad in madularele mele o alta lege, luptandu-se impotriva legii mintii mele si facandu-ma rob legii pacatului care este in madularele mele.”

Asa a fost inainte de venirea Domnului, inainte de intruparea Lui. Dar si timpul scurs de la intrupare, de la nasterea si pana la rastignirea, moartea si Invierea Domnului a fost un timp care a stat, sa zicem asa, sub acelasi semn, caci, asa cum zice o rugaciune a Bisericii, “Dumnezeu pe pamant S-a aratat si cu oamenii impreuna a petrecut”. Adica, Domnul Cel nascut din Fecioara, cum a spus Proorocul, S-a aratat mai intai si mai intai ca Emanuel, ca Dumnezeu cu noi. Cu noi deci, inca nu intru noi.

Dupa Invierea Domnului si dupa Inaltarea Lui cu trupul la cer nu a mai fost asa. Domnul Cel inviat S-a facut pentru firea cea cazuta, supusa mortii si stricaciunii si lipsita de bogatia launtrica a Harului dumnezeiesc, S-a facut

“incepatura celor adormiti, intai nascut din morti, nimicind durerile mortii si cale facand oricarui trup la Invierea cea din morti“.

De acum, firea cea cazuta

“a praznuit omorarea mortii, sfaramarea iadului, inceputul altei vieti, vesnice“,

ridicand cu bucurie glas de chemare si zicand:

“Veniti sa bem bautura noua, nu din piatra seaca facuta cu minuni, ci din izvorul nestricaciunii, cel izvorat din mormantul lui Hristos intru care ne intarim“.

Viata cea noua, vesnica, si bautura cea noua a Harului, apa vie, saltatoare, ca avutie launtrica a omului, sunt darurile lui Hristos, facute firii celei cazute in Duhul Sfant. Prin Hristos, in Duhul Sfant, s-a facut iarasi inima omului salas lui Dumnezeu si s-a zidit Biserica cea adevarata. Ca lucrurile stau intr-adevar asa, aceasta ne-o adevereste Insusi Domnul, caci El, inainte de patima Sa, fiind in Ierusalim la sarbatoarea corturilor, a strigat:

“Cel ce crede in Mine, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui, dinlauntrul lui“,

iar Sfanta Scriptura ne lamureste ca aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau sa-l primeasca cei ce cred in El:

“Pentru ca Duhul inca nu fusese dat, pentru ca Iisus inca nu Se preaslavise“.

Dar si mai limpede vorbeste despre acestea Domnul in cuvantarea de despartire, cand, dorind sa mangaie pe ucenicii Sai si sa-i asigure ca, desi va patimi, va muri, va invia si Se va inalta la Tatal nu-i va lasa orfani. Dorind sa-i asigure de aceasta le-a spus ca le va trimite de la Tatal un alt Mangaietor ca sa fie cu ei in veci, pe Duhul Adevarului, pe care, a zis Domnul ucenicilor,

“voi Il cunoasteti, caci cu voi petrece si in voi va fi“.

Sa nu se nasca aici o nedumerire, pentru ca Scriptura a zis mai intai ca Duhul nu fusese dat mai inainte sa Se preaslaveasca prin Inviere si prin Inaltarea Sa la cer, iar apoi tot Scriptura a zis ca Domnul le-a spus ucenicilor ca ei deja cunosc pe Duhul, caci cu ei petrece. Afirmatiile Scripturii sunt in deplina armonie. Cand Domnul, vorbindu-le ucenicilor despre Duhul, le-a zis:

“Voi Il cunoasteti caci cu voi petrece“,

spunea acestea inainte de patima Sa. Le-a spus cuvintele acestea in acelasi sens in care i-a spus lui Filip care-i ceruse sa le arate pe Tatal si caruia stim ca i-a raspuns:

“Atata vreme fiind cu Mine, oare nu M-ai cunoscut, Filipe? Oare tu nu crezi ca Eu sunt intru Tatal si Tatal este intru Mine si cine M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal?“

In acelasi sens a spus Domnul acum, ca

“Cine M-a cunoscut pe Mine a cunoscut pe Duhul si cine petrece impreuna cu Mine, petrece impreuna cu Duhul“,

aratand Domnul astfel ca El este de aceeasi fire cu Tatal si cu Duhul si ca nedespartita este Treimea Cea de o fiinta. Unde este Fiul, acolo este si Tatal si acolo este si Duhul Sfant.

Dar in momentul in care Domnul le vorbea ucenicilor si le spunea lucrurile acestea, Duhul, ca posesie personala a omului, ca avutie proprie, launtrica, a Sa, inca nu fusese dat. Si de aceea Domnul, atunci cand a zis despre Duhul “cu voi petrece“, a folosit prezentul, iar cand a zis “intru voi“, adica inlauntrul vostru, “va fi” a folosit viitorul, referindu-se tainic la Ziua Cincizecimii.

Dupa ce Iisus S-a preaslavit prin Inviere si prin Inaltarea la cer, Duhul S-a dat de la Tatal prin Fiul, revarsandu-Se in chip vazut in Ziua Cincizecimii ca sa Se salasluiasca iarasi inauntrul inimii omului ca inainte de cadere. De aceea zicem noi ca in Ziua Cincizecimii s-a intemeiat Biserica Crestina.

“Unde este Biserica, acolo e si Duhul Sfant si unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica si tot Harul“.

Asa spune Sfantul Irineu.