Război întru Cuvânt

Acest fragment dintr-o predica a raposatului Mitropolit Antonie al Ardealului, preluat de pe acest site vorbeste despre ceea ce ar trebui sa reprezinte Biserica si preotul pentru fiecare dintre noi, slabanogii vietii acesteia, care ne strigam neputinciosi singuratatea, deznadejdea si nevoia de iubire, de mangaiere, de ajutor. Este aici descrisa viziunea ideala a Bisericii, cea care corespunde menirii sale dumnezeiesti, de Trup al comuniunii reale intre oameni si intre ei si Hristos, Capul si sujitorul Trupului, Cel Care s-a facut Omul nostru, pentru ca oricine voieste sa gaseasca in Trupul Sau tamaduire:

Poate ca multi au sansa sa intalneasca asta si in realitate in parohia lor sau intr-o “obste” care sa reprezinte pentru ei fie si o mica celula a Bisericii. Dar poate ca mai multi traiesc, din pacate, sentimentul unei parasiri si al unei insingurari chiar si inauntrul Bisericii. Despre aceasta din urma situatie au vorbit cu inima indurerata, in duh de compatimire, dar si de chemare la trezire, si parintele Paisie Aghioritul si parintele Philotheos Pharos, in ale caror marturii unii se vor regasi si cu care poate se vor mangaia…

Dar nu ajunge sa ne mangaiem, e nevoie sa si incercam sa facem ceva unii pentru altii, sa cautam ca noi sa constituim Biserica cea vie si sa fim unii altora acel „om” dupa care fiecare tanjim.

“Cineva a fost întrebat odată: care este cea mai nenorocită stare in care s-ar afla un om? Răspunsul a fost: singurătatea.

Intr-adevăr, mulţi fac experienţa singurătăţii, a lipsei de prieteni, a dezinteresului celor din jurul lor, şi aceasta fac ca mulţi să-si piardă sensul existenţei, să-si piardă gustul vieţii. Există în jurul nostru mulţi factori care promovează singurătatea, printre aceştia un loc important ocupându-l indiferenţa unuia faţă de celălalt. Indiferenţa si dezinteresul. Câţi nu zic: Nu mă interesează vecinul. Ce treabă am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus să fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu? Aduceţi-vă aminte, cei care mai citiţi în Sfânta Scriptură, că acesta a fost răspunsul dat de Cain în faţa lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său Abel: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9).

Un răspuns tipic păcătos, pentru că fiecare din noi e pus, de fapt, să fie păzitor al fratelui său, să se intereseze de fratele său. „Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15, 17), şi: „Dragoste mai mare decât aceea, ca cineva să-şi pună sufletul său pentru prietenii săi, nimeni nu are” (Ioan 15, 13).

Aşa spune Mântuitorul cu orice prilej, pentru că numai iubirea creează punţi între oameni. Numai iubirea te face să te gândeşti şi la altul, nu numai la tine. Numai ea te îndeamnă să-ţi reverşi interesul si către celălalt.

Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne învaţă să purtăm grijă unii faţă de alţii, să trăim ca fraţii, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni aşa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute.

Se plâng unii că nu sunt iubiţi. Dar oare s-au gândit să iubească şi ei? Iubirea se întoarce spre cel ce iubeşte. Ea îl bucură întâi pe acela, deşi ea se întoarce apoi şi dinspre cel iubit. „Cel ce-si iubeşte fraţii, spune Sf. Ciprian, e onorat la rândul său cu preţul iubirii” (Despre gelozie si invidie, 16).

Pilat a rostit, arătându-L pe Iisus iudeilor în momentul Patimilor, acel enigmatic: „Iată Omul!” (Ioan 19, 5). Nici nu ştia Pilat ce spune. Sau poate ştia. In socoteala lui de roman cinic, va fi închis în această formulă scurtă o întreagă filosofie. Iată cât valorează omul în faţa voastră, îl condamnaţi pe nedrept, dintr-o ambiţie pe care eu n-o înţeleg, dar trebuie să vă fac pe voie, ca să vă astâmpăr!

„Iată Omul!” — omul pe care îl reclamaţi că a vrut să se facă rege. Are el acum înfăţişarea unui rege? „Iată-l pe împăratul vostru”, a mai zis Pilat, aruncându-le o batjocură. Asemenea împărat meritaţi. Desfigurat. Bătut. Desfiinţat ca om! „Să-l răstignesc pe împăratul vostru?” – „Nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul de la Roma, au răspuns, „şi dacă nu-L răstigneşti, nu eşti prieten al Cezarului”.

Perfidia era prea mare, ajunsă până la josnicie, numai ca să-si ajungă scopul, pentru că ei înşişi nu erau prieteni ai Cezarului. Il urau. Dar acum îl foloseau ca să-l silească pe Pilat să-L răstignească pe Iisus. Pilat nu era omul care să-si pună în primejdie postul de procurator, în urma unor reclamaţii ale localnicilor care, cine ştie cum ar fi fost interpretate la Roma. Aşa au vrut, aşa le-a făcut. Li L-a dat să fie răstignit.

Si au răstignit „Omul!” Evident, cu complicitatea lui Pilat, şi complicitatea lui e cu atât mai gravă, cu cât Il ştia si Il declara nevinovat. Fără să ştie exact ce face, Pilat dădea de fapt definiţia omului adevărat, a omului pentru alţii, a Omului Iisus Hristos care se născuse ca să slujească, nu ca să fie slujit, să se jertfească pentru alţii, nu să lase pe alţii să se jertfească pentru El.

„Iată Omul!”

Iată omul de omenie, iată omul model, ar fi trebuit să gândească Pilat, dar el a gândit cu totul altceva!

Iată Omul pe care-L aştepta slăbănogul de 38 de ani!

Iată Omul pe care-L aşteptăm şi noi. Pentru că avem si noi slăbănogelile noastre de 38, sau de mai putini, sau de mai mulţi ani, care aşteaptă pe cineva să ni le vindece.

(…) Am putea spune acum: Iată Biserica! Iată Biserica aceasta întemeiată de Iisus Hristos. Ea este chemată să răspundă la nevoile tuturor celor chinuiţi de singurătate, ale tuturor celor în nevoi. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, si Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28), voi da răspuns nevoilor si întrebărilor voastre.

Veniţi la Mine! Veniţi aici, la Biserică! Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23), iar El este Capul ei (Ef. 1, 22). Este locul, este mâna care ne poate ajuta, care ne poate arunca în scăldătoarea salvatoare, în scăldătoarea vindecătoare nu numai de bolile trupeşti, ci şi de bolile sufleteşti.

Omul de care aveţi nevoie si pe care îl puteţi găsi acum este preotul care slujeşte în această biserică pentru dumneavoastră si care nu are altă menire decât să fie omul care ajută pe alţii, omul care se roagă pentru alţii, omul care se sacrifică pentru alţii, omul care stă la dispoziţia tuturor.

Preotul, spune Sf. Grigore de Nazianz, e acela care are grijă de tot sufletul, „si dacă e în primejdie de a se pierde, să-i arate calea, iar dacă s-a stricat, să-l aducă din nou la starea dintâi” (Despre preoţie).

Aceasta să învăţăm din Sf. Evanghelie de astăzi, preoţi si credincioşi, şi, ori de câte ori vom auzi clopotul şi vom vedea biserica, să ştim că aceasta este lacul Vitezda, şi aici este omul care, în numele lui Hristos, e menit să slujească, să ajute, să vindece singurătatea, să vindece izolarea, omul menit ca în numele lui Iisus Hristos cel înviat să vă înveţe la rândul său cum să fiţi toţi oameni pentru alţii, ca să nu mai fie pe lume slăbănogi care să se plângă că „nu au om!”

Să nu mai fie om suferind lăsat pe seama lui însuşi!”

(din “Tâlcuri noi la texte vechi” – IPS Antonie Plămădeală)

• Alte predici si talcuiri la Evanghelia Duminicii Vindecarii Slabanogului de la Betezda (Vitezda) – aici (http://www.credo.ro/Duminica-Slabanogului-Vitezda.php)

6 Comentarii »