Pactul cu vrajmasul – PACEA MINCINOASA

Spun Sfintii Parinti ca daca nu mergi pana la capat, pana la sange, in infruntarea ostenitoare si vaditoare a propriei tale meschinarii si uratenii a patimilor si starii de pacat perpetuu in care te gasesti, nici nu vei capata harul de sus, care sa iti ridice povara acestora. Pentru ca nu ti se poate ridica o povara pe care tu negi ca ai purta-o, asa cum nici nu poti fi vindecat de o boala pe care nu o recunosti ca atare.

Si o modalitate de a eluda aceasta infruntare zilnica, in care sa te rusinezi, zilnic, de meschinaria si josnicia proprie, este refugiul care iti da un aer de onorabilitate si care, in acelasi timp, pastreaza o forma inchipuita de credinta. Adica: refugiul intr-o identitate de tip psihologic, construita, un artefact, un simulacru a ceea ce ar fi trebuit sa fie innoirea firii tale. Ea se poate exprima prin multe, prin filosofie, sau chiar teologie, in etica/morala, in ideologie, si chiar si in lirism, in elegiac. La urma urmei, poetul de multe ori isi iubeste mai mult propriul plans decat iubita dupa care, chipurile, ar plange. Nu prea il intereseaza cum este iubita lui in realitate si ce vrea de la el, ci este fascinat de fanteziile si ornamentele pe care le gaseste in postura si gesturile celui deznadajduit.

Dar a face asta inseamna a renunta de bunavoie la cautarea ostenitoare a Dumnezeului tau. Refugiul in acest fals no man`s land este un refugiu in minciuna. No man`s land este taramul inselarii. Cel care se opreste, fie din cauza oboselii, fie din alta cauza, din lupta, renunta la Cruce si la Rastignire, pentru ca renunta la Hristos. Asta si pentru ca, poate, nu a inteles ca rastignirea nu se face de dragul ei, ci pentru Hristos. 

Oricum, consecinta prima a acestui tip de refugiu este cresterea mandriei personale, care te orbeste fata de patimile tale, alea meschine si care te arata pe tine asa cum esti, te vadesc, si, in acelasi timp, iti face mult mai vizibile scaderile reale sau inchipuite ale celor din jur.

Si, mult mai important, tragic, este o alta consecinta: vrajmasul…nu te mai razboieste. Iti da pacea lui. O pace inautentica, bineinteles, mincinoasa. Aduce o ceata care iti acopera toate lucrurile acelea urate pe care erai obligat sa le vezi in fiece ceas, inainte vreme. Te lasa in pace, pentru ca a obtinut ce a vrut – te-a despartit de la Dumnezeul tau.

Si, astfel, esti un om decent, onorabil, cu o identitate psihologica trainica, echilibrata chiar, cu pareri ferme. Doar ca incepi sa vezi dusmanii in jurul tau, in imediatul tau. Intotdeauna in afara ta. Dusmanii sunt numai dusmani vazuti, de acum inainte. Si tot ceea ce privesti, privesti prin ceata deformatoare in care a intrat singur.

Pe undeva, simti ca identitatea ta este cladita pe nisip, are picioare de lut. De aceea, devii usor isteric cand esti pus la incercare. De aceea, reactionezi furibund cand simti ca ceva iti contesta “pacea” fragila obtinuta prin predarea in mainile vrajmasului…

Vezi si: