prafail-zambind-mica.JPG

“… Sa revin la cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui“. Parintele Sofronie, cand a auzit cuvantul acesta pentru prima oara, a simtit ca acest cuvant era cuvant dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan si mantuirea lui, ci pentru o intreaga epoca, pentru toata deznadejdea asta care se infiripa intr-o lume deosebit de deznadajduita, asa cum o cunoscuse el, dupa primul razboi mondial. As vrea sa mai adaug si cuvantul asta: cand zice Dumnezeu “nu deznadajdui!”, pe multi i-am vazut incordandu-se peste masura – ca deja erau prea stresati -: cum sa ma tin sa nu deznadajduiesc, sa nu-L supar pe Dumnezeu? Nu, fratilor, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznadejdea, dar ne spune ca … nu-i nevoie! Nu-i nevoie sa deznadajduim!

Cand nu mai poti, cand innebunesti… cum i-a zis parintele Sofronie unui pustnic: “du-te si fa-ti o ceasca cu ceai“. Sau cum i-a zis Sfantul Isaac Sirul unui pustnic: “cand simti gandurile de hula ca te biruiesc, inveleste-te in mantia ta si culca-te“. Zic eu pe limba noastra moderna: “Trage un pui de somn“, refa-te trupeste si, dupa aia, cand iti refaci puterile, continui… Parintele Sofronie i-a impartasit acelui pustnic ceea ce traia el, vazandu-i starea duhovniceasca in care era (acela ceruse un cuvant de mantuire) – el tocmai il gazduia, ii pregatise un ceai, niste biscuiti si ce-avea el acolo. Si-i zice pustnicului: “Traieste-ti deznadejdea pana la capat. Cand simti ca te apropii de a cadea in prapastie, du-te si fa-ti un ceai“. Adica: mangaie-te. Si cand te intaresti, poti sa continui. Asa cum facea si el. Continui in ce fel? Stiind ca exista pe undeva, inca necunoscuta mie, o Pronie dumnezeiasca, pe care astept s-o vad (…)

In cele mai cumplite momente ale vietii nu numai ca nu este cazul sa deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa ne incuiem in acea deznadejde; dar, mai mult: de multe ori, poate de fiecare data, cele mai cumplite ale vietii noastre sunt, potential, cele mai pretioase. Ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii… Gandeste-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea corabiei va fi sub mare: pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu, nu e nici macar momentul in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi” cabina. Nu, ci ala-i e momentul in care trebuie un singur lucru: sa tii bara! Si-ti tii si respiratia pana cand trece valul. Cand se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti sa te duci, tusti, in cabina, daca e cazul… Deci in momentele cele mai grele, cele mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt, potential cele mai pretioase (…)

Am vorbit de viata noastra personala, dar (e valabil si pentru) viata noastra mondiala. Ca vorbim de perioada eshatologica, adica perioada sfarsitului...(…) Banuiesc ca aceasta perioada, oricat de tragica…, ba nu: cu cat mai tragica, cu cat mai sfasietoare este cu atat mai pretioasa, nu numai pentru viata noastra personala, dar si adamic, istoric. Ce va fi? Vom vedea, dar noi traim cu nadejde in Dumnezeul nostru.

Si cerem lui Dumnezeu ca ceea ce nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: “Doamne, vino si salasluieste in mine si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si dintre “cele bineplacute” de care avem nevoie astazi este vorba de o credinta care sa ne sprijineasca prin niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite, din ce in ce mai de necrezut. Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci acum este momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana va trece valul. Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” (…)

Cu Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial incepe o alta lume. Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum au trait Parintii nostri. Cat putem: multam Tie, Doamne,… cat nu putem: …rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare… Domnul sa va dea si sa ne dea la toti o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca, cu care poti sa treci! Mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, doar acum una sa stiu: sa tin bara asta...”.

hristos-intinde-mana-lui-petru-scufundat-in-mare.jpg

(din conferinta “Filocalia – intrupare si premise eshatologice”)

15 Comentarii »